Poienile Izei & Căpușu mic

Sâmbătă, 18 iunie 2016

Ne-am trezit dimineață la Hotel Cerbul cu gândul de a pleca de acolo cât mai repede posibil (vezi articolul precedent). Am reușit să rezolvăm destul de ușor la recepție. Ne-au putut modifica ei rezervarea făcută prin booking pentru 3 nopți, și ni s-a facturat o singura noapte. Măcar atât. Chiar nu aveam chef să mă cert cu nimeni.

Cred că ne-am chinuit cel puțin 2 ore să găsim o altă cazare. Am sunat iarăși pe la câteva pensiuni, dar dat fiind că era weekendul de Rusalii, era totul plin. Am renunțat la ideea asta, și nu ne-a mai rămas decât booking—ul, dar nici acolo nu găseam nimic decent la preț în zonă. Nu am avut de ales decât să ne orientăm spre alte tărâmuri. Dar ce tărâmuri?

Ceva trebuia pus la destinație, că altfel nu se putea. M-am gândit un pic, am încercat cu Transilvania, dar până la urmă am găsit o soluție mai bună: am tastat “România” :))))

Ne aflam în nord, așa că scoțând din ecuație sudul, vestul extrem și estul țării, puteam merge cam oriunde. Dar chiar și așa, oferta tindea vertiginos spre 0. Asta pentru că pe booking nu există acele pensiuni drăguțe, la prețuri decente, care sunt înscrise pe Turistinfo.

Ora se apropia rapid de miezul zilei și noi încă habar nu aveam unde aveam să dormim în acea noapte. Măcar aveam cort în mașină :)))) În cel mai rău caz, nu dormeam chiar sub cerul liber sau în poziții chircite în mașină.

Până la urmă, tot răsfoind de zor booking-ul, am găsit o pensiune foarte drăguță, dar care nu avea scor (am presupus că era nouă) și se afla într-un loc cu denumire cel puțin ciudată: Căpușu mic. Ce o mai fi și treaba asta???

Nu auzisem în viața noastră de Căpușu mic, și deci nu aveam nici cea mai vagă idee unde se află. Dar am aflat curând că este un sătuc de pe lângă Cluj. Dar ce putem face acolo? Hmmm… cred că nimic. Vor fi 2 zile de relax total. Dar cum aveam nevoie de asta ca de aer, am zis da, și am pornit într-acolo. Nu se întrezărea nicio urmă de restaurant în zonă, așa că a devenit evident că pentru masă va trebui să mergem până în Cluj, ceea ce nu mă încânta deloc, dar nu prea aveam de ales. Și oricum, măcar aveam micul dejun inclus, iar Clujul era la doar 30 de km, nu avea să fie sfârșitul lumii. Abia ne mai dezmorțeam și noi un pic.

Zis și făcut. Însă pentru că mai aveam în față mai bine de jumătate de zi, am hotărât ca pe drum să facem un mic ocol pe la Poienile Izei, pentru că îmi rămăsese restanță încă din 2011, și voiam să știu ce comori se ascund pe acolo.

Din păcate nu am avut mare noroc cu vremea, însă am reușit să vedem biserica de lemn – monument UNESCO, să vorbim cu localnica ce prezintă biserica (ne-a povestit una alta și ne-a indicat picturile cel puțin ciudate din pronaos), ba chiar să facem și o foarte scurtă plimbare pe un deal până au venit primii stropi. N-am putut sta mult, dar atât cât am stat am avut impresia, mai ales de pe drumul de acces spre sat, care se unduia îngust printre dealuri, că Poienile Izei este un colțișor foarte liniștit, destul de rupt de restul lumii, unde te poți reculege și poți observa viața maramureșeană de la sat.

Am pornit mai departe la drum spre Cluj, unde aveam de gând să oprim pentru masa de seară. Am ajuns în jur de ora 20, și, la sfatul lui Adi, am ales Euphoria, unde am încercat niște paste. Apoi direct la Căpușu Mic, unde am luat în primire cea mai frumoasă cameră din pensiune (Casa Florela), cu balcon, de unde am putut admira ultimele clipe din apus.

Duminică, 19 iunie 2016

Abia dimineață când ne-am trezit ne-am putut da seama mai bine de locul în care eram. Pensiunea, deși nouă și foarte frumos aranjată, cu gust, se afla printre case vechi, satul era înconjurat de dealuri verzi și, în afară de cocoș și de clopotul de la biserică, nu s-a auzit nimic toată dimineața. În comparație cu trezirea anterioară la Hotel Cerbul din Borșa, acum parcă eram în rai.

Hotărâsem deja că această zi va fi de relaxare totală și că nu vom face nimic. Dar parcă nici chiar nimic nimic nu puteam face. Am pornit așadar într-o plimbare pe deal, cu speranța că vom dibui un drumuleț care să ne ducă sus.

Pentru că era foarte cald, am încălțat bocănceii, dar în loc de clasicii colanți + tricou de munte, am tras pe mine o rochiță de in, în care să înfrunt canicula cât mai bine.

Nu cred să mă fi simțit niciodată mai liberă. Cred că ar trebui să încerc acest echipament mai des :P

N-am reușit noi să găsim chiar cea mai bună cale de a urca pe deal, și ne-am chinuit la un moment dat destul de mult, cu o pantă al naibii de abruptă (de ziceai că ne trebuiau câte 2 pioleți, nu alta), dar până la urmă ne-am croit noi un drum, și se pare că am ajuns și în vârful moțului, căci am dat de o bornă betonată pe care m-am suit cu entuziasm :))

Ba apoi am făcut ce-am făcut și ne-a ieșit chiar și un circuit, nu de alta dar pe unde urcasem clar nu mai aveam de gând să ne mai și întoarcem, așa că a trebuit să găsim o altă cale, care n-a fost deloc greu de nimerit, atâta doar că a inclus o întoarcere destul de dură pe șoseaua încinsă, dat fiind că era fix mijlocul zilei și soarele ne bătea fix în cap.

În cameră am intrat direct sub duș. Curgeau toate apele de pe mine. După amiază am făcut o treabă foarte foarte solicitantă și inteligentă, și anume am tras un pui de somn :))))) Aaaaa, this is the life! :)))))

Iar după somn, ce putea urma decât o bine meritată masă copioasă (că doar muncisem toată ziua :)))). Am tras așadar o fugă până la Cluj, și am luat un loc pe terasă la Bistro Viena, că tot voiam să mai fac o scurtă plimbare prin zona pietonală, unul dintre locurile mele preferate în Cluj.

Iar dacă n-am fi avut nevoie să trecem pe la un supermarket, ar fi fost o seară ca oricare alta, numai că furtuna s-a abătut din nou asupra Clujului, și cu 5 minute înainte de a ajunge înapoi la mașină a început să toarne cu găleata. Degeaba aveam umbrelă, la picioare m-am făcut fleașcă în 2 timpi și 3 mișcări. Printr-o asemenea ploaie nu cred să mai fi mers vreodată, mă și mir că nu s-a rupt umbrela în două. În orice caz, în 2 secunde s-au făcut niște bălți imense, pe care n-aveai cum să le ocolești nici dacă te chinuiai, așa că trebuia să mergi direct prin ele, sau să te faci de râs încercând să țopăi ca să le eviți.

Odată ajunși la mașină, am crezut că am scăpat. Atâta doar că ne-am dat seama că trebuie să plătim parcarea și habar nu avem unde e parcometrul. N-avea rost să ne udăm până la piele cu tonții, așa că unul dintre noi a trebuit să se sacrifice. Noroc că aveam căldură în mașină :)))))

A fost funny până la urmă, dar ud. Muuult prea ud. Din fericire n-a răcit nimeni.

Luni, 20 iunie 2016

Ultima zi din vacanță e ca de obicei extrem de tristă. Având în față un drum destul de lung, n-am mai rămas mult prin zonă după micul dejun (foarte interesant și delicios trebuie să adaug), dar nici nu ne-am trezit cu noaptea în cap.

Am strâns încetișor tot ce mai trebuia strâns, și ne-am încolonat ușor spre București. Fiindcă toată lumea se întorcea acasă din minivacanță și de asemenea se lucra pe Valea Oltului, am făcut cu vreo 2 ore în plus. Păi ce? Ne grăbeam cumva undeva? Neaaaah!

Partea bună a fost totuși că am oprit pentru masă la Restaurantul Dada de lângă OMV-ul de la Călimănești la care făcusem plinul de atâtea ori până atunci, doar că la mașină. La restaurant nu fusesem însă niciodată, și nu știam cum se mănâncă, dar știam de la Cârtița plimbăreață că e un loc foarte fain, și am zis să încercăm.

Și bine am făcut, pentru că a fost absolut delicios, iar doamna ce ne-a servit extrem de amabilă. Cu siguranță vom mai opri acolo pentru masă de fiecare dată când vom avea ocazia.

Cu frumoasa priveliște spre Cozia ne-am încheiat și noi vacanța, și am revenit în curând la realitate. All good things come to an end. Sooner or later. Although, in this case, later is always better than sooner :)

 Aparat foto folosit: Sony A6000 + 16-50mm