România: M. Piatra Craiului – Muntele Pietricica (august 2019) – 1/2

Anul acesta de ziua mea plănuisem o tură frumoasă de 3 zile în Făgăraș. Urcat de la Poiana Neamțului pe la Bărcaciu și apoi spre Negoiu, dormit la Cabana Negoiu, a doua zi Custura Sărății și dormit iar la Negoiu, iar în ultima zi încă un traseu pe la Lacul Avrig și coborâre înapoi la mașină. Eram super fericită că aveam să îmi sărbătoresc ziua de naștere în creastă și era un plan perfect. Doar că vremea… n-a ținut cu noi. Pentru joi și vineri se anunțau ploi serioase, așadar a trebuit să anulez rezervarea la cabană, cu maximă tristețe.

Habar n-aveam ce altceva să facem, dar pe miercuri am înșfăcat harta Pietrei Craiului și m-am pus un pic cu burta pe ea. Făcusem deja toate traseele cele mai frumoase și mai bătute și chiar nu știam cam ce ar mai fi de făcut, dar m-am încăpățânat să găsesc ceva, căci nu prea aveam chef de ceva ce mai făcusem. Niciodată nu prea mi-a plăcut să merg de 2 ori în același loc, dar în ultima vreme parcă e și mai pregnantă chestia asta. Îmi doresc să văd locuri noi, am nevoie de noutate.

Și așa mi-au picat ochii pe Pietricica, o zonă despre care auzisem mai demult pe undeva, nu mai știu de la cine, unde nu fusesem niciodată.

Țac pac am ochit o buclă de 1 zi de la Brusturet și-apoi, pentru duminică… hmmm… ce să facem duminică? I know! Pornim din satul Ciocanu, că tot n-am fost nici acolo niciodată și tot ziceam de ceva vreme că aș vrea, și îi dăm întins prin La Table. Țac pac mi-a ieșit o buclă și acolo și… gata planul! :D

Acum să găsim cazare! Eee… acu-i acu! Unde să găsești cazare cu doar 2 zile înainte, dat fiind că toată lumea și-a făcut rezervări pentru această mini-vacanță cu o mie de ani în avans. Ideal era să găsim pe undeva prin Dâmbovicioara, dar acolo majoritatea pensiunilor nu cred că sunt înscrise în Booking, iar de sunat nu mă apucam să sun, că sigur pierdeam 2 ore și tot nu găseam nimic liber.

Când am deschis booking și am dat căutare… bătea vântul peste tot. Nu doar în zonă, în toată țara. Abia, abia dacă găseai ceva pe ici colo. Cazări ori foarte scumpe, ori foarte nasoale. Am fost nevoită să lărgesc raza de acțiune. Așa am ajuns în Câmpulung (zis și Longfield). Acolo era cel mai apropiat loc în care erau câteva cazări decente ca preț. Găsisem ceva și în satul Peștera, dar, după ce că era cam peste mână localizată față de zona în care aveam noi nevoie, mai era și vreo 350 de lei pe noapte. Să fim serioși, doar dacă-mi făcea și 2 masaje pe zi poate…

În Câmpulung am găsit 2 cazări interesante și am ales până la urmă Căsuța cu lavandă. N-a fost până la urmă cea mai inspirată alegere, trebuia să fi mers pe Cottage Poe, cred că ar fi fost mult mai fain, dar mai multe voi povesti la finalul jurnalului, la secțiunea de Cazare (ceva mai șocant n-am pățit în viața mea).

Am plecat așadar, până la urmă, spre munte, abia sâmbătă dimineață. Am încercat să găsesc cazare de vineri seara, ca să stăm și noi un pic mai mult, dacă tot era ziua mea, dar n-a fost să fie.

Am ajuns la Cabana Brusturet pe la 9 și un sfert, pe drum venindu-mi în minte amintiri din 2015, când am ajuns acolo singură, cu ouțul Adinei, înainte de tura de pomină pe Creasta Sudică.

Spre deosebire de atunci, când nu am găsit pe nimeni acolo în afară de văcarul cu toporul, care am crezut că mă taie :))))), acum erau multișori oameni cu cortul, plus, înainte de ultima secțiune scurtă de chei, se construia de zor o căbănuță temporară care urma să fie decor de film. Super interesant!

Am lăsat acolo mașina și am pornit spre Cabana Pietricica, pe un traseu pe care nu mai fusesem niciodată. De fapt, nici de această cabană nu auzisem până atunci, nici nu știam dacă e deschisă publicului larg. Am aflat acum că e chiar pe booking, doar că am impresia că acolo se poate rezerva doar cu totul. La telefon probabil se pot rezerva și mai puține locuri, cabana având 6 camere, unele chiar duble.

Prima porțiune este un drum forestier prin pădure, pe care am înaintat cu atenție ca să nu ne mocirlim de tot chiar din prima. Se vedea că plouase la greu în ultimele două zile, pe alocuri fiind bălți și noroaie serioase.

Nu după mult timp, cam jumătate de oră, chiar mai repede decât ultima dată, în Șimon, găsim asta:

Păreau relativ proaspete și posesorul trebuie să fi fost relativ micuț, dar suficient cât să ne facă poster dacă ar vrea :)))) Se vedea clar că nu mersese pe traseu ci doar traversase drumul, rămânând în pădure. Am pornit mai departe, sperând să nu ne întâlnim cu dânsul sau alt confrate de-al său în continuare.

La Cabana Pietricica am ajuns după aproximativ o oră de mers. Acolo am găsit o mașină 4×4 de Polonia și un tip care stătea pe prispă. Era chiar posesorul mașinii. L-am întrebat de apă, ca să umplu și a doua sticlă, dar nu știa de izvor, abia venise cu o seară înainte, ne-a spus. S-a oferit, în schimb, foarte drăguț din partea lui, să ne dea apă din interior. Bun băiat!

Abia un pic mai sus, la maxim 5 minute de cabană, am văzut și izvorul. Atunci mi-am amintit că, de fapt, văzusem pe hartă că e mai sus, dar uitasem.

Traseul intră apoi în pădure și nu este marcat prea bine. Ne-am orientat de câteva ori cu ajutorul aplicației Munții Noștri pe telefon, altfel am fi bâjbâit prea tare.

Mi-a plăcut mult pădurea, era tare frumușică, iar la un moment dat am și ieșit într-o mică poieniță din care, privind în urmă, se vedea toată creasta (sudică și nordică). A fost cât pe ce să ratăm priveliștea asta, tot mergând înainte, uitând să întoarcem și capul din când în când.

Încă de acolo se vedea că este un traseu foarte rar umblat și deloc întreținut. Ca și în Iezer-Păpușa, cum constatasem în martie, am găsit și aici mulți brazi doborâți de ceva furtună de astă iarnă, și unii blocau poteca. Sigur, potecă e mult spus, au fost puține porțiuni cu potecă bătută, în rest am mers prin iarbă. Iarbă care era… udă. Astfel că, la nici două ore de la start, eram cu picioarele fleașcă. Nu ne-am dat seama că va fi totul ud după ploile de joi-vineri (duuuuh!) și ne luasem semighetele Salomon, nu bocancii. Biiig mistake! La Stâna Pietricica, când am ajuns, ne-am descălțat și ne-am stors șosetele de parcă ne prinsese ploaia. Niciodată n-am pățit să mă ud așa tare la picioare fără să mă fi plouat :))))

De stână ne-am apropiat cu teamă de câini, dar, când am ajuns suficient de aproape, am realizat că nu este nicio mișcare în zonă, nici oi, nici câini, nici nimic. Iar la cât de mare era vegetația crescută în țarcul de oi, părea totul părăsit.

În marea Poiană Pietricica am găsit o mulțime de flori, inclusiv Veronica Persica, pe care chiar m-am mirat să o văd încă, trăiam cu impresia ca ar fi trebuit să se fi trecut deja.

Acolo am intersectat și marcajul de creastă, punct roșu, ce vine tocmai din Podul Dâmboviței. Am intrat așadar pe “creasta” Pietricica, însă traseul a rămas oarecum mai mereu ușor în dreapta crestei matematice, într-un labirint sălbatic prin pădure.

Dacă până acolo sălbăticia traseului a constat doar în faptul că era nebătut, de acolo a căpătat și sensul de “bălăureală”, sau, mai popular, boschetăreală. Am fost un fel de cursă cu obstacole sau 100 m garduri, numai că, în loc de 100 de metri, au fost câțiva km.

Însă partea bună la astfel de trasee sălbatice este că ai șanse să dai cu nasul de animale, unele pe care poate nu le-ai văzut niciodată.

Prima dată am auzit un zgomot care nici acum nu știu exact ce a fost, dar a sunat ca și cum un cerb ar fi dat cu coarnele de un copac. Eu l-am auzit foarte clar, n-am niciun dubiu că a fost ceva animal, dar nu l-am văzut. Dar am găsit, un pic mai în față, aceste urme, care păreau a unui animal mare, urmat îndeaproape de un pui cu același tip de urmă, dar un pic mai mic, ce a călcat exact pe urma părintelui. Nu știu dacă e de cerb/ciută, dar așa pare.

Apoi, un pic mai departe în pădure, când îmi făceam loc printre vegetația care a ascuns aproape complet traseul, am auzit un alt zgomot, de data asta puternic și foarte aproape de mine, dar diferit de primul. A fost ca o bătaie de aripi, doar că abia pe urmă mi-am dat seama de asta. Prima dată pur și simplu am auzit un zgomot și atât, nu mi-am dat seama ce e. M-am speriat așa de tare că am țipat. În secunda următoare am văzut o pasăre mare fugind pe picioare în direcția opusă. Era de dimensiunea unei gâște, mi-a luat câteva secunde să-mi pice fisa că era nimeni altul decât… cocoșul de munteee!!! Yuhuuu! Prima dată când îl văd!

Din păcate totul s-a întâmplat prea repede ca să îl pot poza, însă m-am bucurat foarte tare.

Până când să ieșim în golul alpin, pe Vf. Pietricica, am mai bobinat un pic prin pădure, admirând pădurea atât de frumoasă și cotloanele ei înverzite, pozând ciupercuțe, floricele și orice altceva ne mai ieșea în cale. Am trecut și de un adăpost/canton, ce apărea și pe hartă, și apoi, în jur de ora 13 am ieșit și la “lumină”.

Priveliștea de pe Vf. Pietricica a fost o surpriză fantastică!

Abruptul vestic al Pietrei se vedea atât de frumos, cerul era parcă pictat cu nori albi pufoși, iar jos de tot se vedea Sătic, cu un complex mare care, acasă, am cercetat și am văzut că se cheamă Pensiunea Teodora.

Aici am făcut încă o mică pauză de ronțăială și pozat, după care am urmat îndeaproape marcajul de creastă care, spre fericirea mea, chiar mergea pe margine, invitându-ne să admirăm abrupturile și tot ce are mai frumos de arătat Piatra Craiului, inclusiv flori de colț.

Această porțiune minunată seamănă un pic și mi-a adus astfel aminte de creasta Builei, unde am fost în 2017, când știu că spuneam că Buila parcă seamănă cu o Piatra Craiului în miniatură. Iată că această miniatură era, de fapt, Pietricica!

După deschiderea aceasta frumoasă a mai urmat o porțiune prin pădure, dar semnele că ne apropiam de creasta sudică și, implicit, zona stâncoasă descoperită a Pietrei, erau din ce în ce mai dese.

Momentul preferat a fost când, foarte aproape de Șaua Funduri, unde de printre brazi s-a arătat un țanc stâncos impunător, fix în vârful lui ascuțit mi s-a arătat ca printr-un vis o capră neagră care cerceta cu atenție hăurile de sub ea, fără să ne fi simțit sau să aibă vreo idee că ne aflam acolo.

Totul a durat câteva secunde, pentru că imediat ce am văzut-o s-a hotărât să coboare pe peretele abrupt de sub ea, cum doar o capră neagră poate, sfidând gravitația, dispărând ca prin magie înainte să apuc să o pozez sau să o poată vedea și Adi, care era doar la un pas în urma mea. Se pare că această căpriță, care nu cred că a știut niciun moment că e urmărită îndeaproape de privirea mea curioasă, mi-a fost dat doar mie să o văd, de parcă mi-ar fi oferit-o cineva cadou de ziua mea. Cine? Muntele, desigur. Mereu îmi face cadouri :D

În curând am ajuns și în Șaua Funduri, unde, deși pădurea avea cea mai frumoasă culoare verde, am decis să continuăm un pic pe creastă până în Vf. Funduri, ca să ne mai bucurăm un pic de creasta dezgolită și să zburăm drona, nu înainte de a face o mică ședință tehnică, pentru a calcula dacă mai aveam timp să ajungem la o oră decentă în Câmpulung. Eram și cam obosiți după traseul destul de solicitant de până acolo, care fusese ca o cursă cu obstacole, plus sus-jos-sus-jos-ul de rigoare, de aceea am stat un pic pe gânduri, deși cu o seară înainte așa ne gândisem să facem.

Un calcul scurt ne-a făcut să ne ținem până la urmă de plan, chiar dacă am estimat că vom fi un pic la limită, mai ales că pe vârf se vedea un grup de oameni și părea că nu e mult până la ei.

Am ajuns chiar repede, însă abia acolo ne-am dat seama că acela nu este Vf. Funduri, ci mai aveam un pic până acolo. Nu prea mai aveam noi energie, dar domnul de la Salvamont pe care l-am întâlnit acolo ne-a îndemnat să mergem, priveliștea fiind mult mai bună.

Eu parcurgând în 2015 creasta sudică în sens invers și fiind un pic stresată atunci, nu mai țineam minte mare lucru. Totul părea aproape ca nou și pentru mine.

Am urcat, așadar, cu ultimele puteri (nu ne mai odihnisem de mult) până aproape de Vf. Funduri (nu chiar pe el, că n-a fost nevoie), de unde, într-adevăr, se vedea toată creasta spre nord. Această minunăție de creastă pe care atât de mulți montaniarzi o iubesc!

În jos, spre vest, am identificat două puncte pe care nu le băgasem în seamă în 2015. Am căutat apoi acasă online să văd ce sunt, căci nu știam. Într-o poieniță vizibil făcută de mâna omului, am zărit o cabană. Deși știam de Valea lui Ivan, nu am crezut că este chiar aceea. Abia acasă, comparând poze, am avut confirmarea. Nu am fost niciodată acolo, așa că nu știu cum e, dar de sus părea o chestie foarte mică înconjurată îndeaproape de brazii aceia înalți, ascunsă de restul lumii. M-a uimit treaba asta!

A doua chestie văzută îmi părea un refugiu roșu, dar nu îmi dădeam seama care ar putea fi, căci nu știam să fie niciunul pe acolo. Abia acasă, când am dat zoom, am realizat că era, de fapt, chiar Cabana Garofița Pietrei Craiului, la care am fost în 2012. Și ea ce frumos stă acolo în poienița ei magică, înconjurată din toate părțile de pădurile înalte de brad! Bogăție, nu alta!

Acolo am făcut o pauză de vreo jumătate de oră, timp în care am mâncat ceva, Adi a filmat cu drona, apoi mi-am odihnit un pic spatele pe iarbă. Acuma… nu e ca și cum ai acolo ditamai locul să te lățești. Am făcut și eu ce-am putut :D

La coborâre am mai privit o dată spre traseul de unde am venit și m-a fascinat, ca de fiecare dată, diferența dintre cele două fețe ale acestui munte. Cât de abruptă și stâncoasă este fața vestică spre deosebire de cea estică, mult mai domoală și acoperită de brazi și jnepeni. Chiar și pe coada lui, Pietricica, de pe care tocmai venisem.

Porțiunea între Vf. Funduri și Șaua Funduri este un pic accidentată, trebuie parcursă cu atenție, precum și restul crestei, desigur, un anumit pas părându-mi chiar un pic dificil (o descățărare într-un loc cam expus). Nu-mi aminteam deloc de acest punct, pe semne am devenit mult mai precaută în ultimii ani.

Înapoi la indicatorul de dinainte de Șaua Funduri, am coborât spre Refugiul Funduri pe scurtătură, revenindu-mi în minte din nou, ca niște valuri, amintiri din 2015, când, ajungând acolo, m-a cuprins din nou teama de pădure și, vrând să fac o mică pauză înainte să cobor, mi s-a părut straniu și să stau înăuntru, și să stau afară, așa că n-am rămas pe loc decât vreo 3 minute și am plecat mai departe, băgând așa o viteză până jos în Poiana Funduri încât am ajuns în jumătate din timpul estimat de mine, ceva ce nu mi se întâmplase niciodată. Aceea cred că a fost prima dată când am aflat că pot și alerga pe munte. Mă rog nu chiar alergat-alergat, dar oricum. Unde mai pui că mai aveam și rucsac de 40 de litri în spate, cu sac, saltea și toate cele pentru o noapte petrecută în creastă.

Acum am coborât într-un ritm normal, însă. Am recunoscut multe locuri, dar a doua porțiune de pădure, de dinainte de Poiana Funduri, deloc. Pe semne atunci trecusem prin ea cu viteza luminii.

Înainte de poiană, parcă, am reușit și să calc strâmb, de data asta cam nasol, și mi-am scrântit glezna. Durerea s-a dus destul de repede, dar acum când scriu acest jurnal la câteva zile după tură, sunt încă cu glezna un pic umflată. E prima dată când pățesc treaba asta. Probabil n-a ajutat nici faptul că, văzând că nu mă doare mai deloc și nu e umflat (atunci nu era), a doua zi am mai băgat încă 18 km de traseu și nici luni n-am stat prea cuminte în București, alergând de colo colo. Nu sunt foarte inteligentă câteodată :))))

Revenind însă la traseu, când am ajuns chiar înainte de Valea lui Stinghie, domnul salvamontist pe care îl întâlnisem sus în creastă era și el pe-acolo și ne-a arătat scurtătura spre Poiana Funduri ca să ajungem mai repede. Ce noroc să ne nimerim cu el acolo fix în acel punct. Poteca e destul de simplu de urmat, cred că se poate intra în ea ușor urmărind punctul de intersecție pe vechea variantă a aplicației Munții Noștri pe telefon.

În felul ăsta am mai salvat un pic de timp, ajungând în Poiană după vreo oră și 10. Un pic mai mult decât timpul făcut în 2015 când băgasem viteză, în condițiile în care atunci nu mersesem pe scurtătură. Deci e clar că mă dusesem ca migul. Ce înseamnă să-ți țâțâie fundul :))))

Tot timpul cât am coborât pe bucata asta am auzit un elicopter survolând creasta. Salvamontul primise ceva transmisie prin stație despre o posibilă acțiune de salvare a unui turist epuizat și am auzit mult timp elicopterul deasupra crestei, însă n-am aflat nimic ulterior, a rămas un mister dacă a fost într-adevăr cineva cu problemă și, dacă da, dacă s-a terminat cu bine.

După ce am ajuns în Poiana Funduri n-am mai auzit zgomotul. De data asta n-am mai făcut pauză acolo, cum am simțit atunci nevoia, ci am continuat spre ultima porțiune a traseului, coborârea pe Culmea Păduricii, marcată cu bandă albastră.

E în mare parte o potecă foarte plăcută, iar pădurea este frumușică, nu așa urâtă și cu țepi cum mi s-a părut în 2015, când probabil eram speriată de bombe (din alea cu gheare și blană) și vedeam totul cu alți ochi. Traseul coboară destul de lin aproape până la Brusturet, doar ultima porțiune e un pic mai abruptă. Am ajuns așadar după vreo 8 ore jumătate înapoi, finalizând circuitul Pietricica în timpul estimat.

În Câmpulung am ajuns după vreo oră, am luat cheia de la cazare în primire, după care am mers la Amada (a treia oară când mâncăm acolo) și ne-am văzut cu Mihai, care era venit la Bogdan în vizită. Și uite așa am îmbinat muntele cu familia :)

Seara, din păcate, după ce am făcut duș și m-am băgat în pat, am aflat vestea teribilă despre Zsolt Torok. Nu mi-a venit a crede așa ceva! Ce trist, ce păcat, ce dramă pentru familia lui, mai ales micul David ce are doar 7 ani.

Mi-am amintit de conferința de presă din 2013 la care am mers să îl văd, alături de colegii lui de expediție, la întoarcerea lor după succesul de pe Nanga Parbat! Mare, mare păcat! O mare tristețe m-a cuprins la această veste. RIP!

Va urma.


MULȚUMESC MULT PENTRU VIZITĂ!

Sper că informațiile de mai sus ți-au fost de folos! :) Am pornit acest blog în 2009, cu gândul de a-i ajuta pe cei ce vor să călătorească pe cont propriu. Dacă apreciezi munca mea și-ți face viața mai bună sau mai ușoară, te rog să mă susții pe Patreon pentru a-mi putea duce visul mai departe:

sau alegând, pentru tine sau cadou pentru cineva drag, unul din produsele create de mine:


UTILE


ECHIPAMENT FOTO FOLOSIT



Majoritatea pozelor sunt făcute cu Sony A6500 + 16-50mm, mai puțin cele în care apar eu, care sunt făcute cu A6000 + 30 mm


CHECK LIST
Echipamente


CAZARE

Pentru că nu am găsit cazare așa din scurt mai aproape de munte, noi ne-am cazat în Câmpulung, la Căsuța cu lavandă, dar nu recomand. A fost alegere cam proastă. La fața locului cazarea a avut ceva neajunsuri, dar a fost cât de cât ok pentru o noapte pe fugă. Ceea ce s-a întâmplat după câteva zile mă face să nu o recomand. La întoarcere am scris un review pe booking, așa cum fac de fiecare dată, review în care am scris atât plusurile, cât și minusurile. Fapte pure, fără să înfloresc și fără să scriu nimic neadevărat. Imediat ce am publicat review-ul m-a sunat cineva de la pensiune, o doamna cu o atitudine foarte agresivă care efectiv mă certa și mă lua la întrebări, un fel de cum-mi-am-permis-să-le-fac-un-review-nu-tocmai-ok.

În plus de asta, a început să turuie justificări pentru fiecare punct menționat de mine în review, inclusiv dând vina pe angajații ei că nu au făcut patul cum trebuie (după ce eu am menționat că patul avea un cearșaf prea mic, care s-a mișcat în timpul nopții pentru că nu era cu elastic, și nu exista husă între acest cearșaf și saltea, lucru deloc igienic) și pe mine pentru ceva ce nu avea cum să fie vina mea, pentru că eu doar urmasem indicațiile omului care ne cazase. În fine, review-ul meu se poate vedea pe booking dacă sunteți curioși. Cert e că după 2 minute în care a început și cu batjocuri la adresa mea, am închis telefonul. A fost halucinant, pur și simplu. Așa ceva nu am pățit de când sunt, și am stat la zeci, poate peste o sută de cazări în viața mea și la toate am făcut review-uri, unele bune, altele mai puțin bune, după cum a fost cazul.

Cealaltă variantă de cazare pe care o găsisem în zona Câmpulung era Cottage Poe, o cazare care pare mult mai ok (chiar de vis, aș zice).

Sigur, pentru acest traseu este ideală cazarea cât mai aproape de munte, eventual în Dâmbovicioara, pentru care afișez mai jos cazările din Booking (introduceți perioada dorită pentru a le vedea pe toate și dați, eventual, zoom out):



Booking.com

Prețul plătit de noi la Căsuța cu lavandă: 138 lei / cameră dublă / noapte cu mic dejun inclus


TRASEU


Cabana Brusturet – Cabana Pietricica – Poiana Pietricica – Vf. Pietricica – Șaua Funduri ( – Vf. Funduri – Șaua Funduri) – Poiana Funduri – Cabana Brusturet


Durată totală: 8h 30


Cabana Brusturet – Poiana Pietricica: 2h

Poiana Pietricica – Șaua Funduri: 2h 50

Șaua Funduri – Vf. Funduri: 30 min

Vf. Funduri – Șaua Funduri: 15 min

Șaua Funduri – Poiana Funduri: 1h 30

Poiana Funduri – Cabana Brusturet: 45 min


Tip traseu: drumeție

Formă traseu: buclă

Diferență nivel:  + 1200 m / – 1200 m

Distanță: 18,5 km

Stare marcaj:

destul de slab marcat între Cabana Pietricica și Stâna/Poiana Pietricica, ideal de parcurs cu aplicație digitală

În rest marcajul este destul de ok.

Sezonalitate: cu excepția porțiunii dintre Șaua Funduri și Vf. Funduri (de pe creasta sudică), ce poate pune probleme când este acoperită de zăpadă și necesită experiență în alpinism hivernal, circuitul Pietricica se poate parcurge tot anul

Surse apă: există un izvor la 5 minute mai sus de Cabana Pietricica. În rest traseul este lipsit de apă. Alimentați pentru tot traseul la izovrul de lângă Cabana Pietricica.

Data: 17 august 2019

Hărți folosite: Varianta veche a aplicației Munții noștri


HARTĂ & PROFIL


Mai multe detalii aici.


TRASEUL PE ORE

09:30 Start Cabana Brusturet
10:30 Cabana Pietricica
11:30 Stâna/Poiana Pietricica
pauză 15 min
13:00 Vf. Pietricica
pauză 20 min
14:40 Șaua Funduri

15:15 ~ Vf. Funduri
pauză 40 min
16:10 Șaua Funduri
16:20 Refugiul Funduri
17:30 Poiana Funduri
18:10 Cabana Brusturet

GOOGLE MAP


MASĂ

Noi am mâncat la Amada, în Câmpulung, dar în zonă se poate mânca în Dâmbovicioara (Pensiunea Cerbul, de exemplu).


DE REȚINUT

Dragă cititorule,
Dacă ai ajuns până aici, îți mulțumesc mult pentru vizită și pentru timpul petrecut citind acest jurnal. Rugămintea mare pe care o am de la tine este să respecți natura și oamenii care doresc să se bucure de ea (inclusiv pe tine). Pentru asta, te rog:

  • nu lăsa gunoaie pe munte sau inscripții pe copaci (pentru a respecta natura și pe ceilalți turiști)
  • nu fă gălăgie pe munte (pentru a respecta pe ceilalți turiști și pentru nu speria animalele)
  • nu rupe florile ocrotite prin lege (pentru a se bucura și alții de ele și pentru a nu încălca legea)
  • echipează-te corespunzător (pentru a preveni accidentele)
  • informează-te întotdeauna asupra traseului pe care vrei să-l faci (pentru a preveni accidentele)
  • consultă prognoza meteo și nu pleca dacă se anunță vreme rea (pentru a preveni accidentele)
  • nu porni în trasee care sunt peste puterile tale (pentru a preveni accidentele)
  • nu consuma alcool pe traseu (pentru a preveni accidentele)

Dacă nu știi cum să faci unul dintre lucrurile de mai sus sau ai neclarități, lasa te rog un comentariu sau scrie-mi la adresa alexandra @ bloguldecalatorii .ro și te voi ajuta cu mare drag! :)

6

6 comments

      1. Îti scriu aici, pentru ca nu sunt la facebook sau twitter:
        Nu stiu daca deja ai aflat treaba asta ca vor sa taie in Brasov 8.000 de pomi pentru un drum forestier inutil ( pe Tampa ).
        Aici link-ul: bit.ly/stoptaierilor
        Scuze pentru ca nu pot scrie perfect in limba romana ( sunt din Germania )
        Un salut
        Heinz

        1. Buna, Heinz!
          Mersi mult pentru mesaj!
          Nu stiam despre asa ceva! Am semnat petitia si voi promova pe fb! Sper sa nu devina realitate asa un plan!
          Toate cele bune!

Leave a Reply

Your email address will not be published.