România: M. Ciucaș – Cheia -> Zăganu -> Gropșoarele -> Poiana Teslei -> Babarunca (iunie 2019)

Cu mai mulți ani în urmă îmi venise ideea unei parcurgeri a crestelor din Ciucaș în două zile (cu dormit la Cabana Vf. Ciucaș), cu două mașini, de la Cheia până în Pasul Bratocea, pe vreme de rododendron. Mai făcusem aceste trasee, mai puțin porțiunea dintre Șaua de dinainte de Țiglăi și Șaua Țiglăilor, care, cumva, deși fusesem de multe ori în Ciucaș, mereu îmi scăpase. Ideea a stat la dospit mult și bine, căci am avut alte priorități, plus că nu mă grăbesc niciodată să fac același traseu de două ori.

Anul trecut, însă, mi-am amintit de ea și, cum mă uitam eu pe hartă așa, mi-a străfulgerat o idee și mai bună! Cum ar fi să facem, de fapt, întreg traseul marcat cu cruce roșie, adică, din Șaua Țiglăilor să coborâm pe lângă Goliat, prin Poiana Teslei, tocmai în Babarunca? Nici pe acolo nu fusesem niciodată și, în felul ăsta, mai adăugam o porțiune nouă de traseu în loc de Culmea Bratocea, pe care o făcusem de mai multe ori, în ambele sensuri și pe mai multe anotimpuri. Hmmmm, sună fantastic! Și, ca să fie treaba treabă, ia să facem noi totul într-o zi! Că parcă n-am chef să depindem de rezervarea de la cabană și nici nu sunt fan multă lume la un loc.

Gata! Așa facem! Mă apuc să desenez traseul pe hartă ca să le arăt prietenilor Cosmin și Aura și, când colo, ghici ciupercă ce-i, traseul meu semăna izbitor cu un ficat! Aura se uită și zice: aaa, o să ne mănânce ficații! :)))) Mergem! :)))

Zis și făcut, trec lunile, se face mai, și noi ne ițim nasurile după rododendron. Fiind după o iarnă cu așa multă zăpadă, ne-am gândit că va apărea mai târziu decât de obicei. Dar când? Am bănuit că pe 1 iunie ar fi cam devreme (deși în mod normal nu ar fi) și ne-am hotărât până la urmă pentru weekendul 8-9 iunie, care zi o fi mai bună ca vreme.

Întâmplarea a făcut, însă, ca Aura și Cosmin să nu mai poată veni. Planul nostru se cam ducea de râpă . Hmmm… ce să facem, ce să facem? Să întrebăm pe altcineva dacă nu vrea să vină cu noi! Am vorbit cu Căciula Montaniardă, dar nu ne-a ieșit nici acest plan. Gata, știu: facem stopul!

M-am gândit eu așa că DN1a e un drum destul de umblat și apăi s-o îndura cineva de noi să ne ducă cei 20 de km din Babarunca până în Cheia, nu e mult. Suntem tinerei, frumușei, nu arătam ca niște criminali în serie, poate n-o să mirosim chiar urât (și-acuma doar n-or fugi dacă au apucat să oprească :))))), eu zic că merge planul!

Ne-am uitat noi un pic pe google maps să vedem dacă există în zonă un loc bun unde o mașină ar putea opri să ne ia, am găsit ceva cât de cât, am scris cu markerul pe o foaie A4 “CHEIA”, am băgat-o în rucsac și am plecat! Doamne-ajută!

Estimând că va fi un traseu de aproximativ 10 ore și nefăcând nicio rezervare în Cheia, așa cum mă gândisem inițial (vineri seară și sâmbătă seară la o pensiune, ceva), am pornit din București cât de repede am putut. Ne-am trezit la 5, pe la 6 cred că am plecat și la 8:30 am fost în Cheia.

Am lăsat mașina vis-a-vis de bariera de la Valea Gropșoarele. E un pic de loc acolo cât pentru câteva mașini. Ne-am echipat, ne-am aranjat și am pornit. Fără să mă uit la hartă, i-am dat întins drept înainte pe drumul forestier, știind că pe el coborâsem în 2011 din creasta Gropșoarele-Zăganu. Atâta doar că uitasem că noi acum, de fapt, nu trebuia să mergem pe acolo :)))) Noroc că s-a prins Adi că nu e bine. Mersesem vreo 7 minute destul de repede, fiind plat, și chiar mă bucuram că am reușit să pornim înainte de 9 pe traseu, mai exact la 8:45.

Numai bine că până ne-am întors înapoi la barieră s-au dus pe apa sâmbetei cele 15 minute și am început, de fapt, traseul la 9 fix :))) Ce-nseamnă să planifici perfect tura și la fața locului să fii cu capu-n nori. Halal organizator mai sunt și eu :)))

Traseul cruce roșie se pare că începe de undeva de pe șosea un pic mai încolo de barieră, dar noi am intrat în pădure pe acolo și ne-am orientat după Maps.ME. A fost un pic ciudat primele 10 minute, părea că e un mic haos acolo, ba era potecă, ba nu, mai era și noroi pe jos, dar destul de rapid am intrat pe potec a corectă și pe marcajul care trebuie. De fapt, un pic înainte de asta, m-am trezit brusc cu un zgomot venind rapid din spate, chiar când mă pregăteam să salt peste un copac foarte mare ce bloca drumul.

Pentru o secundă mi-a stat inima sau cel puțin așa am simțit eu. Rămâi cu ceva traume pe după câteva întâlniri cu ursul în pădure. Am întors capul cu o viteză ce acum pare slow motion, dar la fața locului cred că a fost mai degrabă viteza luminii, și de nicăieri am văzut un dulău imens negru venind spre mine. Dacă era urs, nu mai aveam nicio șansă, copacul cel mare îmi bara orice mișcare și m-am simțit blocată acolo.

Norocul meu este că îmi plac foarte tare câinii și nu mi-e frică de ei, dar și cu câinii de munte am avut probleme de-a lungul timpului, așa că nu pot să spun că nu m-am speriat. Ok, nu era urs, dar…. ești câine cuminte sau mă rupi? :))))) Final fericit, era super cuminte și drăgălaș (chiar dacă era imens și negru) și, culmea, nu era singur, ci cu încă 2 prieteni, și ei toți negri.

Imaginează-ți că ești în pădure și vin în viteză spre tine 3 dulăi mari și negri… te cam sperii un pic la început, nu? Și culmea, n-au zis nici pâs până acolo, ne-au luat complet prin surprindere.

Imediat după mi-am dat seama că au venit așa în goană ca să ne aducă pe calea cea bună, noi fiind un pic deviați de la traseu. Ce-or fi zis ei “aoleu, ia uite-i pe ăștia doi, au luat-o complet aiurea pe arătură, hai să-i ducem noi la traseu că-s vai steaua lor!” :))))

Ne-am gândit că sunt de la stâna de sus domnii dulăi, căci de acolo mai departe ne-au condus îndeaproape, de parcă aveam escortă. A fost super amuzant să avem așa companioni în tură, chiar m-am bucurat foarte tare. De multe ori fugeau prin pădure și dispăreau te miri pe unde, dar mereu se întorceau după noi și cel puțin unu era în permanență în fața noastră, la vedere.

După un pic de urcuș am văzut pe unul dintre ei cum se tot oprește și se uită în urmă, dând din nas. Zic: fii atent că a simțit ceva. Poate e ursu’! :))))) (răspunsul nostru la orice întrebare în pădure. Ce se aude? Ursu! Ce e aia? Ursu! Ce miroase? A urs! Ce urmă e asta? De urs! Ce caca e ăsta? De urs!:)))))

De unde? El mirosise încă un grup de oameni care veneau din spate care, când ne-au ajuns din urmă, am văzut că erau și ei însoțiți de un al patrulea dulău negru, dar acesta era un pic mai bătrân, probabil de aceea a rămas la urmă.

Am continuat urcușul prin pădure aproape în același ritm cu celălalt grup (care de fapt erau vreo două diferite, cred) , depășindu-ne reciproc de câteva ori, din diverse motive (pauză de apă, poză, etc). Veniseră și ei în căutarea rododendronului și cu toții ne întrebam dacă am venit la timp sau prea devreme.

Pădurea mi-a plăcut foarte mult; au fost, în mare, porțiuni domoale, uneori pe culme, dar și câteva mai abrupte, la văzul cărora făceam ochii mari. Cine are chef de urcări abrupte, să fim serioși?

  • Care erau șansele?

Ieșirea în poiana cu stâna Zăganu a fost fenomenală! Atâta verde și atâtea flori nu știu dacă mai văzusem de ani de zile! Ceva superb! M-am bucurat de acel loc ca un copil mic sau ca dulăul cel cu zgardă roșie care alerga ca nebunul în toate părțile, parcă și el extaziat de ceea ce vedea. Deși mai ajunsesem acolo cu ani în urmă, acum am simțit de parcă era prima dată. Probabil a contat mult și faptul că acum eram în sens invers și în alt moment al zilei, mult mai fresh și cu soarele în spate. M-am minunat de peisajul verde, cu păduri și pajiști, dar și cu pereți stâncoși care se dezveleau numai atât cât să știi că sunt acolo.

Căldura era mare, însă, așa că, după ce am trecut de stână și am urcat un pic mai sus, am făcut o pauză a umbră, să mâncam ceva și să prindem puteri.

Stâna, spre surprinderea mea, nu era funcțională, părea părăsită, dar am înțeles ulterior că încă nu urcaseră oile pe munte (deși eu știam că urcă în fiecare an la final de mai). Câinii, așadar, nu erau de la stână, posibil să fie “localnici” din Cheia care tot urcă pe munte cu drumeți. Cât de tare!

Până la stână poiana fusese plină ochi de flori de Veronica Persica (Ochiul pisicii). Așa de multe, de mari și de frumoase nu văzusem niciodată la un loc. Sau cel puțin nu îmi amintesc. Era o nebunie. Iar aici, un pic mai sus, am găsit multe multe Nu-mă-uita, o floare, dacă e posibil, ȘI mai frumoasă, care îmi umple sufletul de frumos de fiecare dată când o văd.

Am continuat apoi urcușul mai departe, un pic susținut pe această bucățică. Chiar înainte de a ajunge în creastă am zărit o pasăre foarte mare doborâtă în iarbă. Trecusem pe lângă ea, căci era doar un pic mai sus de potecă, dar nu am văzut-o atunci, ci abia când deja eram mai sus. Nu ne-am dat seama prima dată ce este, părea că seamănă la culoare și dimensiune cu o capră, dar am făcut o poză cu zoom maxim și apoi ne-am uitat pe ecran cu și mai mult zoom. Nu ne-am dat seama exact, dar clar se vedeau pene, nu blană, deci o pasăre mare, din păcate moartă. Cum și ce s-a întâmplat… nu vom ști niciodată.

Din creastă a început nebunia și mai mare de peisaje. Am început să fac poze din ce în ce mai des, neștiind pe ce să mă concertez mai degrabă, pe floricelele de toate felurile de la sol, pe norii fotogenici din depărtare, pe Cheia ce deja se vedea mică jos de tot, sau pe peisajele montane ce ne impresionau la fiecare pas.

Nu ne-au îngrijorat foarte tare norii aceia, dar ne așteptam totuși la câțiva stropi ceva mai târziu, conform prognozei. Aveam emoții doar pentru că nu voiam să fie ceva puternic care să ne facă să renunțăm la jumătate, căci nu ne-ar mai fi ieșit “ficatul” pe hartă :))))

Dar iată că vremea era super însorită în continuare și noi, din pas în pas și poză în poză, am ajuns propriu-zis pe Culmea Gropșoarele-Zăganu, pe care am găsit chiar mai frumoasă decât mi-o aminteam.

Ne-am croit drum prin labirintul de formațiuni stâncoase, am trecut și de mica porțiune echipată cu cablu (nimic dificil, aviz începătorilor), și am ajuns și pe poteca de creastă, ce mi s-a arătat în toată splendoarea ei în cadrul de mai jos, cu o “insuliță” verde.

Rododendronul…. a fost cu du-te vino. L-am găsit din belșug pe partea estică a crestei Gropșoarele-Zăganu, însă în rest… cam lipsea cu desăvârșire. Doar o florică ici-clo, cât nici să nu conteze. Dar pe est… vai vai vai! Ceva de vis! Visul meu era împlinit!

O mare roz se așternea la picioarele mele, iar eu nu știam cum să fac o poză în așa fel încât să cuprind toată nebunia! Lumina era și ea perfectă, ce să mai vrei?! A, da, poate doar un răsărit acolo :D

Sigura treabă ce nu m-a plăcut a fost muzica populară foarte tare care venea dinspre Cabana Muntele Roșu, unde se vedea că e ceva sărbătoare (sărbătoarea bujorului de munte) și multe multe mașini se adunaseră acolo. Nu vreau să fiu hater, dar nu mi se pare că se potrivește așa ceva pe munte. Muntele înseamnă liniște, nu muzică, indiferent de ce natură sau de cât de mult iubesc muzica altminteri.

Pe creastă și, de fapt, în toată zonă până la Țiglăi am văzut foarte multă lume. Mult mai multă decât văzusem vreodată pe munte, probabil mulți erau veniți de la Muntele Roșu. Ciucaș este, într-adevăr, un munte accesibil și, în această perioadă a rododendronului, cred că este cel mai aglomerat.

După o mică pauză în Șaua Gropșoarele am pornit mai departe pe drumul nostru, traversând mica pădurice binevenită de dinainte de Cabana Vf. Ciucaș. O zonă foarte plăcută acolo, drept dovadă că am găsit și un cort de familie montat lângă câțiva copaci. Bun loc acolo, parc-aș fi stat și eu o noapte!

Înainte de cabană am decis ca eu s-o iau drept înainte spre Țiglăi și Adi să facă o mică deviere până la cabană să umple sticlele de apă, urmând să ne întâlnim acolo unde se reunesc potecile.

Am continuat singură un pic și, în locul cu pricina, m-am așezat să mănânc ceva până una alta. Și cum stăteam eu așa pe iarbă și mă gândeam la diverse, văd deodată cu coada ochiului o creatură neobișnuită apărând de după iarbă.

Inițial am zis că nu văd bine. Cred că mi-am luat minim 30 de secunde să înțeleg că nu e o creatură neobișnuită, ci doar una pe care nu te aștepți să o vezi pe munte.

O pisică!

Și nu, nu sălbatică, deși o secundă m-am întrebat un pic dacă n-o fi așa, dar mi-am dat seama că într-un loc așa popular ar fi imposibil.

M-am uitat un pic nedumerită. Eu la ea, ea la mine… Măi pis, pis, dar ce faci tu aici și de unde vii? Inițial a părut un pic speriată, s-a dus la câțiva metri de mine și nu părea că mă bagă în seamă. 2 minute mai târziu:

Deci nu pot să explic cât de lipicioasă era! Inițial am luat-o eu mai aproape să o mângâi. Deși sunt alergică și am riscat, n-am putut să mă abțin! Apoi m-am trezit cu ea în brațe, unde s-a urcat singură, torcând așa de tare că se auzea până în Cheia, cred.

Nu ai cum să nu te topești la așa ceva! Pur și simplu nu ai cum! Deci oameni buni cărora nu vă plac pisicile, nu vă înțeleg! E un mister total pentru mine! Look how sweeeet! :)))))

Am aflat ulterior de la alți drumeți care au trecut pe lângă noi că o cheamă Atena și este pisica de la cabană. O vedetă, ce să mai!

Clasic :))))

Ora 15:10

Un nor coborâse un pic peste Vârful Gropșoarele, în urma noastră, acoperindu-l un pic cu un val de ceață. În fața noastră, însă, totul arăta ok, iar norii nu ne păreau amenințători, așa că am hotărât să pornim mai departe, conform planului inițial.

Am parcurs în sfârșit și porțiunea care îmi lipsea, pe partea stângă a Țiglăilor (cum te uiți la ele dinspre Cabana Ciucaș), un labirint frumos prin care m-am întâlnit și cu Dragoș și prietena lui, o mare bucurie. Am stat câteva minute de vorba, având atâtea în comun, și apoi ne-am continuat fiecare drumul în direcții opuse. Tare frumoasă și plăcută surpriză!

Această porțiune, deși pare ca o curbă de nivel, presupune, de fapt, o coborâre și o urcare, nu ceva foarte dificil, dar la ora aceea nu prea mai aveam chef de urcări.

În Șaua Țiglăilor Adi a scos un pic drona să facă un zbor în timp ce am vorbit cu o doamnă la vârsta a treia care făcuse o drumeție cu soțul ei pe Culmea Bratocea. Mereu o bucurie să văd oameni care și la pensie ies în natură și fac plimbări pe munte.

De acolo am început ultimul segment din călătoria noastră, pe traseu complet nou pentru mine. Am trecut pe lângă Goliat destul de repede, coborând apoi spre Poiana Teslei, pierzând altitudine într-un ritm destul de rapid.

Acolo am ajuns în jur de ora 17:45, am mai făcut o pauză, de data asta încercând să stau cât mai întinsă, căci mă cam durea spatele, după care am pornit printre bălării în căutarea marcajului.

Știam că de acolo încolo traseul este mai sălbatic (a se citi “marcaj rar și/sau șters și boschetăreală, nicidecum înțelesul mai romantic al cuvântului) și mă așteptam la ceva dificultăți, dar nici prin cap nu-mi trecea la acel moment ce aveam să pătimim.

Primul hop de trecut a fost să găsim direcția, căci peste tot erau numai bălării imense și poteca dispăruse complet.

Ne-am făcut singuri drum printre bălării, de fapt peste ele, căci am trecut ca tancul, nu se putea altfel. Așa de mari erau încât stâna ce era acolo (părăsită probabil) era înghițită aproape cu totul.

Noroc cu aplicația Munții noștri de pe telefon că ne-am găsit cât de cât drumul, dar, înainte de intrarea în pădure… ce să vezi? De fapt, ce să auzi?

Adi era primul și eu venea din urma lui. Când ajung lângă el îmi spune: stai așa că am auzit un animal în pădure. Eu la ce să mă gândesc: ursu’! :)))))) Logic…

Zic: N-aud nimic! Pe principiul…. Dacă nu îl aud și nu îl văd.. nu există :)))))

– Ești sigur?

– Da… am auzit clar cum pășea pe vreascuri care trosneau.

Ooookeeeey!

Am stat noi un pic așa, am dat niște fluiere, am făcut niște gălăgie… am văzut că nu se mai aude nimic… am intrat. Acu… Doamne-ajută! Fie ce-o fi!

Pe copaci nu era niciun marcaj, așa că am înaintat tot cu telefonul în mână căutând să fim pe traseul din aplicație. Am găsit până la urmă și așa am ajuns pe drumul cel bun.

Până la bifurcația cu banda roșie spre stânga… totul cât de cât ok. Traseul urmărește culmea Piciorului Teslei și, deși marcajul e rar și șters, nu e foarte dificil de urmărit. Nu același lucru îl putem spune și despre ce a urmat după.

Eu încăpățânată cu “ficatul” meu și marcajul cruce roșie integral, nu am vrut să cotim stânga (deși probabil ar fi fost mai ușor), însă adevărata sălbăticie abia după aceea s-a arătat. Și nu e ca și cum s-ar fi arătat din prima, inițial totul a fost ok și a continuat pe culme. După care am ajuns la o zonă unde niște copaci rupți blocau înaintarea pe culme, și așa a început distracția.

Mai întâi a dispărut marcajul, după care poteca cu totul. Aveam în continuare aplicația (doar Munții Noștri, că pe Maps.Me nu e figurat acest traseu, ar fi trebuit să îmi dea de gândit…), dar la fața locului, de fapt, ne-a ajutat o pungă albastră :)))) Cineva foarte de treabă agățase câte o pungă albastră din loc în loc care să ne ajute să continuăm traseul.

Am urmat cu atenție acest marcaj special pungă albastră, încercând să mai și facem gălăgie din când în când, căci prin așa boschetăreală numai cu ursul n-ai chef să te-ntâlnești.

De fapt, până acolo tot văzusem urme de cerb/căprioară, deci mai degrabă asta auzisem mai devreme călcând pe vreascuri.

După 9 ore de traseu nu mai aveam energie pentru nimic, nici mers normal pe potecă normală, darmite pentru mersul piticitului prin șanțuri cu apă, urcușuri și coborâșuri, crengi în față și bălăureli. Marcajul mai apărea din când în când pe câte un copac, dar era așa de șters și de rar încât era fix degeaba. Această ultimă porțiune mi-a stors orice urmă de energie pe care o mai aveam. Spatele mă omora, genunchii mă omorau, tălpile mă omorau, simțeam că mă scurg pe jos. Mă uitam pe aplicație să văd cât mai avem și parcă stăteam pe loc. De nenumărate ori părea că ajungeam într-un dead end. În față numai boscheți și, culmea, aia era calea, trebuia să îți faci loc prin ei. Ceva horror. Dacă ne prindea noaptea pe acolo, era Blair Witch Project la perfecție :))))) Niciodată nu m-aș fi gândit că va veni o zi în care va trebui să-mi fac loc printre vegetație și copăcei crescuți ca un zid. De fapt ziduri, multe multe ziduri.

Când am ieșit în poiana de dinainte de șosea la ora 19:50 am zis că nu-i adevărat. Mă comutasem pe pilot automat de mai bine de o oră, mergeam teleghidat, mai praf decât atât cred că mai fusesem pe un final de traseu mai mult de două ori.

Nu m-am bucurat niciodată mai tare în viața mea să văd asfaltul. Îmi venea să mă lățesc pe jos și să îl pup! Până la urmă nu plouase deloc toată ziua, deși pe prognoză se anunțau clar măcar niște stropi. Asta îmi mai lipsea prin boschetăreala aia… să mă și plouă…

Dar aventura nu se terminase. Acum, după ce că eram rupți, mai trebuia să stăm pe marginea drumului la ia-mă nene, de unde eu nu mai puteam nici să stau ca lumea în două picioare. Dar unde să te așezi? Nu aveam unde, așa că am tras aer în piept și am adunat niște putere de pe fundul sacului.

Am scos foița noastră cu Cheia și ne-am așezat. Mașini… ciuciu! Era ora 20.

Nu m-aș fi gândit niciodată că sâmbătă la ora 20 drumul acela va fi așa pustiu. Pe sensul nostru abia trecea câte o mașină la câteva minute și nici pe celălalt nu era cu mult mai bine, deși “iarba mereu e mai verde la vecinu’”.

Am urmărit mășină după mașină trecând fără să oprească. Unii ne făceau semn că nu au loc, unii aveau dube cu doar două locuri în față deja ocupate, alții erau tir-uri și ne-am gândit că nu au oprit pentru că nu aveau unde, alții pur și simplu nu voiau.

După 40 de minute deja am început să-mi fac griji că ne prinde noaptea și atunci CHIAR că nu mai oprea nimeni.

Fața mea de “am pus-o” sau “mamă, unde ești, bate-mă  de vrei, da’ vino să mă iei!”

Pe partea cealaltă deja mi se părea că trec mai multe mașini decât pe partea noastră, mă apucau toate alea. Greu, taaare greu mai venea câte o mașină, o auzeam de dinainte să o vedem și ne rugam să fie THE ONE.

După vreo 10-13 vehicule fără succes (am pierdut numărul la un moment dat) am zis: Ok, hai să schimbăm: ține tu foaia și țin eu mâna ridicată. Poate e de la asta :)))))

Următoarea mașină care a apărut a oprit! :)))))) A funcționat.

Dar e un tir! Ce contează: Urcă-te!

10 secunde mai târziu mă chinuiam să mă sui în cabina unui tir care venea din Austria cu marfă SH. Tare greu mai e, zici că te sui în pod, așa de sus e!

Domnul șofer ne-a întâmpinat cu o manea, cred eu pusă special, căci pe urmă nu au mai fost manele. M-am chinuit teribil să nu mor de râs.

Nu mai mersesem niciodată în viața mea cu un tir. Adi a încercat să facă conversație cu domnul șofer, că așa e frumos, eu mai mult decât să îi mulțumesc de 10 ori că ne-a luat nu prea am fost în stare să spun.

Tare bun nene. L-am întrebat de cât timp face asta și ne-a întrebat când suntem născuți. De atunci :))))

Serpentinele de după Pasul Bratocea au trecut foaaarte încet, mai ales că nu era decât un singur scaun în cabină, și eu, urcându-mă prima, am stat între șofer și scaun, pe saltea cum ar veni și fără spătar a fost teribil, mai ales că deja mă durea spatele foarte rău și cabina se mișca în toate părțile.

Am făcut o mie de ani până în Cheia. Când am ajuns a trebuit săracul să oprească pe șosea ca să ne dăm jos (ca și la urcare, de fapt), că altfel nu avea unde. De coborât e chiar și mai greu decât la urcat.

Dar ce mai contează! Am reușiiiit! Am ajuns înapoi la mașină! Yuhuuuuuu! Ficatul cu rododendron a fost realizat! Bucurie maximă!

Ne-am oprit la Nicos să mâncăm. Nu fusesem niciodată, dar a fost prima chestie în drum și a părut ok din gard, așa că am zis… de ce nu? A fost o alegere bună, chiar ne-a plăcut acolo.

Iar la plecare, când am ieșit, pe cine crezi că am găsit tolănit în fața pragului? Dulăul negru cel frumos cu zgardă roșie! :)

A urmat apoi lungul drum pe întuneric până acasă, unde am ajuns ceva mai târziu decât anticipasem, dar, ce să-i faci… așa e când stai 45 de minute la ia-mă nene și cobori serpentinele cu TIR-ul! :D

The end


MULȚUMESC MULT PENTRU VIZITĂ!

Sper că informațiile de mai sus ți-au fost de folos! :) Am pornit acest blog în 2009, cu gândul de a-i ajuta pe cei ce vor să călătorească pe cont propriu. Dacă apreciezi munca mea și-ți face viața mai bună sau mai ușoară, te rog să mă susții pe Patreon pentru a-mi putea duce visul mai departe:

sau alegând, pentru tine sau cadou pentru cineva drag, unul din produsele create de mine:


UTILE


ECHIPAMENT FOTO FOLOSIT



Majoritatea pozelor sunt făcute cu Sony A6500 + 16-50mm, mai puțin cele în care apar eu, care sunt făcute cu A6000 + 30 mm


CHECK LIST
Echipamente


CAZARE

Aceasta a fost o tură de o zi, dar, dacă aveți nevoie de cazare în zonă, mai jos afișez pensiunile din zonă de pe booking (introduceți perioada dorită pentru a le vedea pe toate și dați, eventual, zoom out):



Booking.com


TRASEU


Cheia – Piscul Turiștilor – Culmea Zăganu – Gropșoarele – La Răscruce – Șaua Gropșoarele – Șaua Chirușca – Țaua Țiglăilor – Goliat – Poiana Teslei – Podul Teslei (Babarunca)


Durată totală: 10h 50


Tip traseu: drumeție

Formă traseu: liniar

Diferență nivel:  + 1100 m / – 1165 m

Distanță: 22,5 km

Stare marcaj: ok până în Poiana Teslei, apoi, până la Podul Teslei foarte problematic, nu recomand

Sezonalitate: ok în lipsa zăpezii

Surse apă: nu am văzut, dar ar trebui să fie un izvor undeva în Poiana Teslei

Data: 8 iunie 2019

Hărți folosite: Munții noștri Android | iOS


Traseul pe ore:

9:00 Cheia
10:00 Bifurcație Bandă albastră
10:20 Poiana Zăganu
pauză 30 min
13:10 Vf. Gropșoarele
13:30 La Răscruce
14:00 Șaua Chirușca
pauză 15 min
14:45 Cabana Vf. Ciucaș
pauză 40 min
15:20 Bifurcație bandă roșie/cruce roșie (șaua 1697 m)
16:05 Șaua Țiglăilor
pauză 30 min
17:45 Poiana Teslei
pauză 15 min
18:45 BIfurcație bandă roșie / cruce roșie pe Piciorul Teslei
19:50 Podul Teslei (ieșire la asfalt DN1a)


HĂRTĂ, PROFIL & TRACK GPS


Puteți descărca track-ul GPS de aici.


VREMEA

Meteoblue.com
Viewweather.com
Yr.no


RELIVE

Relive ‘Ciucaș – Ficatul cu rododendron’


GOOGLE MAP

INDICAȚII

Această tură se face, în mod ideal, cu două mașini, și, ca să fie un pic mai ușor, cu o noapte dormită la mijlocul traseului, la Cabana Vf. Ciucaș.


DE REȚINUT

Dragă cititorule,
Dacă ai ajuns până aici, îți mulțumesc mult pentru vizită și pentru timpul petrecut citind acest jurnal. Rugămintea mare pe care o am de la tine este să respecți natura și oamenii care doresc să se bucure de ea (inclusiv pe tine). Pentru asta, te rog:

  • nu lăsa gunoaie pe munte sau inscripții pe copaci (pentru a respecta natura și pe ceilalți turiști)
  • nu fă gălăgie pe munte (pentru a respecta pe ceilalți turiști și pentru nu speria animalele)
  • nu rupe florile ocrotite prin lege (pentru a se bucura și alții de ele și pentru a nu încălca legea)
  • echipează-te corespunzător (pentru a preveni accidentele)
  • informează-te întotdeauna asupra traseului pe care vrei să-l faci (pentru a preveni accidentele)
  • consultă prognoza meteo și nu pleca dacă se anunță vreme rea (pentru a preveni accidentele)
  • nu porni în trasee care sunt peste puterile tale (pentru a preveni accidentele)
  • nu consuma alcool pe traseu (pentru a preveni accidentele)

Dacă nu știi cum să faci unul dintre lucrurile de mai sus sau ai neclarități, lasa te rog un comentariu sau scrie-mi la adresa alexandra @ bloguldecalatorii .ro și te voi ajuta cu mare drag! :)

7

10 comments

  1. Bonjour!
    Va urmaresc cu drag turele de-o buna bucata de vreme.

    Pentru ture de weekend, cu plecare din Bucuresti,
    pe cand vreodata mai doriti un campanion nou,
    astept fie invitatia :)
    De fel am mers 90% singur. Vreau sa fiu mai intelept oleaca.

    Daniel (Bucuresti)
    What’s app: 0766 925 182

  2. Superb traseul si plin de informatii. Imi place mult blogul tau. Totusi denumirea corecta este Saua Tiglailor sau Tigailor ?

  3. Splendida tura…traseul il stiu din fuga…mare parte este folosit la CiucasX3, asa ca nu a fost timp de admirat cand bagi gaz…dar pe culmea Zaganu, in septembrie, era plin de merisoare…am pus stop si am “alimentat”..mmm, ce bune au fost…cam prin zona statiei seismice.
    Bravo!

Leave a Reply

Your email address will not be published.