România: M. Postăvaru – spre vârf la apus (februarie 2019)

2 februarie 2019

Să fi fost vreo 5 ani de când urmăream să urc pe Postăvaru pentru un apus. Visam la un cer frumos, cu câțiva norișori care să înfrumusețeze cadrul, la o lumină caldă, culori de amurg și aer curat.

Dar, cumva, în fiecare iarnă ceva mă oprise. Fie se anunța cerul prea senin, fie prea înnorat, fie prea mult vânt, fie era prea lungă ziua, fie prea scurtă, fie, fie, fie…

Parcă nimic nu se potrivea, până când la începutul anului am zis: până aici! Iarna asta trebuie să iasă!

Zis și făcut! Pe 2 februarie ne-am urcat în mașină și am pornit spre Brașov. De la gară l-am luat și pe Mihai și apoi am croșetat până în Poiană. Am început traseul destul de târziu, ca să ne asigurăm că nu ajungem sus mai devreme decât e cazul și înghețăm pe acolo sărind de pe-un picior pe altul.

Dar așa de bine ne-a ieșit încât am ajuns prea târziu :))))) Mai mult decât atât, tot traseul a fost un chin de la un cap la altul (pentru mine) și, ca să fie totul complet, a fost înnorat :)))))

Dacă n-aș fi învățat de-a lungul anilor să iau lucrurile așa cum vin și să nu mă enervez pe vreme, pe care nu am cum să o controlez, nu mi s-ar fi părut amuzant acum. Sigur, acum e mai amuzant decât atunci. La momentul respectiv mi s-a părut doar o ironie a sorții. Dar, cumva, nu m-am supărat. Așa e viața și nu totul e perfect. Nu orice tură este perfectă. E drept, în toți anii ăștia pot să număr pe degetele de la o mână turele nereușite sau cele în care probabil n-aș mai pleca dacă aș da timpul înapoi, și tot îmi rămân degete disponibile.

A fost o tură în care lucrurile pur și simplu nu s-au legat, DAAAAR am avut totuși parte de munte, de aer curat, de pădure, de zăpadă, de companie mai mult decât plăcută și chiar și de câteva priveliști și peisaje frumoase. Așa că nu pot să mă plâng.

Cred că au contribuit mai mulți factori la felul în care au ieșit lucrurile. În primul rând: Poiana. Această stațiune de care îmi aduc cu mare drag aminte din copilărie este din ce în ce mai aglomerată și haotică. În parcarea cea mare abia am găsit loc. Bine, l-am găsit ușor, dar apoi am realizat că era printre puținele locuri libere, dacă nu singurul. Am fi putut parca la parcarea nouă de la șosea, de unde poți lua un autobuz gratuit care te duce apoi în stațiune, dar nu ne interesasem până la ce oră circulă și ne era că nu-l mai prindem când aveam noi să coborâm de pe munte.

Apoi, la startul traseului am găsit haos. Traseul începe de pe Pârtia Bradul, la începutul căreia se fac mici la grătar, se vinde porumb fiert și e pur și simplu mult prea multă lume și gălăgie pentru gustul meu, plus muzică tare de la boxele de pe pârtie. Pentru mine muntele nu asta înseamnă. Pentru mine muntele înseamnă liniște și curat. Nu sunt obișnuită să văd și să aud așa ceva când pornesc pe un traseu și cu atât mai puțin PE traseu, căci am continuat să auzim muzica de pe pârtie mult și bine chiar și după ce am intrat în pădure.

Pe jos era destul de puțină zăpadă pe traseu, dar după maxim jumătate de oră a început să se înmulțească, iar mai sus, în pădurea deasă de dinainte de cabana Postăvaru, era deja într-un strat foarte mare și abia i-am făcut față (eu reușind și să-mi uit acasă parazăpezile), acolo fiind o porțiune unde sunt și mulți copaci căzuți. Erau însă ceva urme făcute probabil în weekendul precedent, așa că nu a fost foarte greu.

Toată urcarea mi s-a părut o cursă cu obstacole. Dacă nu era muzica, era panta abruptă. Dacă nu era panta, erau copacii căzuți. Dacă nu erau copacii, erau pârtiile pe care poteca le întâlnea și schiorii care veneau în continuu și pe care noi trebuia să îi ferim. A trebuit să traversăm pârtii de 2 sau 3 ori, și cel puțin o dată a fost vorba de o pârtie destul de lată. Era extrem de greu să le traversăm pentru că erau destul de mulți schiori și mulți erau începători și, deși făceam tot posibilul să îi evităm și să așteptăm să treacă, tot se nimerea câte unul care nu știa nici să frâneze, nici să ocolească, nici să… nimic. Se ducea ca bolovanul la vale.

Eu înțeleg perfect că e neplăcut să vezi oameni pe pârtie și nu e locul lor acolo, căci și eu am schiat, dar nu e vina mea că traseul intersectează pârtiile. A fost foarte neplăcut și pentru noi, mai ales că de câteva ori ne-am trezit cu nasul de plasele care delimitează pârtiile, traseul nostru dispărând în neant. Acolo primează schiul, se pare că drumeția a fost aruncată la gunoi. Nu mi se pare normal ca aceste două sporturi să nu își găsească loc în mod armonios pe același munte. A trebuit să ne strecurăm pe sub niște plase sau să ocolim o grămadă, doar pentru că nu s-a deranjat nimeni să mențină amenajarea traseelor de drumeție, iar pe cei ce au amenajat pârtiile nu i-a interesat deloc de drumeți.

Toate treburile astea s-au acumulat și s-au suprapus cu urcușul care îmi părea interminabil și prea susținut, fără nicio porțiune mai lină. E drept că era de vină și pierderea antrenamentului și mă mișcam un pic cam prea încet, dar cabana aia parcă nu se mai arăta. Și nici măcar nu avea să fie finalul traseului.

Mă gândisem inițial că poate la cabană ne oprim să mâncăm ceva. Dar, când am ajuns și am constatat că deja e foarte târziu și, pe deasupra, mai era și super multă lume și aglomerat, nici măcar nu ne-am așezat să ne odihnim un pic, am continuat mai departe.

Am admirat însă un pic Bucegii și Piatra Craiului, pe care îi văzusem și de un pic mai jos, dar aici priveliștea era mai bună. Atunci am înțeles și că, cel mai probabil, șansele noastre de a vedea un apus spectaculos erau cam nule. Cerul era înnorat, contrar prognozei care arătase soare și doar un pic de nori, iar Bucegii trăseseră peste ei o plăpiumioară albă, de parcă erau gata de culcare.

Ultima porțiune, între cabană și vârf, mi-a plăcut cel mai mult. De fapt, nici măcar n-am mai urcat până pe vârf, căci nu am mai avut timp. Am urcat undeva în dreapta (cum te uiți când urci), spre Poiana Trei Fetițe cum ar veni, de unde am bănuit că vom avea o priveliște bună spre Bucegi.

Mi-a plăcut mult această porțiune pentru că m-am simțit cel mai aproape de natură. Brazi înalți, foarte înalți, erau plini de zăpadă. Ninsese mult în ultima vreme și tocmai ce trecuse acea perioadă de îngheț în care toți brazii fuseseră imortalizați perfect într-o mantie albă modelată de vânt și abia acum începeau să iasă din hibernare.

Am urcat încet încet prin acest winter wonderland, cu ultimele puteri, auzind respirația și bătăile inimii. Era liniște, doar noi, doar câțiva alți oameni prin împrejurimi, dar destul de departe cât să ne simțim siguri.

Am ajuns pe pseudo-vârf chiar la ora apusului și am avut norocul, așa cum am bănuit, de a găsi acolo 2 puncte de belvedere, unul spre Bucegi și altul spre Piatra mare. Vizibilitatea era bună, exact cum fusese și de dimineață pe șosea, când se văzuseră atât de clar munții chiar de dinainte de Ploiești. Clar de parcă erau la 2 kilometri depărtare.

Acum chiar eram atât de aproape de ei. Soarele nu s-a arătat, dar lumina roșiatică a colorat un pic norul de dedesubt, iar abrupturile înzăpezite ale Bucegilor pe acest fundal au fost un adevărat desfăț pentru ochi.

Se făcuse frig deja. Numai un pic dacă rămâneai fără mănuși îți înghețau degetele instant. Adi chiar a pățit-o un pic, pentru că, entuziasmat de primul zbor oficial de altitudine al dronei (primul fusese dimineață, la Dâmbu Morii, doar de probă), a uitat de mănuși și în doar 10 minute deja aproape nu le mai simțea.

De acolo am început coborârea pe pârtie spre Poiană, înaintând destul de rapid, însă pentru mine atunci s-a tăiat filmul. Mă luase deja de la urcare o durere ciudată de spate, care acum m-a acaparat cu totul și mi-a dat knowckout. Nu era durerea mea obișnuită de cervicală. Ceva complet diferit, cam ca atunci când stau prea mult la chiuvetă să spăl vase. E o contractură ce îmi acaparează întreg spatele și nu mă lasă până nu mă întind sau măcar mă așez.

În curând s-a făcut întuneric și ne-am aprins frontalele. Mă durea așa de tare că, mai jos, mi-a venit să plâng. Ochii mi s-au umezit instant și mi s-a părut că nu mai pot continua. Pentru prima dată în viața mea am simțit că nu știu dacă ajung jos pe picioarele mele. Nu mai pățisem niciodată așa ceva și mi se părea incredibil. Cum să mi se întâmple așa ceva pe un asemenea traseu? Aproape nu mai puteam gândi limpede. Nu înțelegeam ce mi se întâmplă și ce e cu durerea aia ciudată.

Acum nu mai ținte minte deloc ce stres am trăit, dar știu cât de grav a fost pentru că a fost prima dată când am acceptat oferta lui Adi de a-mi lua rucsacul. Niciodată nu acceptasem asta în trecut, indiferent cât de tare mă durea spatele, pentru că nu simțisem niciodată că e foarte grav, nici chiar în Norvegia când mă luase criza de spate.

Dar acum m-am gândit că poate chiar mă ajută, poate chiar o să se amelioreze durerea. Era ceva nou, așa că nu știam ce va ajuta. Dar nu, contractura nu a cedat nici fără rucsac. La un moment dat m-am întins pe jos, pe zăpadă, doar doar oi scăpa dacă stau așa 2 minute. Abia atunci am realizat că nu mă așezasem deloc toată ziua. Dar nu era prima dată când făceam o tură întreagă iarna fără să mă așez, pentru că iarna nu prea ai pe ce să te așezi, că zăpada e prea rece să stai pe ea. Deși ideal ar fi să stai măcar pe o geacă, ceva. Însă oricum nu cred că a fost de la neașezat, pentru că mă luase un pic chiar de la urcare.

M-am ridicat, așadar, și am continuat mai departe așa, încercând să intru pe un pilot automat. La cât de tare mă deranjase la start, acum m-am bucurat când am auzit muzica de pe pârtie. Am știut că suntem aproape.

Când am ajuns, am mulțumit cerurilor. Singura chestie e că nu nimerisem să coborâm pe unde am urcat, ci am ieșit tocmai în capătul stațiunii, la rondou. Iar de acolo a trebuit să mergem pe jos cu bocancii de iarnă pe asfalt, tot drumul până la mașină.

Picioarele mi le simțeam de parcă aveam ghiulele prinse de glezne. Am pornit însă în viteză înainte. Tot ce voiam era să ajungem mai repede, ca să mă pot întinde la orizontală. Visam la asta cu ochii deschiși. Am trecut ca vântul și ca gândul pe lângă o mulțime de oameni care ieșiseră la plimbare.

Când am ajuns aproape de mașină, am realizat brusc că mor de foame. Am compilat repede că, dacă nu ne oprim acum, nu știu unde și când vom mânca, așa că am intrat în primul restaurant pe care l-am văzut cu ochii. MĂ rog, poate al doilea :)))

La Pub Capra Neagră era full, a trebuit să încercăm la Restaurantul Rustic (tot Capra Neagră). Părea ok de afară, abia apoi am realizat că în Poiană încă mai există restaurante unde seara sunt cântăreți sau formații care cântă live. Oh, acea orgă, acea tăntică îmbrăcată în ie și fustă de costum popular… Noroc că show-ul a început fix când am plecat noi, nu când am ajuns.

Când am intrat și m-am așezat pe un scaun, am crezut că nu-i adevărat. Nu puteam să stau în fund, dar nici nu mă puteam lăți pe masă, nu se cade așa ceva. Cred să-mi fi luat vreo jumate de oră să-mi revin. Așezatul nu e tot una cu întinsul pentru spate, dar a funcționat totuși. Mai lent, dar a mers. Până a venit mâncarea deja eram înapoi pe treaba mea, puteam să articulez cuvinte și să fac glume. Până atunci mă simțisem un om pe cale de descompunere.

Cel mai mult nu m-a speriat durerea în sine, ci gândul că s-ar putea întâmpla și altă dată așa, din senin, fără să pot face vreo ceva să previn asta. Nu mi s-a mai întâmplat de atunci și sper să nu mi se mai întâmple.

A fost o tură ciudățică, nu-mi dau seama ce stele nu s-au aliniat pe acolo sau dacă era mercur retrograd sau ceva :))))) dar aia n-a fost ziua mea. A fost totuși o ieșire cu oameni dragi și m-am întors totuși cu ceva prețios din acea zi, așa că, până la urmă, tot am ieșit câștigată. Dar despre asta voi povesti altă dată ;)


MULȚUMESC PENTRU VIZITĂ!

Dacă te-am ajutat într-un fel sau altul, m-ar ajuta mult susținerea ta.
Mă poți susține pe Patreon:

sau alegând, pentru tine sau cadou pentru un prieten, unul din produsele create de mine:

Cadouri muntomani, montaniarzi, iubitori si pasionati de munte

UTILE


ECHIPAMENT FOTO FOLOSIT


Sony A6500
Obiectiv 16-50 mm
Filtru polarizare

CHECK LIST
Echipamente



CAZARE

Aceasta a fost o tură de o zi, dar, dacă aveți nevoie de cazare în zonă, mai jos afișez pensiunile din zonă de pe booking (introduceți perioada dorită pentru a le vedea pe toate și dați, eventual, zoom out):



Booking.com

TRASEU


Poiana Brașov – Cabana Postăvaru – sub Vf. Postăvaru și coborâre înapoi direct pe pârtia subteleferic


Durată totală: 5h


Poiana Brașov – Cabana Postăvaru: 2h 30

Cabana Postăvaru – sub vf. Postăvaru: 1h

sub Vf. Postăvaru – Poiana Brașov (pe pârtie): 1h 10


Tip traseu: drumeție

Diferență nivel:  + 784 m / – 784 m

Distanță: 10,6 km

Stare marcaj: ok, dar orientarea este destul de dificilă fără o aplicație cu GPS

Sezonalitate: tot anul

Data: 2 februarie 2019

Hărți folosite: Munții noștri Android | iOS

Maps.ME Android | iOS


Traseul pe ore:

13:45 Start parcare mare Poiana Brașov
16:15 Cabana Postăvaru
17:15 sub Vf. Postăvaru (zona dreapta, la belvedere)
pauză
17:40 start coborâre
18:35 rond capăt stațiune
18:50 Finish la Restaurant Capra


HARTĂ

PROFIL


Puteți descărca trackul GPS al acestei ture de aici.


VREMEA

Meteoblue.com
Viewweather.com
Yr.no


INDICATOARE

Indicator la startul traseului, la stradă

RELIVE

Relive ‘Postavaru’

GOOGLE MAP


COSTURI

Parcare Poiana Brașov: 10 lei


DE REȚINUT

Dragă cititorule,
Dacă ai ajuns până aici, îți mulțumesc mult pentru vizită și pentru timpul petrecut citind acest jurnal. Rugămintea mare pe care o am de la tine este să respecți natura și oamenii care doresc să se bucure de ea (inclusiv pe tine). Pentru asta, te rog:

  • nu lăsa gunoaie pe munte sau inscripții pe copaci (pentru a respecta natura și pe ceilalți turiști)
  • nu fă gălăgie pe munte (pentru a respecta pe ceilalți turiști și pentru nu speria animalele)
  • nu rupe florile ocrotite prin lege (pentru a se bucura și alții de ele și pentru a nu încălca legea)
  • echipează-te corespunzător (pentru a preveni accidentele)
  • informează-te întotdeauna asupra traseului pe care vrei să-l faci (pentru a preveni accidentele)
  • consultă prognoza meteo și nu pleca dacă se anunță vreme rea (pentru a preveni accidentele)
  • nu porni în trasee care sunt peste puterile tale (pentru a preveni accidentele)
  • nu consuma alcool pe traseu (pentru a preveni accidentele)

Dacă nu știi cum să faci unul dintre lucrurile de mai sus sau ai neclarități, lasa te rog un comentariu sau scrie-mi la adresa alexandra @ bloguldecalatorii .ro și te voi ajuta cu mare drag! :)


12

2 comments

  1. Aceeasi problema am avut-o si eu cu traseul spre varf, este impracticabil pe timp de iarna, se intersecteaza cu partia, dispare marcajul si nu il mai poti vedea dincolo de partie. Si nu am luat-o pe traseul de vara, ci pe unul ocolit, tocmai ca sa evitam partiile…Am vazut ca variantele dinspre Brasov nu intersecteaza partia, dar sunt si mult mai lungi. Nici pe timp de vara nu mi se pare mai usor de gasit drumul prin muntii aceia, cred ca au fost taiati unii copaci de langa partie, din cei cu marcaje, alfel nu-mi explic haosul acela.

Leave a Reply

Your email address will not be published.