Spania: M. Pirinei – Faja de las flores (sept 2018) – 2/3

29 septembrie 2018

Când m-am trezit, tălpile mele se simțeau mai bine, dar am realizat că, dacă nu fac nimic, nu are cum să fie bine după încă 17 km, și voi ajunge la finele traseului plângând. Așa că am dat iama în trusa de prim ajutor și am scos cele mai mari și mai groase pansamente.

Durerea cea mai mare era în zona “pernuțelor” și a degetului mare, exact zonele care sunt apăsate cel mai tare atunci când calc, așa că am pus cele mai amortizante pansamente pe aceste zone, apoi am pus câte un urgo mic și pe bășicuțe, după care m-am bandajat bine de tot. Nu mai făcusem niciodată așa un aranjament, deși pe TMB am suferit parcă și mai rău, dar se pare că există o primă dată pentru orice.

Nu știu exact de ce se întâmplase așa, dar probabil mă obișnuisem de ceva vreme cu semighetele Salomon, care sunt mult mai comode, și nici nu mai urcasem de mult timp o diferență de nivel atât de mare plus mulți kilometri 2 zile la rând cu bocancii, și probabil această combinație îmi pusese capac. Dar nu aveam de gând să renunț la unul dintre cele mai frumoase trasee din Valea Ordesa, așa că… suck it up and let’s go!

Vremea se anunța în continuare extraordinară (doamne, cât noroc pe noi!) și am putut vedea asta imediat ce ne-am trezit, căci primisem o cameră cu vedere fix către munte. Așa cevaaa?!?!? Abia în acea dimineață am realizat cât de frumos era totul acolo. În seara precedentă fusesem prea praf. Este un hotel micuț într-o clădire istorică în inima unei mici piețe din orășel, iar fațada e plină de flori la fiecare balconaș al fiecărei camere. Apoi interiorul era fascinant! Mă simțeam ca într-un castel vechi cu obiecte vintage și pereți pictați. Mai mare dragul! Niciodată nu mai stătusem la un hotel atât de deosebit! Mie rar îmi place să mă întorc în același loc, mai ales pentru cazare, dar, dacă vom mai merge vreodată din nou în Torla, cu siguranță tot acolo ne vom caza.

Aceste 2 imagini sunt făcute seara

Micul dejun a fost și el pe cinste. Sala de mese m-a fermecat din prima, semăna cu un restaurant în stil italienesc + german + grecesc, o combinație pe care mi-e greu să o descriu, și uite că n-am făcut nicio poză, din păcate, dar mi-a plăcut la nebunie!

Cu așa un start, parcă am și uitat de tălpi și am pornit din nou voioși spre Pradera de Ordesa. Deși în timpul zilei era foarte cald, dimineața era friguț bine, și ne-am zgribulit destul de repede. Însă știam că va fi o zi caldă, iar eu, neavând niciun tricou la mine și ajungând după ora închiderii magazinelor în seara precedentă, am improvizat cu un tricou de-al lui Adi. L-am luat pe cel mai mic posibil, dar tot îmi venea larg. Noroc cu rucsacul că îl mai strângea un pic. Când îmi aduc aminte că în liceu am avut o perioadă în care am purtat nișe tricouri imense (cred că erau mărimea L) și așa umblam pe stradă…. :))))))

Visasem la traseul de astăzi multă vreme. În primul rând pentru că iubesc brânele (Faja de las flores înseamnă Brâna florilor), dar și pentru că, unu la mână, puteam face un circuit, și, doi la mână, văzusem niște poze fabuloase de acolo de sus. Ce nu știam eu era că traseul avea să ne depășească orice așteptare, fie ea și una destul de mare.

Am hotărât să facem traseul în sens invers acelor de ceasornic, pentru că voiam să fim în urcare pe Clavijas de Cotatuero, o porțiune mică de via ferrata care nu știam cât de ok ar fi la coborâre și, oricum, e mai bine să o faci la începutul zilei, nu la final, când ești obosit, mai ales că uneori mai poate veni și o mică ploicică neanunțată în a doua parte a zilei, care ar strica planurile complet (variantă ocolitoare nu există).

Zis și făcut. Din parcare am pornit în același sens ca și în ziua precedentă, în direcția Monte Perdido, însă am făcut stânga imediat, la prima bifurcație, unde apare un stâlp cu indicatoare. Faja de las flores nu apare pe acest indicator, dar apare Faja de Racon, o brână paralelă cu a noastră, dar aflată cu câteva sute de metri mai jos.

Ajungând în parcare la ora 9 fără un pic, deja erau mulți oameni care se pregăteau de traseu, mai ales că era sâmbătă, dar ne-am bucurat că, atunci când am făcut stânga spre traseul nostru, majoritatea au rămas pe poteca principală din vale. Excelent!

Pătrundem mai întâi într-o pădure răcoroasă, urcăm urcăm urcăm, și apoi încep să se arate pereții. Mi se pare incredibilă această vale!

Încercăm să pătrundem spre inima munților înaintând pe valea Cotatuero, care ne va scoate la un moment dat în Brâna florilor. Trecem și de intersecția spre Faja de Racon, o lăsăm la stânga, vedem și niște cățărători care au venit să urce la o faleză sănătoasă, și noi îi dăm în sus pe potecă pe lângă apă până când auzim primele sunete ale carabinierelor pe cabluri. Am ajuns la Clavijas de Cotatuero.

Pentru această secțiune eu am ținut morțiș să-mi iau casca. Și nu numai pentru aici. Mersul pe o brână cu ditamai peretele deasupra ta nu este niciodată 100% sigură, pot pica pietre oricând. Însă nu am luat și hamul + kitul de via ferrata, căci porțiunea este foarte scurtă, plus că nu prea aveam așa mult loc în bagaj. Am făcut un ham dintr-un anou de 120 și o carabinieră, și apoi m-am asigurat cu un prusik + carabinieră de via ferrata pe cablu. Nu a fost tocmai bine, pentru că îmi tot aluneca anoul pe picioare, și au fost vreo 2 puncte expuse unde am avut ceva emoții, pentru că nu m-am simțit tocmai în siguranță cu o singură asigurare pe cablu și fără sistem de amortizare, însă a trecut repede.

Nu recomand să se abordeze această secțiune fără niciun fel de echipament, este extrem de periculos, se poate cădea ușor și orice cădere ar fi fatală, dedesubt fiind câteva sute de metri de gol.

Imediat ce am trecut de clajivas am fost iarăși întâmpinați de o frumoasă cascadă ce izvora pur și simplu din stâncă. Eram încă în umbră, dar nu după mult timp am ieșit la soare, în circul glaciar Cotatuero, unde am dat de o succesiune de cascade fantastice, cu bazinaș turcoaz la bază, ca cele de jos din vale pe care le văzusem în prima zi. Am făcut aici o mică pauză bucurându-ne de razele calde și încercând să absorbim peisajul, după care am continuat urcușul.

Impresia mea falsă era că de aici nu se mai urcă mult și ajungem imediat pe brână, dar am mai avut de bobinat mult și bine. Intrând într-o porțiune de iarbă, poteca se pierde un pic, dar, cu ajutorul Maps.me, am știut mereu să nu ne abatem de la traseu. Oricum, nu era nimic dificil, trebuia să ținem stânga la orice fel de bifurcație.

Aflați în directa bătaie a soarelui, a început căldura, așa că am rămas cu toții în tricou. Peisajul se înfrumuseța la fiecare pas și, chiar dacă eram în urcare cam tot timpul, uneori un pic mai susținut, alte ori ceva mai lejer, recompensa era în timp real. Ba am zărit și un ciopor de capre negre undeva nu departe, cocoțate pe o stâncă, vreo 8 erau!

Dar cel mai mult ne-au uimit vulturii. Nu mai văzusem niciodată această făptură incredibilă, iar aici trebuie să fi zburat pe deasupra noastră de cel puțin vreo 3 ori. Nu se înălțau foarte sus, astfel că i-am putut filma destul de bine, iar în unele poze se vede perfect penajul. Sigur, dacă aveam zoom ar fi fost altă treabă, dar, oricum, a fost ceva fenomenal pentru noi.

Inițial am crezut că este vulturul auriu, dar apoi am văzut că în Pirinei este foarte mare populația de vultur cu barbă (zăganul), specie declarată dispărută în România, deci e mai probabil ca asta să fi fost.

Ultima urcare printr-un mic horn ne-a condus către un nou tărâm al acestor munți, unul în care iarba a fost brusc înlocuită de un covor de piatră peste care au trecut milioane de ani de precipitații. Mai văzusem un peisaj similar la urcarea spre Triglav, în Slovenia, precum și urcarea spre Nuvolau în Dolomiți. E fascinant! Iar în depărtare ne făcea cu ochiul Monte Perdido pe care urcasem cu o zi înainte, precum și breșa lui Rolando.

Și iată că în jur de ora 13:30 am ajuns în sfârșit și pe Faja de las Flores, moment de fericire maximă! De acolo am pornit la pas mult mai voioși, căci toată brâna este plată și orice schimbare de pantă este pur și simplu insesizabilă.

Peisajele ce s-au succedat au fost parcă dintr-un alt film. Brâna nu este tocmai dreaptă și paralelă cu valea, așa cum s-ar crede, ci are o mulțime de cotituri, astfel că panorama s-a schimbat pe parcursul celor 7 km de brână destul de mult. Am savurat fiecare moment și am făcut o mulțime de poze, doar doar am putea lua cu noi acasă acea minunăție.

A fost și un pic de vânt, am făcut și o mic pauză de masă într-un loc un pic incomod, căci încercam să găsim un petic de umbră unde nici vânt să nu fie, dar nu prea ne-a ieșit, am trecut și pe sub piatra răsturnată care a creat un mic tunel (eu mi-am pus la un moment dat casca pe cap, căci nu voiam să îmi pice așa ceva în cap – deși, fie vorba între noi, dacă pica așa ceva mă făcea poster cu tot cu casca mea cu tot), după care a urmat momentul zilei. Ceva ce cred că mi-a dat un mic infarct și mi-a înghețat pentru o secundă tot sângele din vene. Cei ce au văzut filmulețul deja știu despre ce e vorba.

Ne oprisem într-un loc cu un peisaj fantastic. Am făcut câteva poze, după care m-am gândit să fac o filmare cu toți 4 în cadru, pe potecă. Am găsit un loc bun să pun trepiedul, l-am montat, am potrivit cadrul, toate bune și frumoase, și i-am dat play. M-am grăbit un pic, căci era cam târziu și nici nu mă simt bine când lumea trebuie să stea după mine cu filmele mele cu tot, și îi mai și pun să facă pe actorii pe deasupra.

În fine, mă duc eu repede, trec prin cadru, apoi vine după mine Adi, pe urmă Aura, și când ajung eu  într-un loc în care mi-am dat seama că nu mai sunt în cadru, mă opresc și mă întorc cu fața spre ei. Și atunci mi-a stat inima.

Trepiedul meu, cu  tot cu aparat, făcea o tumbă spre prăpastie.

Aura încă nu ajunsese la mine, era pe potecă, în timp ce Cosmin era în urma ei. Eu am început să urlu ca disperata, cu ochii ieșindu-mi din orbite: A căzuuuut! A căzuuuuut!!!! Eram șocată de ceea ce vedeam.

Cosmin s-a întors în timp ce eu țipam, moment în care am un blank, nu-mi mai aduc aminte ce s-a întâmplat preț de o secundă și cum am ajuns lângă aparat și eu, dar știu că eram paralizată de gândul că trepiedul a continuat să facă încă o tumbă și s-a dus în prăpastie. Pozele mele! Toate pozele! S-au dus! Îmi era și de aparat, că un e tocmai ieftin, dar mai ales de toate pozele și filmulețele pe care le făcusem din prima zi încoace.

Dar se pare că există un Dumnezeu al pozelor și filmulețelor, căci trepiedul meu s-a oprit la o singură tumbă, destul de aproape de gura prăpastiei, dar totuși. Parcă mă vedeam căutându-mi disperată aparatul pe Faja de Racon câteva ore mai târziu.

Cosmin a ajuns la el primul, l-a ridicat, s-a uitat un pic la el, și mi l-a dat. Încă filma. Am aruncat o privire rapidă, avea ceva zgârieturi, dar per total arăta chiar bine. N-ai fi zis că tocmai a luat o bușitură. L-am închis, după care mi-a dat Camera Error.  Ei, acu-i acu. Mai pornește?

Nu m-am panicat foarte tare, probabil mă liniștisem un pic doar pentru că măcar nu pierdusem tot ce trăsesem cu el până atunci, dar și pentru că mi se mai întâmplase și în trecut să primesc o astfel de eroare fără motiv, și să nu aibă nimic.

Și se pare că există un Dumnezeu și al aparatelor, căci după aceea a pornit. Am încercat să fac și câteva poze, o filmare, totul părea ok, focusul mergea, zoom-ul mergea, totul părea în regulă. Acum tot ce mai aveam de făcut era să mă uit acasă pe pozele noi să văd dacă în continuare sunt făcute cum trebuie, focalizate șamd. Asta e, nu moare nimeni cu un aparat un pic zgâriat. Din contră, e muncit :)))

Râdem, glumim, dar ridic capul de la aparat și o văd pe Aura în stare de șoc. Când eu am urlat ”A căzut!”, ea a crezut că mă refeream la Cosmin, care era în spatele ei, și nu avea cum să îl vadă. A crezut că EL căzuse. I s-au muiat picioarele brusc și nu pot decât să-mi imaginez ce a simțit.

M-am simțit ca ultimul om de pe planetă. Doamne! Să o fi speriat așa de tare… Nu știam ce să fac ca să se simtă mai bine, să trecem peste moment. Ultimul lucru pe care l-aș fi vrut ar fi fost să sperii pe cineva. În nici un caz nu m-am gândit la asta, ca să nu mai spun că nu am gândit deloc în momentul acela, am reacționat pur și simplu ca arsă. Ai, ai, ai! Ce încurcătură.

Mi-am cerut scuze de nu știu câte ori, am continuat drumul, și încet încet și-a revenit și Aura din șoc. Am încercat să ne bucurăm în continuare de traseu, cu fiecare pas povestea a rămas în urmă și am revenit la sentimentele de dinainte.

Oare cum s-a săpat acest tunel pe aici, cum s-au format labirinturile acestea stâncoase, și oare cum s-a gândit cineva să facă un traseu prin aceste locuri? Oare cum s-o fi simțit primul om care a trecut pe aici și a descoperit această comoară?

La ora 16 am ajuns și la punctul în care noi trebuia să ne luăm la revedere de la Faja de las Flores. Totul fusese ca un vis frumos, dar era momentul să și coborâm. Aura avea probleme destul de mari cu bocancii, care o băteau, așa că ei au luat-o înainte, în timp ce noi am rămas să facem o mică pauză tolăniți pe iarbă, care a fost taaare binevenită, căci tălpile începuseră să vocifereze un pic. E un loc foarte drăguț acolo, la intersecția mai multor trasee.

După vreo 25 minute am pornit și noi la vale, nu de alta dar aveam ceva de croșetat. Iar peisajul a fost unul cât se poate de impresionant și pe coborâre, lucru la care nu mă gândisem. Cum era de așteptat, tălpile mele au începută să urle de durere pe coborâre și nu aveam ce să fac decât să le promit că mă mișc cât de repede pot. Însă coborârea era destul de abruptă, pierdeam altitudine destul de rapid, și nu puteam tocmai să alerg.

Un pic mai jos, cam la 20 minute de când am început să coborâm, există o bifurcație. Fajeta la stânga, Clavijas la dreapta. Clavijas știam că e o mică porțiune cu elemente metalice, așa că am planificat de la început să nu mergem pe acolo, căci nu e tocmai comod la coborâre, însă semnul de cățărare (în cazul ăsta descățărare) apărea pe ambele săgeți, și am fost un pic confuzi. Am găsit acolo 2 bărbați drumeți pe care i-am întrebat, și ne-au confirmat ceea ce bănuiam, că e mai simplu și mai rapid pe Fajetas, așa că am făcut stânga. Au fost doar câteva porțiuni de descățărare (parcă fără lanț sau doar un lanț, nu mai știu exact), dar nimic complicat sau greu, și de pe această variantă am avut niște vederi fantastice, așa că alegerea fusese perfectă.

Nu a durat mult și am dat de potecă bine definită, continuă, unde am putut grăbi pasul, dar pământul nu era tocmai plat, ci plin de tot felul de pietre, adică fix ce NU aveau nevoie tălpile mele. Am bombănit eu un pic, dar i-am dat mai departe cu spor, că nu era vreme de stat.

În pădure, un pic mai jos, lucrurile s-au mai îmbunătățit, și am putut bobina mai repede, drept dovadă că i-am prins pe Cosmin și Aura din urmă, nu de alta dar Aura abia mai putea merge din cauza bocancilor. Până jos la șosea am mers împreună, iar când am dat cu ochii de asfalt, Aura și Cosmin au rămas pe loc, pentru că nu mai avea rost să se chinuie, iar eu și Adi am fugit repede la mașină și i-am preluat din drum.

Și așa s-a încheiat aventura noastră în Munții Pirinei, prima pentru mine. Am plecat extrem de bucuroși că am avut asemenea noroc cu vremea, și nu oricum, ci cu nori pufoși, mai ales că, uitându-ne pe prognoză, am văzut că imediat ce am plecat noi vremea s-a înrăutățit și a dat o primă rundă de ninsoare, care ne-ar fi stricat planurile dacă ar fi venit cu 1 zi mai devreme.

Am ieșit din parc cu dorința de a reveni, sper eu pe partea franceză data viitoare, în Cirque du Gavarnie, ceva absolut fabulos!

Pe drum spre hotel a trebuit să facem doar o mică oprire, căci un vițel a vrut să sugă de la mamă-sa fix acolo, în mijlocul drumului :)))) E un loc tare minunat acolo în Torla, seara văcarii își aduc vacile înapoi de la păscut și, pentru că drumul de țară li s-a transformat acum câteva zeci de ani în șosea, le aduc pe asfalt. Ce să facă și ei… Tare frumoasă atmosferă!

Am ajuns la hotel de data asta pe lumină, bucuroși că puteam merge pe străduță ca să ne zgâim la magazine, deși eu și Aura, cel puțin, eram oloage :))))

Dar nu m-am lăsat bătută. Nu e ca și cum era departe, orășelul este minuscul și în 5 minute ai făcut toată strada principală (iar lateralele nu prea există). Am mers mai întâi la un minimarket de unde mi-am refăcut stocul de pansamente, după care am intrat în toate magazinele montane (vreo 3 cred că erau cu toatele), am găsit niște semighete de approach La Sportiva absolut geniale și super comode, atâta doar că nu aveam numărul meu :(((((( Tristețe maximă, mai ales că erau la super reducere (vreo 100 de euro).

De acolo am zis să mergem să căutăm un restaurant unde să mâncăm, dar eu pur și simplu nu mai putea sta în picioare. Greutatea mea de 50 și ceva de kg cred că se simțea ca 200 de kg pe tălpile mele, care pur și simplu au refuzat să mai ducă ceva. Nici măcar un gram.

Aura și Cosmin mâncaseră la restaurantul hotelului cu o seară înainte, așa că am hotărât să mergem acolo. Când am ajuns, am aflat că cina se servește peste aproape o oră, așa că ne-am gândit că poate mai bine găsim altceva. Dar eu nu mai puteam face niciun pas. Eu voiam, dar ele refuzau total. Așa că, deși mi-era o foame de lup, durerea de tălpi a câștigat în lupta picioare versus stomac și am rămas pe loc să așteptăm se deschidă restaurantul hotelului.

Și bine am făcut, căci am mâncat una dintre cele mai bune mese din ultima perioadă. Atunci am aflat că spaniolii practică meniurile, și anume 2 feluri, un desert și o băutură, iar la fiecare dintre cele 3 ai mai multe variante din care să îți alegi. Unii îți dau chiar un pahar de vin la care îți fac refill de câte ori vrei. Iar prețul este mai mult decât ok, în jur de 15 euro, plus minus.

A fost absolut genial. Porții nu foarte mari, exact atât cât pot eu să duc, la felul 1 cred că am mâncat paste cu cremă de pere (super tare, nu mai mâncasem niciodată pere în mâncare!) și la felul 2 ceva pește parcă. A fost cea mai bună alegere posibilă!

Cum să nu dormi ca un bebeluș după așa o tură și așa o masă? :D

Va urma

PS. La piscina hotelului doar ne-am uitat cu ochi de câine. Seara se închidea și, oricum, chiar dacă nu s-ar fi închis, oricum n-aș fi fost în stare nici să intru în ea, darmite să înot, simțeam că nu am energie nici să deschid ușa de la cameră :))))


Acest jurnal face parte din seria vacanței SPANIA 2018. Dacă vrei să afli mai multe detalii (itinerar, hartă, costuri, etc) sau vrei să citești și celelalte jurnale din serie, le găsești pe toate aici.


MULȚUMESC PENTRU VIZITĂ!

Dacă te-am ajutat într-un fel sau altul, m-ar ajuta mult susținerea ta.
Mă poți susține pe Patreon:

sau alegând, pentru tine sau cadou pentru un prieten, unul din produsele create de mine:

Cadouri muntomani, montaniarzi, iubitori si pasionati de munte

UTILE


ECHIPAMENT FOTO FOLOSIT



CHECK LIST
Echipamente


Bocanci 3 sezoane

Tricou sintetic

Frontală + baterii rezervă

Colanți căptușiți

Cremă soare SPF 50

Recipiente apă

Mâncare + dulciuri


CAZARE

Mi-a plăcut acest hotel la nebunie! Are 2 stele, dar care face cât 3, chiar 4 pe alocuri. Extrem de frumos, curat, aranjat, cu un farmec aparte de hotel istoric, restaurant propriu cu mâncare delicioasă la prețuri mai mult decât ok, plus piscină. M-a impresionat foarte tare. Am avut norocul să primim cameră cu vedere spre munte, o priveliște absolut fantastică.


COSTURI

Cazare Hotel Villa de Torla: 58 euro / cameră dublă cu baie privată / noapte
Cină hotel: 17 euro / pers


TRASEU


Pradera de Ordesa – Clavijas* de Cotatuero – Faja de las Flores – Fajeta – Valea Salarons: 9h 20


*Clavijas deesemnează zone de scrambling sau via ferrata, care sunt prevăzute cu lanțuri și/sau cabluri și/sau scări de metal și/sau alte elemente metalice.

În cazul acesta, Clavijas de Cotatuero este o porțiune de via ferrata prevăzută cu un cablu de asigurare și elemente metalice, pentru care ESTEnevoie de echipament suplimentar în afară de cel de drumeție.


Desfășurat:

9:00 Start Pradera de Ordesa
9:10 Bifurcație Valea Ordesa / Circo de Cotatuero (facem stânga)
10:40 Bifurcație Faca de Racon / Clavijas (facem dreapta)
11:10 Clavijas de Cotatuero
11:30 Cascadă circ glaciar
13:30 Intrare pe Faja de las flores
15:30 Bifurcație coborâre
pauză
16:00 Start coborâre
16:20 Bifurcație Fajeta / Clavijas (facem stânga)
17:20 Bifurcație Faca de Racon (ținem poteca principală spre Pradera)
18:20 Finish Pradera de Ordesa


Tip traseu: drumeție + via ferrata

Punct start: Pradera de Ordesa (1300 m)

Altitudine max.: ~ 2430 m

Diferență nivel:  + 1100 m

Distanță: 17 km

Stare marcaj: traseele nu sunt marcate, dar nu prea ai cum sa te pierzi, decât pe ceață poate. În bifurcații există indicatoare cu săgeți, dar fără timpi.

Sezonalitate: iarna este pericol de avalanșă

Surse apă: pe valea pe care am urcat există mai multe puncte în care se poate lua apă, chiar și mai sus de cascada mare din circul glaciar mai este o sursă de apă. Apoi nu mai există. Am găsit un sigur loc pe brănă unde curgea un fir de apă din stâncă, dar nu m-aș baza pe el, nu este exclus să nu fie permanentă această sursă.

Data: 29 septembrie

Maps.ME Android | iOS

OsmAnd Android | iOS

Traseul se pot studia și pe Wikiloc. Apăsați în dreapta sus la More maps : Open street map și dați zoom pe zonă.


HĂRȚI


PROFIL & TRACK GPS

Puteți descărca trackul GPS al acestei ture de aici.


VREMEA

Meteoblue.com
Viewweather.com
Yr.no


RELIVE

Relive ‘Faja de las flores’


GOOGLE MAP


DE REȚINUT

Dragă cititorule,
Dacă ai ajuns până aici, îți mulțumesc mult pentru vizită și pentru timpul petrecut citind acest jurnal. Rugămintea mare pe care o am de la tine este să respecți natura și oamenii care doresc să se bucure de ea (inclusiv pe tine). Pentru asta, te rog:

  • nu lăsa gunoaie pe munte sau inscripții pe copaci (pentru a respecta natura și pe ceilalți turiști)
  • nu fă gălăgie pe munte (pentru a respecta pe ceilalți turiști și pentru nu speria animalele)
  • nu rupe florile ocrotite prin lege (pentru a se bucura și alții de ele și pentru a nu încălca legea)
  • echipează-te corespunzător (pentru a preveni accidentele)
  • informează-te întotdeauna asupra traseului pe care vrei să-l faci (pentru a preveni accidentele)
  • consultă prognoza meteo și nu pleca dacă se anunță vreme rea (pentru a preveni accidentele)
  • nu porni în trasee care sunt peste puterile tale (pentru a preveni accidentele)
  • nu consuma alcool pe traseu (pentru a preveni accidentele)

Dacă nu știi cum să faci unul dintre lucrurile de mai sus sau ai neclarități, lasa te rog un comentariu sau scrie-mi la adresa alexandra @ bloguldecalatorii .ro și te voi ajuta cu mare drag! :)

17

1 comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.