Aveam ceva emoții în legătură cu această tură. În primul rând nu mă simțeam foarte pregătită fizic. Nu apucasem să îmi recapăt complet condiția fizică după problemele cu spatele de la sfârșitul lui 2017, care mă forțaseră să mă limitez la trasee cât mai ușoare și cam rare. Apoi, aveam emoții în legătură cu traseul. Deși am ceva abilități de cățărare și mă ajută și fizicul, nu sunt un cățărător și nu am pregătirea psihică necesară, acea obișnuință cu verticalele și încredere în prize. Sigur, Acele nu implică cine știe ce cățărare sau verticale, dar eu nu știam cam cât de dificil va fi din punct de vedere tehnic. Și mai aveam o emoție: vom reuși oare să ne încadrăm în timp? Avem în plan un vis măreț: de a face un circuit cu urcare pe Valea Cerbului și coborâre pe Morar după parcurgerea Acelor. Drept pentru care ne-am propus să ne trezim foarte devreme și să pornim cu noaptea-n cap pe traseu.

Socoteală care nu s-a potrivit foarte bine în târg, căci Andrei a avut o altă tură sâmbătă, care s-a prelungit peste ora preconizată, astfel că săracul a ajuns sâmbătă seară la noi în Sinaia foarte târziu. Până am mâncat, până am discutat, până am selectat, aranjat și împărțit echipamentul necesar, s-a făcut aproape 12 noaptea.

Astfel că a doua zi am reușit să pornim în traseu abia pe la 7:30. Dar, vorba ceea, “it is what it is”. Acum… dacă nu ne iese planul inițial, asta este. Eu însă, la momentul acela, încă speram. Speranța moare ultima :D

Drept dovadă că am lăsat mașina lui Andrei la Gura Diham și mașina noastră în Poiana Fânului, de unde am și început traseul.

Ca paranteză, era cât pe ce să întârziem și mai mult, nu de alta dar la ora la care am intrat noi pe drumul spre Gura Diham, am găsit două mașini bușite fix în drum (unul dintre șoferi era băut) și sigurul nostru noroc a fost că se bușiseră în așa fel încât rămăsese loc fix cât să treacă o mașină printre ele. Câțiva centimetri mai lipseau, și nu am mai fi putut trece. Ce să zic… unii sunt ocupați rău la 7 dimineața într-o duminică.

Am găsit Valea Cerbului exact așa cum o știm de ani buni: un vis urât. Plină ochi de corturi și rulote care fac o grămadă de mizerie (oamenii, nu rulotele) și tomberoanele de gunoi răsturnate de urși, cu resturi de mâncare împrăștiate peste tot, inclusiv pe asfalt. Se pare că unora le place pur și simplu să trăiască în cocină… Altfel nu-mi explic.

Din fericire pentru noi, așa dimineață fiind, locul era încă liniștit, iar noi l-am lăsat în urmă foarte repede, intrând numaidecât în pădurea care, din fericire, le face pe toate uitate și în care suntem mereu bineveniți.

Nu am făcut mulți pași până când să ne simțim instant curățați pe dinăuntru. Liniștea pădurii, copacii, frunzele, lumina, păsărelele ciripind, poteca… toate au un efect vindecător, și am zâmbit cu tot sufletul știind că sunt în sfârșit acasă.

După experiența din 2016, știam că la ora asta ursuleții cam mișună prin aceste zone, dar acum, fiind 3 în loc de 2, mă simțeam mult mai liniștită. Nu am văzut niciun urs, dar am văzut în schimb un semn proaspăt al trecerii lui recente prin zonă: un excrement de toată frumusețea :))

Drumul prin pădure a trecut destul de repede. Am pozat mici căscăduțe, floricele, Santinela Văii verzi, precum și orice mică fereastră ce se ițea de după brazi din când în când.

Nu mă mișcam eu chiar așa de rău pe cât îmi imaginasem, dar clar se putea mai bine. După vreo 3 ore am ieșit și în golul alpin, acolo unde verdele frumos al Bucegilor se arată în toată splendoarea lui, iar când am părăsit poteca marcată spre dreapta, atunci a început greul.

Kilogramele în plus din rucsac au început să-și spună cuvântul, noi nefiind obișnuiți să cărăm așa mult, ceea ce chiar contează. Aveam eu rucsăcel mic, dar echipamentele de cățărare nu sunt chiar de ici de acolo. Hamul și carabinierele mai sunt cum mai sunt, dar, fiindcă nu aveam loc să car ceva voluminos precum o semicoardă, mă oferisem că duc ciocanul lui Andrei :))))) Care avea vreo 789 de kile, nu alta. Am început să regret rapid :)))) Dar când mă uitam la Adi câte avea atârnate de el și cum ducea ditamai coarda în spate, m-am liniștit și am tăcut mâlc (cu tot cu ciocanul meu în spate :))))

Odată ce am părăsit poteca spre dreapta, am intrat pe Brâna (sau Brâul) mare al Morarului. Ceva ce eu credeam că seamănă cu Brâna mare a Coștilei, o potecuță frumoasă, aproape plată și confortabilă la picior. Pe naiba!

Am urcat pe niște fețe înierbate așa de abrupte că am crezut că nu-i adevărat. Mă tot ciupeam să mă trezesc. Și-am urcaaaat, și-am urcaaaat, de nu se mai termina. Mi se părea că urc pur și simplu vertical la un moment dat :)))) Moment în care m-am gândit că probabil Andrei trebuie că are ceva cu noi de ne-a dus pe acolo. Mi se părea mie așa că am fi putut-o lălăi mai pe curba de nivel cumva, mai puțină tortură, zic,… dar e foarte posibil ca asta să fi fost doar în închipuirea mea (or was it? :)))))

Cert e că până am ajuns la baza Crestei Ascuțite, deja eram praf și pulbere. Așa că am cerut o pauză. În mintea mea se ducea o luptă. Știam că dacă mergem în stilul meu caracteristic de “a, uite o floricică, ce drăguuuț, a, stai să fac o poză, aaa, și un film, eventual cu trepied, aaa, ce frumos e peisajul ăla, țac țac țac vreo șaptej de poze, tra la la laa la” nu mai ajungem noi pe Ace nici la Paștele Cailor. Dar nici să nu mă opresc deloc nu puteam, că simțeam că mi se sinucid plămânii, nu alta, și nici fără nicio poză și nicio filmare nu se poate.

Jumătate din mine voia să se relaxeze și să se bucure în tihnă de tot, cealaltă jumătate voia să facă toate Acele PLUS întoarcere pe alt traseu decât cel pe care am urcat. Și-apăi cum să le împaci pe amândouă fără să te apuce anxietatea? :)))) Și ne mai batem cu pumnu-n piept că femeile-s ușor de mulțumit! Aș! Baliverne!

Toate bune și frumoase, dar toată urcarea aia mă epuizase, cu atât mai mult cu cât era extrem de cald! Nu-mi aduceam aminte când mai urcasem în Bucegi pe o asemenea caniculă. Și colac peste pupăză, nu știu ce naiba, dar erau și un miliard de muște. Și nu oricum, ci din alea enervante care se pun pe tine și nu se dau nici dacă miști mâna. Și ca să fie tacâmul complet, unele mai și înțepau. Așa ceva chiar nu mai pomenisem. Fix muște înțepătoare îmi trebuiau mie acum când am nevoie să mă concentrez maxim să nu-mi rup gâtul.

Vremea însă era foarte bună și, deși era mai cald decât mi-aș fi dorit, măcar nu se adunau nori de ploaie. Căci asta era grija noastră cea mai mare, din cauză căreia stătusem ca pe ghimpi (sau, mai bine zis, ca pe ace :))))) urmărind prognoza meteo în zilele premergătoare, care arăta ceva șansă de ploaie, și fusese cât pe ce să anulăm. Pe Ace ultimul lucru de care ai nevoie este ploaie. Orice, dar nu ploaie.

Creasta Ascuțită este acea porțiune de început, relativ plată, pe care nu este necesară asigurare. Trebuie să spun că este segmentul care mi-a plăcut cel mai mult din tot traseul, pentru că e genul de expunere care mă face să mă simt liberă. Creierul meu știe că e expus, dar nu chiar așa de periculos, și pot merge pe propriile picioare fără să fiu legată. Asta e pentru mine genul de traseu care îmi place la nebunie!

Apoi a început parcurgerea Acului mare, și, odată cu asta, asigurarea. Corzi, noduri, puncte de asigurare, tot tacâmul. Andrei era șeful acum, și noi ne conformam întocmai (nu că n-ar fi fost și până acolo, că fără el nici n-am fi știut pe unde s-o luăm). A fost o senzație fantastică acolo pe Acul Mare, care este de fapt o creastă ascuțită, dar mai expusă decât cea anterioară. Aproape fiecare pas părea că îl faci pe o brână de gimnastică aflată undeva suuuus sus de tot, și sub tine, de o parte și de alta, e golul.

Sunt 2 lungimi de coardă pe Acul Mare, și momentele în care Andrei mergea să asigure și noi trebuia să așteptăm erau plăcute și neplăcute deopotrivă. Pe de o parte îmi plăcea că aveam timp să pozez, să admir peisajul în voie, să filmez, însă pe de alta… nu îmi plăcea să aștept. Adică… admirat în voie, admirat în voie… dar parcă ce-i prea mult strică.

Mie îmi place să umblu, să mă mișc, chiar dacă mă mai opresc din când în când, dar, cu excepția cazurilor în care fac pauze pentru masă și un pic tolănit pentru relaxare, nu prea stau locului prea mult timp.

Am simțit acolo sus un mix de sentimente foarte interesant, la care s-a adăugat în curând și primul rapel, pe care l-am făcut de pe Acul Mare. Nu mai făcusem un rapel adevărat niciodată (nu se compară cu cel de la panoul de cățărare sau peretele de gheață), așa că am fost foarte atentă la explicațiile lui Andrei și am făcut întocmai cum mi-a spus el. A fost interesant! Și mult mai ușor de controlat decât îmi imaginasem.

Când am ajuns în Strunga Acului mare, deja era în jur de ora 15 și îmi era clar că nu mai avem cum să ne ținem de planul inițial. Și, culmea, nici nu îmi mai doream. Toți acei timpi morți (care sunt multicei când ești în echipa de 3 versus echipa de 2) îmi dăduseră o stare un pic ciudată (de nerăbdare combinată cu încă ceva – nu știu exact ce), așa că am hotărât să coborâm după urcarea pe Degetul Roșu.

Urcarea pe Degetul Roșu nu se face pe fața estică, ci pe cea sudică, așa că l-am ocolit ușor prin partea stângă și apoi am început să urcăm. Abia aici cățărarea a fost un pic mai dificilă (în special hornul final), și m-am chinuit un pic, dar asta doar pentru că nu am experiență cu așa ceva, nu că ar fi ceva extrem de greu.

Pe vârful Degetului Roșu este un spațiu foaaaarte mic, și trebuie atenție maximă, căci se poate cădea ușor din neatenție. Am făcut câteva poze de grup, precum și câte unul / doi, de amintire, după care am scotocit în borcan să vedem ce (mai) e pe acolo. Andrei, care mai fusese, desigur, știa, dar noi nu.

Andrei ne-a semnat apoi pe toți în carnețel, după care am început rapelul, care ne-a dus până în Strunga Degetelor, unde am strâns tot echipamentul de cățărare (mai puțin căștile, care au rămas pe cap, pentru siguranță – nu știi niciodată ce bolostânci azvârlă caprele spre tine), și am făcut o pauză un pic mai mare să mâncăm ceva, că tare eram leșinată.

Am început apoi coborârea pe șistoacă – acest cuvânt extrem de ciudat pe care, dacă n-ar desemna ceva îngrozitor de abrupt pentru picioarele mele, l-aș fi putut accepta mult mai ușor. Ce a urmat m-a adus în pragul disperării. Cât am înjurat eu pe urcare… dar cât i-am dat pe coborâre! Vai sufletul meu! Gleznele mele urlau ca la spitalul de nebuni: oprește-teeeee! Eu de colo: m-aș opriiiii, dar nu am cuuuum! Nimic nu era plat acolo, sau măcar un pic acceptabil. Nu, totul era într-o rână, și fiecare pas era de fapt cu laba piciorului în jos și într-o parte (nici nu știu să explic), și toate astea pe smocuri de iarbă, nu pe pământ, ca să fie meniul complet. Icneam la fiecare mișcare și nu îmi doream decât să se termine mai repede.

Singurele lucruri care mă făceau să uit de durere și chin erau caprele și florile de colț. Atâtea capre și flori de colț nu mai văzusem niciodată într-o tură (și nici nu cred că voi mai vedea prea curând). Zona fiind sălbatică, departe de poteci marcate și, implicit, oameni, aici e plin de floră și faună. Mă minunam în continuu, pur și simplu. Am văzut o grămadă de ciopoare de capre, cel puțin vreo 5, dacă nu mai multe, căci la un moment dat am pierdut numărătoarea. Eram acolo, în lumea lor, ceea ce nu poate să fie decât o binecuvântare.

La fel cum a fost și ajungerea înapoi la potecă :)))) Atât de fericită am fost când am pus piciorul pe pământul bătătorit încât mai aveam puțin și îl pupam. Eram frântă de oboseală, era târziu, și tot ce voiam era să ajungem înapoi la mașină. Știam că trebuie să mai rezist vreo 2 ore, așa că am intrat pe pilot automat.

Nu mai țin minte multe lucruri de pe acea porțiune de traseu (cred că am început să spunem câteva bancuri, după care am vorbit despre America… nu mai știu exact), dar cert e că timpul a trecut destul de repede. Sau cel puțin așa mi se pare acum.

Cam o oră am făcut până la Poiana Coștilei, și apoi, încet încet, parcă pădurea a devenit din ce în ce mai întunecoasă. Era deja trecut de ora 20. Nu se întunecase, dar așa am eu imaginea acum în minte. Nu mai țin minte dacă vorbeam despre posibilitatea de a vedea ursul la ora asta, căci pe Valea Cerbului era ora mesei, când am văzut ceva într-un copac. Un huhurez!!! Uaaaa, atâta de frumos era! Nu mai văzusem niciodată, și am fost cât pe ce să-l pozez, dar până am dus aparatul la ochi a și zburat. Offf!!! Am fost atât de aproape!

Apoi, nu cred să mai fi înaintat mult, când am auzit un mârâit înfundat. Nu i-am dat însă prea mare importantă, m-am gândit că poate Andrei sau Adi vor să mă sperie (n-ar fi prima dată) sau că a fost, ca de obicei, un zgomot banal al pădurii – de câte ori nu m-am speriat în trecut de la așa ceva.

Dar nu, nu era asta. Ci era chiar el, domnul urs, nu foarte departe de noi (dar nici foarte aproape), care ne simțise / văzuse și ne atenționa. Ne-am oprit în loc și l-am analizat un pic, fără să spunem nimic. Prima reacție e mereu una de freeze. La mine nu durează mai mult de o secundă :))))) După care îmi vine să fug. Dar acum, că eram 3, și nu doar 2, am fost un pic mai calmă. Nu suficient de calmă încât să mă gândesc să scot aparatul și să-l pozez, dar destul cât să nu înceapă inima să o ia razna de tot și să nu o iau la sănătoasa în spate, ca data trecută :)))))

M-am uitat la el o clipă. Nu era foarte mare, dar nici pui. Apoi băieții au început să facă gălăgie ca să îl atenționeze, pentru că nu părea că se sinchisește de noi și tot umbla cu botul pe jos adulmecând după mâncare.

Pentru o secundă nu ne-am dat seama dacă se îndepărtează sau vine spre noi, dar apoi s-a dat jos de pe un prag și a luat-o în direcția opusă. L-am urmărit atentă ca să văd încotro se duce, nu de alta, dar să nu ne trezim că mergem pe urmele lui și să dăm de el iarăși, mai jos, și, când am fost sigură că a luat-o în dreapta și s-a îndepărtat de direcția potecii, am continuat traseul mai departe.

Uh! A fost un mic fior acolo, cu emoții și de toate, dar am trecut cu bine. Din nou mi-a părut rău că nu am făcut nicio poză, dar ce să-i faci… mai greu cu creierul reptilian.

Nu eram foarte departe de finalul traseului, dar nici foarte aproape, așa că am mai avut ceva de mers (cam jumătate de oră, cred). Nu mult după asta ne-am întâlnit cu o familie cu copii care urcaseră de la cort/rulotă să adune lemne pentru foc – foarte inteligenți de altfel – le adunau în urcare, nu în coborâre, cum ar fi logic – și chiar ne gândeam – cum ar fi să dea nas în nas cu ursulețul de mai devreme? :)))))

Până una alta… ne doream să nu mai dăm NOI nas în nas cu el… așa că bucuria la revederea mașinii a fost dublă. Yuhuuuu! We did it!!! Nu ne ieșise nouă planul inițial, dar eu cel puțin eram super fericită. Nu îmi părea deloc rău, nici că nu am parcurs toate acele, nici că nu reușisem să facem circuit. Mai important era că ne bucurasem de natură, văzusem o mulțime de animăluțe (chiar și un pui de viperă la un moment dat, nu mai țin minte exact în ce loc) și, nu în ultimul rând, ne întorsesem teferi după o aventură pe cinste.

Valea Cerbului era acum plină de fum de la grătare și muzică de “cea mai bună calitate”. Un vis frumos, nu alta. A urmat apoi un drum obositor înapoi spre casă, unde am ajuns după ora 12, o oră la care nu vrei niciodată să ajungi după o tură de duminică. Pe vremea aia lucram la birou și țin minte că am rămas luni să lucrez de acasă, căci nu m-am simțit în stare să mă trezesc după doar câteva ore de somn (obișnuiam să mă trezesc la 5:45 ca să evit traficul – ce să-i faci… București…), dar Adi săracu s-a dus la muncă. Eu cred c-aș fi dormit pe mine :)))))

Ce s-ar fi putut face ca să parcurgem toate Acele și să reușim cu planul inițial? Minim două sau chiar toate din cele trei puncte de mai jos:

• Condiție fizică mai bună (a mea)
• Echipă de 2 în loc de 3 (mult mai rapidă)
• Plecat pe întuneric în traseu (sau măcar cu vreo cel puțin 2 ore mai devreme)

Acum când mă uit în urmă, căci a trecut ceva timp, nu mai țin minte oboseala, și nici chinul de la urcare sau de la coborâre – nu mai pot să le retrăiesc, știu doar că s-au întâmplat, dar timpul le estompează. Îmi aduc aminte doar verdele ăla frumos, stânca, florile, căprițele, cotloanele pe care nu le văzusem niciodată… Cu asta rămânem.

The end

PS. Îl găsiți pe Andrei aici, pe site-ul lui, precum și pe pagina de facebook Back to nature, unde anunța turele pe care le organizează în calitate de ghid montan. Mulțumim, Andrei! Să ne revedem cu bine!