Germania: Frankfurt (iunie 2018) – 1/2

22 iunie 2018

Luna iunie a fost una extrem de plină. Proaspăt întoarsă din călătoria în Statele Unite, care a venit după un Aprilie-Mai la fel de plin, cu 3 conferințe, din ultima întorcându-mă cu doar 3 zile înainte de plecarea în America, aveam la activ așa de multe zboruri că îmi venea rău numai când mă mai gândeam la idea de a mai lua o data avionul. Dar iată că la fix o săptămână de la ultima aterizare mă aflam din nou în aeroport, și nu oricum, ci alături de două doamne distinse, Ioana și Alex, cele care îmi erau la acea vreme partners in crime în aproape fiecare șir de luni până vineri (mai puțin când una dintre noi era plecată, moment în care era tragedie. Nu la fel de tragedie ca atunci când erau plecate două dintre noi deodată, când este de-a dreptul catastrofal, de ne tăvăleam pe jos de jale).

Ne știm de 2-3 ani, și anul acesta nu se mai putea, trebuia să facem o călătorie împreună, măcar una scurtă, ca să nu ne dea dispărute bărbații sau, mai rău, să găsim casa goală la întoarcere (sau bagajele la ușă, după caz :)))))

Destinația a fost aleasă pe la începutul anului, cred, însă biletele le-am luat abia prin martie, căci am tot pândit o ofertă de la Tarom care nu mai apărea. Am știut din start ca va fi cam greu să plec iar după State, dar nu prea aveam posibilitatea să aranjăm altfel. Sigur, a fost mai greu decât mi-am imaginat, dar cu așa companie… am uitat repede de oboseală.

Era primul meu astfel de girls’ trip, ceva nou pentru mine, și eram curioasă cum avea să fie.

 Ne-am prezentat la aeroport într-o vineri dimineață și, abia după ce am ajuns, m-a lovit amintirea cozilor imense și neorganizate de la Tarom cu care mă confruntasem și la plecarea spre America. Atâta doar că după aceea urmaseră atâtea zboruri și se întâmplaseră atâtea lucruri încât uitasem. Acum a durat și mai mult decât atunci și, din pricina proastei organizări Tarom, era cât pe ce să pierdem zborul. Noi și alte câteva zeci de oameni, dacă nu chiar mai mult. O plăcere să călătorești cu Tarom, nu alta. Ca să nu mai zic de sistemul manual de tăvi de pe Otopeni, care mă face de fiecare dată să am senzația că mă aflu la un aeroport de provincie, sau cu vreo 20 de ani în urmă. Dar să lăsăm lamentările.

Zborul a fost foarte frumos dat fiind că traseul a trecut, ca de multe ori, pe deasupra Meridionalilor și am putut admira Piatra Craiului, Iezer Păpușa, Făgărașii, dar nu numai. Nu atât de spectaculos ca iarna, însă la fel de exciting!

Apoi am trecut peste nori pufoși de mai multe feluri (timp în care fetele sforăiau de mult – clasic!), aterizarea făcând-o pe o vreme nu tocmai grozavă, însă prognoza meteo anunța îmbunătățiri cât de curând, așa că eram încrezătoare.

De unde tocmai fusesem în Germania în mai pentru conferința EALTA (când vizitasem și Koln), iată-mă din nou pe tărâm nemțesc, de data asta în Frankfurt. Nu, nu, nu aceasta era destinația girlish aleasă de noi pentru mica noastră aventură, însă aici a fost aterizarea, motiv pentru care ne decisesem de la început să petrecem aici prima zi, și abia spre seară să ne îndreptăm spre destinația noastră principală.

Am luat un tren până la gară, unde ne-am lăsat bagajele la unul dintre numeroasele lockers și de acolo am explorat pe jos câteva ore.

Prima oprire: Romerberg. Din păcate se făceau niște lucrări în piață, care ne-au cam stricat fengșuiul pozelor, dar a fost fain și așa.

Frankfurt nu s-a aflat niciodată pe lista mea de locuri musai de văzut, însă atunci când m-am uitat prima dată ce ar fi de văzut pe acolo și am observat că centrul vechi e ornat cu clădiri half-timbered (cu bârne de lemn, nu știu dacă există o traducere oficială în română pentru acest tip de arhitectură), stilul meu preferat, mi-am zis că e chiar o întâmplare bună că s-a nimerit ocazia de a ne plimba un pic pe acolo.

Și chiar mi-a plăcut foarte mult. Nu e el Frankfurtul plin de această arhitectură, dar puținul care este, e chiar deosebit. Un mic preview pentru ce avea să urmeze în următoarele zile :)

Niște canadieni la vârsta a treia reuniți cu niște prieteni ne-au rugat să le facem niște poze și erau atât de fericiți încât au ținut să ne spună toate detaliile. Au fost foarte amuzanți. O poză pe care le-am făcut-o întâmplător chiar înainte să ne roage să îi fotografiem (din cauza căreia probabil că au pus ochii pe mine :))) :

Nu se putea să nu urcăm și în catedrală, urcare ce ne-a scos limba de-un cot (lungă mai era scara ceea spiralată) – fetele deja începeau să se întrebe dacă nu cumva făcuseră o greșeală venind într-o călătorie cu mine, deși Alex deja era călită tocmai de la Riga.

Vederea de sus e fantastică, se vede Altstadt (orașul vechi), precum și centrul financiar. Au meritat toate scările alea urcate până acolo și limba de-un cot.

De acolo ne-am apropiat de râul Main și am traversat pe frumosul pod de fier spre sudul orașului, făcând stânga și apoi dreapta spre partea istorică a cartierului Sachsenhausen.

 

Acolo am găsit străduțe pietruite frumoase și clădiri asemenea, dar și multe restaurante și puburi. La unele dintre ele diverși oameni se uitau la un meci de fotbal, moment în care mi-am dat seama că suntem în plin campionat mondial – acel moment, care vine o dată la 4 ani.

De mâncat am mâncat la un restaurant tradițional german despre care citisem că e foarte bun, dar care din păcate, s-a dovedit a fi cam fail. Cel puțin pentru noi. A durat o mie de ani până să vină mâncarea (ca să nu mai spun de notă apoi) iar eu, nu știu cum de m-am descurcat așa de bine, dar, în încercarea mea de a-mi lua orice altceva decât șnițel, am ales ceva ce era…. tot șnițel, chiar dacă nu era denumit așa în meniu. Se pare că nu aveam scăpare.

Damn snitzel! It’s freakin’ everywhere!

De acolo am pornit înapoi spre vest, pe malul sudic al apei, pe la iarbă verde, după care am traversat spre nord și am făcut o ultimă oprire la Main Tower.

Vederea de sus însă nu m-a impresionat atât de tare, deși e de la înălțime. Cea din catedrală mi s-a părut mult mai faină. Plus că fiind așa de sus, am nimerit și un vânt puternic de n-am putut să stăm decât vreo 7 minute, după care am coborât.

Am ajuns la gară just in time, după cum calculasem (ah, ce-mi place când îmi iese așa de bine!), cu suficient timp înainte ca fetele să mă ispitească și să mă introducă în lumea păcătoasă a înghețatei McFlurry cu Oreo de la McDonald’s. Nu mâncasem niciodată așa ceva, but I was hooked din prima. Eu nu înțeleg cum poate să existe așa cevaaa!!!

Aaaanyway, mâncând noi așa din McFlurry pe o bancă din exteriorul gării, unde trebuia să vină autocarul Eurolines care avea să ne ducă mai departe spre destinația noastră, și îmbătând-ne cu endorfine, ne-am dat seama la un moment dat că deja începe să se facă târziu și autocarul nu mai apare. Am început să ne cam îngrijorăm. Poate că nu stăm noi bine, poate vine-n altă parte, poate-l pierdem.

Am verificat din nou mailul informațiile de pe bilete, le-am citit și răscitit și învârtit pe toate părțile, am și întrebat (deși nu prea aveam pe cine), și era cât pe ce să sun la Eurolines, când, la fix ora de pe bilet, apare și autocarul nostru.

Ce a urmat a fost un fel de șoc, am avut impresia că sunt în România. Căci chestii făcute cu mai puțin cap nu cred că mai văzusem pe undeva în afara țării. Îmbarcarea era așa de complicată că îți venea să fugi. Nu aveau nici un sistem automat, totul se făcea cu niște abțibilduri pe care le lipeau pe fiecare bagaj (perechea abțibildului înmânându-ne-o nouă), cu niște foi pe care notau cu pixul de mână, nu vorbea nimeni engleză… Iar tot drumul n-am fost decât noi în tot autocarul (din acela mare), și încă vreo 3 persoane care au dispărut la fel de repede pe cât apăruseră. Eu cred că Eurolines sunt pe cale de faliment sau ceva, căci eu așa ceva n-am mai văzut în viața mea.

Avusesem de ales între Eurolines și Flixbus pe această rută și, deși știam clar (și se vedea de la o poștă chiar și din procedura de cumpărare a biletelor online) că Flixbus e mult mai fain, orele de la cursele Eurolines erau mai ok pentru noi, și de aceea am făcut această alegere. Ca fapt divers, am văzut autocarele Flixbus pe drum, pe ici colo, și erau full. Deci… mister total!

Am ajuns la destinație aproape de 10 seara, când deja era întuneric. Frumosul Strasbourg ne aștepta cuminte, dar se dusese deja la culcare, și asta ne pregăteam și noi să facem.

Așteptasem de multă vreme să văd acest oraș fantastic. Era de mulți ani pe lista mea și îmi doream mult să îi descopăr fiecare cotlon și să admir fiecare casă cu bârne. Nu știu de ce mă atrage atât de mult acest stil arhitectural, și poate nu o știu niciodată, dar trezește ceva în mine, nu glumă.

Dar până acolo mai era o noapte de trecut. Am mers un pic pe jos de unde ne lăsase autocarul până la hotel, care era în centrul vechi.

De la început am fost cam dezamăgite, căci pentru banii pe care îi dădusem (ne fusese foarte greu să găsim o cameră triplă la un preț ok, care să aibă toate paturile în aceeași cameră, și dădusem un pic mai mult decât ne-am fi dorit) intrarea era foarte mică și cam kitschoasă, dar nici prin cap nu ne-a trecut ce traumă aveam să trăim acolo.

Pe cei slabi de stomac  îi rog să nu citească mai departe, urmează ceva cu adevărat scârbos. Insist! This is not a joke! It’s about to get nasty.

Prima dată ne-a cam șocat camera (bine, un pic și recepționerul, care era extrem de plictisit și neprietenos, dar asta era ultima problemă). Camera nu prea semăna deloc cu pozele de pe booking (avuseseră clar un fotograf foaaaarte bun). Era mică rău, abia aveai loc să te miști, dulapul era mai degrabă un fel de carcasă sinistră de metal ca de armată, care mai și scârțâia când deschideai câte o ușiță, iar baia era atât de mică încât nu aveai cum să te întorci fără să te lovești. Wc-ul era separat de camera de duș și chiuvetă, într-o încăpere ȘI mai mică, în care mirosea a urină. De-ar fi fost doar atât….

Am încercat să găsesc o poză cu camera noastră, dar nu am reușit, toate arată de o mie de ori mai bine decât cea primită de noi (click pe poza de mai jos ca să vedeți mai multe). Dar dulapurile acestea sunt:

După o zi întreagă de umblat, trezite super devreme, un zbor, câteva ore în Frankfurt, 4 ore cu autocarul… e lesne de înțeles că eram super obosite. Nu voiam decât să ne spălăm și să ne culcăm. Prima care a mers la duș a fost Ioana. Când a ieșit, ne-a spus cam tristă că apa nu prea nu prea se duce din cabina de duș și la final a scos capacul scurgerii, în eventualitatea în care apa s-ar scurge mai ușor așa.

Am urmat eu (slavă domnului că nu Alex, că săraca ar fi ieșit traumatizată pe viața de acolo. Nu că eu n-am ieșit așa, dar ea este o adevărată doamnă, eu sunt oleacă mai bărbată, așa…).

Când am intrat în duș, mi s-a părut mie că văd ceva nașpa în scurgere, dar am zis că mi se pare. Nu, nu mi s-a părut, suspiciunea mi s-a confirmat în momentul în care am dat drumul la apă și, deși capacul era scos, apa a început să se strângă în cuva cabinei de duș, fără a părea că se duce vreundeva. Și atunci a început coșmarul, căci nu îi pot spune altfel. Din scurgere au început să iasă tot felul de mizerii, și, on top of everything, cel mai oribil lucru posibil: fecale. Da, în scurgere erau fecale. Am zis că nu-i adevărat. Nu știu cum am reușit să termin să mă spăl în aceste condiții, și să îmi păstrez calmul fără să urlu de nervi.

Iar coșmarul nu se terminase. După ce am ieșit, a trebuit să mai stau un sfert de oră în baie, ca să mă asigur că toată mizeria aia se duce pe scurgere. Apa dispărea extrem de încet, cu viteza luminii stinse. Și în timp ce făceam asta, mă întrebam cum naiba rezolv. Mintea îmi era încețoșată.

Într-un final mi-am făcut curaj să ies de acolo, dar acum nu știam ce să le spun fetelor. Nu voiam să le spun adevărul, caci era de-ajuns că știam eu, nu era necesar să le traumatizez și pe ele. Problema era că Alex nu făcuse încă duș, și nu știam cum să o fac să nu mai intre în baie. Dar nu prea aveam cum să fac asta.

Când am ieșit, mi-au spus că eram verde la față :))))) acum râd, dar atunci nu era absolut nimic amuzant. La început am încercat să le ascund. I-am spus lui Alex să mă creadă pe cuvânt și să nu meargă să facă duș. Sigur că n-am mers. Așa că a trebuit să le spun adevărul, și să mă îmbrac și să mă duc la recepție.

Eram plină de draci, dar am încercat să-mi păstrez calmul. Călătoresc să mă simt bine, nu să mă lovesc de astfel de situații strigătoare la cer. Nu vorbesc prea bine franceza, și oricum n-aș fi știut să zic fecale în franceză, așa că n-aveam decât engleza disponibilă, atâta doar că nu știam cât de bine știe recepționerul (care deja mă enervase de la checkin). Nici acum nu știu dacă știa acest cuvânt în engleză, cert e că după ce i-am zis a doua oară, a zis că trebuie să vadă.

A venit în cameră, i-am arătat, și i-am zis că nu putem să mai stăm acolo, dar ne-a spus foarte calm că nu are altă cameră liberă, dar că va rezolva (cumva) a doua zi. Îmi venea să-i sparg capul.

Ok, și noi cum facem duș așa???

Nu i-a păsat.

Numai Alex știe cum a făcut duș după asta, cert e că ne-am culcat cu stomacul în piuneze și moralul la pământ.

Va urma.

____________________

Echipament foto folosit:

14

2 comments

  1. Heei, dulapurile acelea sunt asa cum erau pe vremuri peste tot pe la noi – gradinite, fabrici, etc. numai ca vopsite in vesnicul crem pe baza de ulei. Ei probabil le considera acum retro :))

Leave a Reply

Your email address will not be published.