SUA: Zion – Angels Landing (iun 2018) – 6/13

6 iunie 2017

După canicula din ziua precedentă, astăzi speram să avem o zi ceva mai ok, pentru că aveam de gând să mergem în Zion National Park, la altitudini ceva mai mari decât în Valley of Fire. Dar multe elemente din jurul nostru încercau să ne spună că nu va fi așa. Dar noi nu, batman, batman.

În primul rând, geamurile din camera hotelului nu se deschideau. Am concluzionat noi că e prea mult praf în deșert și au considerat că e mai safe așa. Era, desigur, aer condiționat. Apoi, pe fiecare etaj aveam la dispoziție un aparat de gheață, de unde ne puteam servi oricând și oricât, gratis. Ei, iată ceva ce nu vezi în fiecare zi în Europa cel puțin. Ni s-a părut cam ciudat, dar ulterior ne-am dat seama de ce e nevoie de așa ceva.

Hotelul în care ajunsesem cu o seară înainte era nou, avea doar câteva luni de la deschidere, și totul era super bine pus la punct. Super frumos, super curat, nimic de reproșat, inclusiv personalul era foarte foarte drăguț (spre deosebire de hotelul anterior unde personalul a fost ok, dar nu a prezentat nicio urmă de efort de supraospitalitate). Ba mai mult, nu știu cum, dar camera pe care am primit-o, deși aveam nevoie doar de dublă, avea nu unul, ci două paturi duble. Iar camera era foarte mare. Un adevărat lux, nu alta.

Micul dejun a fost EXACT ca la hotelul anterior (nu numai mâncarea dar și recipientele, tot tot tot), și ne-am gândit că o fi același lanț, dar nu se chemau deloc la fel. N-am elucidat nici acum misterul.

Zion era foarte aproape de hotelul nostru, și ne bucuram că în sfârșit avea o zi în care nu trebuia să conducem atât de mult. Am ajuns acolo destul de repede, doar că nu plecasem foarte devreme, așa că atunci când am ajuns era destul de aglomerat. Panouri ne anunțau dinainte că parcarea din Zion e full și că trebuie să parcăm mai înainte, dar le-am ignorat complet, mai ales că deja eram fascinați de peisaj. Se anunța ceva colosal!

Când am ajuns la barieră (la intrarea în parc există o barieră unde plătești taxa de 35 de dolari și de banii ăștia primești, în afară de acces, și un ziar cu informații despre parc) am înțeles care era treaba. În parc se putea parca într-o parcare amenajată la vreun kilometru și ceva de barieră (la muzeu) sau pe marginea drumului din loc în loc, doar că deja intrase foarte multă lume în parc și nu mai era loc.

Mai mult decât atât, abia acolo am aflat că nu puteam conduce cu mașina noastră prin canion, ci de la muzeu (sau o stație înainte de barieră) trebuia să iei un shuttle bus (gratuit) care te ducea prin canion și oprea în diverse puncte de interes care de regulă reprezentau și starturi de trasee. Dar fiindcă nu citisem deloc despre Zion, nu cunoșteam această informație (învățătură de minte pe viitor să ne documentăm mai bine, căci în America nu e ca în Europa pe munte). Degeaba am încercat noi să găsim loc de parcarea după barieră , cât mai aproape de stația de shuttle, nu am reușit. Așa că ne-am întors în oraș, în Springdale, și am încercat să găsim parcare. Dar foarte repede am realizat că toate parcările erau cu plată, și nu orice plată, ci ceva astronomic, gen 24 de dolari pe zi (nu mai știu exact). Ni s-a părut extrem de mult, mai ales că tocmai plătisem 35 numai să intrăm, așa că ne-am întors în parc și ne-am decis să parcăm undeva un pic mai departe de muzeu, pe marginea drumului, dar măcar era gratuit.

Atâta doar că a trebuit să stăm iar la coada de la barieră (chiar dacă plătisem deja), ceea ce a însemnat încă o pierdere de timp, de unde deja pierdusem destul de mult.

Am reușit până la urmă și am găsit locul cu pricina, doar că era în soare. Și afară… caniculă iar. Degeaba crezusem noi că aici avea să fie o temperatură mai acceptabilă, era ceva… îngrozitor. Și când mă gândesc că noi ne făcusem grijă cu vremea. Aici în iunie se pare că sunt slabe șanse ca vremea să nu fie bună. Doar că vreme bună dar caniculă… nu e chiar cea mai bună treabă.

Numai cât am mers pe jos de la mașină până la stația de autobuz, pe marginea șoselei, am murit de cald. Și încă nu aveam habar că și pe traseu va fi așa, noi încă speram că brusc se va face acceptabil. Dar nu.

Singurul moment în care a fost răcoare a fost când eram în shuttle și bătea briza mișcării între stații, în timp ce ascultam o înregistrare cu informații despre parc (profesioniști rău oamenii ăștia care lucrează în munții americani). În rest, am murit de cald, de la început până la final.

Canionul în schimb… e o bijuterie a naturii. Nici măcar nu începusem bine traseul că eram pur și simplu uimiți de peisaj. Ne-am minunat încercând să ne imaginăm cum se formase așa ceva și cum poate să existe pe lume un astfel de loc.

Alesesem cel mai frumos traseu din Zion, Angels Landing, care pornește de la The Grotto. Mă îmbrăcasem cât mai puțin posibil, dar nu era suficient, tot muream de cald. Noroc că ne-a dus capul să nu ne luăm bocanci cu noi, ci adidașii Salomon, că altfel ne-ar fi luat foc picioarele probabil. Eu însă îmi luasem și bețele de trekking ceea ce s-a dovedit curând a fi o idee proastă, pentru că în scurt timp le-am strâns. Asta pentru că poteca era asfaltată aproape 90% din drum. Un lucru care nu mi-a plăcut deloc în America (l-am mai întâlnit și în alte părți). Pe moment n-am înțeles de ce, ci doar vreo doua zile mai târziu, când am făcut o drumeție printr-un peisaj similar și ne-am umplut adidașii de nisip de deșert. Noi la momentul acela refuzam să înțelegem că noi de fapt facem drumeție prin deșert. Noi încă ne credeam la munte. Sigur, e un munte, dar e în DE-ȘERT! Big difference!

Dovada clară: pe poteca de acces am găsit cactuși. Unde s-au mai văzut cactuși pe munte? Nicăieri, that’s where! Ne-am mirat noi un pic, dar nu la fel de mult ca atunci când am văzut o pasăre colibri. Ce mirați? Am fost extaziați pur și simplu! Era prima dată când vedeam așa ceva, doamne ce frumoasă era! (după care Irina ne-a spus că la ei sunt o grămadă, chiar și la piscină vin :))))

Nu trece mult timp de la colibri și observ cu coada ochiului ceva mișcându-se. Omg, e o veveriță!! Am început să o pozez de zor și să mă minunez și de ea, și nu înțelegeam eu de ce alți oameni nu erau deloc impresionați. Adică da, știu, e doar o veveriță, chiar și de piatră, nu e chiar un leu, dar totuși, eu tot mă bucur! Nu e ca și cum văd așa ceva în fiecare zi! Aveam mai târziu să aflăm de ce eram cam singura.

Traseul începe cu o porțiune destul de ușoară, dar pentru mine era îngrozitor din cauza căldurii. Am sperat că pe măsură ce aveam să prindem altitudine, lucrurile se vor ameliora un pic, și chiar așa a fost, numai că de la extrem de cald am ajuns doar la foarte cald, ceea ce oricum era groaznic.

Au urmat o serie de serpentine, iar la anumite colțuri era umbră, așa că trăiam din umbră în umbră. Încercam să nu mă opresc aiurea ci să continui, astfel încât chinul să se termine cât mai repede, dar la umbră tot mă opream.

A fost un pic mai bine apoi, căci am intrat într-un fel de canion strâmt, unde era umbră, și chiar și după aceea, pe o serie de serpentine foarte foarte strânse, care în mare au fost umbrite. Aici am avut parte de încă o surpriză din categoria faună – am văzut primul chipmunk! Acesta m-a entuziasmat cel mai tare dintre toate! Este atât de scump acest chipmunk, de nu mi-am imaginat niciodată! E miiic mic tare de tot, și cu dungile lui alb cu maroniu închis și viteza luminii cu care se deplasează de nu reușești să-l prinzi în nicio poză ca lumea, e o drăgălășenie de animăluț! By far, animăluțul meu preferat de până acum. Spre deosebire de veveriță, care se mai ferește de oameni, dar nu foarte tare, multe chiar vin spre tine și n-au nicio treabă, chipmunkul stă pe unde sunt oameni, dar fuge mâncând pământul.

La un moment dat, ceva mai sus, am văzut chiar ceva fantastic. Cred că era o mămică chipmunk, și și-a mutat puiul dintr-o parte în alta, ducându-l în gură. Dar a fugit așa de repede încât nu am apucat să văd ca lumea. Rămâne un mister, dar eu așa cred că am văzut.

După serpentinele acestea multe și strâmte, se termină prima parte a traseului și începe partea cu adevărat spectaculoasă a lui. Până acolo doar peisajul a fost spectaculos, acum avea și traseul în sine să fie, pentru că din acel loc începea o creastă aeriană superbă.

Am vrut să facem o mică pauză acolo, căci e un loc bun de odihnă și e și foarte frumos de jur împrejur, dar era așa de cald încât nu am stat decât câteva clipe undeva jos și apoi am continuat. Ne-am mai distrat cu veverițele și chipmuncșii (nu știu cum să-i fac pluralul articulat) și apoi ne-am angajat în ceea ce avea să fie unul dintre cele mai faine trasee ever.

Traseul este aerian și e prevăzut pe alocuri cu lanțuri (deși nu prea era nevoie de ele decât în câteva locuri). Se uuuurcă și se tot urcă (doar două mici porțiuni de coborâre parcă erau) și tot vezi creasta înălțându-se în fața ta, și te întrebi cine oare s-a gândit să facă un traseu aici.

Un panou ne avertiza înainte de începere că din 2004, 6 oameni muriseră acolo în urmă unei căderi, astfel încât să te gândești de două ori înainte să începi, dar după părerea mea nu e chiar așa de speriat. Nu e nimic extrem, trebuie doar să nu te prindă vremea rea acolo. Ceea ce pentru noi chiar nu era o grijă. Ba parcă ne-am fi dorit un pic să dea câțiva stropi măcar. Dar de unde?

La capătul urcării ajungem în locul care probabil a dat numele traseului, un platouaș aerian care are o vedere atât de spectaculoasă încât într-adevăr îți poți imagina că acolo aterizează îngerii.

 

 

Acolo am prins în sfârșit și câteva momente în care niște nori subțirei au acoperit soarele pentru câteva clipe, dar au fost atât de scurte și de puține încât aproape am uitat. Noroc că mai bătea un pic un vânticel astfel încât am putut lua o pauză să mâncăm ceva. Acolo nu existau copaci la umbra cărora să te poți ascunde, astfel că stăteai cu soarele în cap.

Platoul era plin de veverițe și de chipmunks care sperau să se aleagă cu câte ceva, dar nu le-am hrănit, căci nu e deloc o idee bună. Sunt până la urmă animale sălbatice și trebuie să se descurce singure.

Aveau un stil fantastic de a se lăți pe piatră, cu picioarele din spate răsfirate. Muream de râs! Haioase rău!

 

După mica pauză de masă nu am mai stat mult, nu de alta dar era mijlocul zilei și căldura era din ce în ce mai insuportabilă. Am început coborârea cât mai repede posibil și am sperat să ajungem jos în într-un timp mai scurt decât la urcare.

În drumul nostru am întâlnit un grup care mergea în patru labe. Nu am înțeles prima dată ce se întâmpla și de ce făceau asta, dar când am trecut pe lângă ei am realizat că aveau frică de înălțime. Poteca este super lată, numai că vederea lor periferică le juca feste și creierul percepea golul, care era atât pe stânga, cât și pe dreapta, ca un mare pericol ce trebuie evitat. Ce puternică e mintea asta umană… mi-a fost un pic milă de ei, căci e păcat, dar în același timp mă întreb cum au avut curajul să urce până acolo.

La coborâre lucrurile au mers mai rapid, dar când am ajuns pe platoul intermediar și am văzut un grup stând la o mică umbră a unui copac, automat ne-am dus și noi acolo. Era singura umbră din toată zona. Apoi a urmat coborârea pe cele două serii de serpentine, care erau acum, cel puțin primele cred, cu totul în soare. Și cu cât coboram mai mult, cu atât se făcea din ce în ce mai cald.

Culmea era că încă mai urcau oameni, ceea ce m-a surprins un pic, pentru că acum era mult mai cald decât dimineață când pornisem, și totuși oamenii se încumetau să urce. De zici că acolo se născuseră. Undeva mai jos am intrat în vorbă cu un cuplu la vreo 50 de ani care cred că ne întrebaseră ceva, și am stat câteva minute la povești. Ne-au zis că erau chiar din Silicon Valley, exact de unde veneam și noi, și când le-am spus că ni s-a părut foarte frumos dar extrem de cald, nu au părut foarte îngrijorați. Au zis că la ei acasă așa e mereu vara, și sunt obișnuiți cu căldura. Oooookey! Au fost foarte drăguți și mi-a făcut plăcere discuția cu ei. Le-am spus de unde venim și ce urmează să facem și ne-au spus că în Bryce nu e atât de cald ca acolo, ceea ce m-a bucurat foarte tare.

Când am ajuns aproape de final, deja eram terminați. Așa cum am anticipat de la plecare, când am ajuns la râu ne-am aruncat direct în el. Nu știam cum să ajungem mai repede, ne venea să ne scufundăm cu totul. Eu una mi-am turnat apă peste tot, iar răcorirea a fost un paradis. Adidașii mi i-am scos de tot, și șosetele desigur, și apoi am rămas așa, cu picioarele în apă, ceva vreme. Era rece, dar caldă comparativ cu râurile de munte din România, a căror apă chiar și vara îți poate tăia picioarele. Numai când mă gândesc la apa din Cheile Râmețului mă ia cu bâțâială.

Odată ce ne-am răcorit pe săturate, ne-am echipat la loc și am mers la shuttle, care ne-a dus înapoi la muzeu. Acolo eu am așteptat pe loc și l-am rugat pe Adi să meargă doar el să ia mașina, căci nu mai rezistam să merg prin căldura aia pe șosea. Era prea mult pentru mine.

Pentru că mai avea timp, așa cum bănuisem, am mers mai departe cu planul și am mers cu mașina pe Zion Mount Carmel Highway, pentru că voiam să mai facem un mic traseuț (nu ne ajunsese căldura). Șoseaua este absolut fantastică!

Am trecut prin tunelul Carmel, unde, deși avea două benzi, nu te lăsa să treci concomitent, ci doar în sistem semafor. O precauție un pic exagerată, dar până la urmă… better safe than sorry. Dacă chestia asta reduce numărul accidentelor și salvează vieți.. de ce nu? Atâta doar că noi voiam să parcăm într-o mică parcare de pe dreapta imediat ce se termina tunelul, numai că GPS-ul ne-a dispărut în tunel (logic), iar eu nu am fost atentă și am ratat parcarea. Am întors ceva mai încolo, și mai era o parcare care n-ar fi fost departe de startul traseului, numai că era full. La întoarcere, virarea la stânga pentru a intra în prima parcare, pe care o ratasem, era interzisă. Am zis că mor.

A trebuit să stăm iar la coadă la tunel, să îl parcurgem, apoi să întoarcem (unde chiar nu era ușor de întors, drumul fiind cu doar o bandă pe sens, îngust și șerpuit), să stăm IAR la coadă la intrarea în tunel, să-l parcurgem (totul cu viteză foaaaarte mică), și să intrăm de data asta în parcare, numai ca să constatăm că nu e niciun loc liber. Deja frustrarea era la cote maxime. Am plecat și am parcat până la urmă undeva mai departe și am venit pe jos până la startul traseului, dar numai de asta nu aveam chef pe căldura aia.

Acest al doilea traseu a fost mult mai scurt și ușor, și e un traseu care duce la un punct de belvedere superb asupra canionului, pentru că e la înălțime, atâta doar că acum soarele nu mai era într-o poziție bună pentru poze acolo. E un loc bun de mers dimineața sau la apus, dar nu la ora 16.

Astfel că pentru noi nu pot să spun că a meritat foarte tare, deși a fost frumos, dar peisajele de pe această șosea alpină au meritat cu vârf și îndesat. Colosal… e puțin spus!

Într-un final apoteotic, transpirați și cam murdari, am coborât înapoi spre Springdale, am ieșit din aria parcului, și am oprit la un restaurant de pe dreapta, Spotted Dog pe numele lui, unde am mâncat un miel extrem de bun. Nu foarte ieftin, dar nici foarte scump, personalul fiind extra extra amabil (încă nu ne obișnuisem 100% cu asta), iar bacșișul (18%) a fost inclus deja în notă, așa că nu am mai lăsat nimic (deși probabil s-ar fi așteptat, dar nu prea ne permiteam).

Văzusem până acolo mai multe sisteme: în unele locuri se proceda exact ca la noi, nota și apoi lăsai tu bacșiș cât voiai, apoi mai era acest sistem în care puneau ei bacșișul pe notă direct (și te cam obligau, ceea ce nu e chiar ok), și într-un loc cred că am introdus bacșișul dorit din POS, cum făcusem în Praga, ceea ce e foarte util când nu ai mărunt sau cash deloc la tine.

Cu burta plină parcă altfel se vedea lumea, și am putut reflecta mai bine asupra zilei. Traseul a fost incredibil de frumos, dar pe așa o caniculă efectiv nu te poți bucura 100%. Mereu ai în cap “doamne ce cald e, doamne ce cald e!”, și e greu să te bucuri de peisaj și de traseu în momentul în care ai un disconfort psihic așa de mare. Clar nu m-aș mai duce acolo vara, genul acesta de parcuri naționale e bine să fie vizitate oricând altcândva, dar nu vara.

Pe seară cred că am fost în Walmart, nu de alta dar era foarte aproape de noi. De Walmart auzisem din filme, dar este altceva decât credeam eu (aveam eu o impresie greșită). Este un supermarket imens (gen Cora/Auchan/etc, dar muult mai mare), unde găsești aproape orice îți poți imagina (inclusiv mobilă, cauciucuri sau, de ce nu, accesorii Gopro), toate la prețuri destul de mici. Sigur, nu e nici cea mai bună marfă, dar au și chestii chiar ok. Noi ne-am luat niște perne de dormit în avion, eu niște pantaloni scurți de drumeție (nu mai rezistam în ce aveau eu, chiar dacă nu erau lungi), și chiar au fost ok produsele. Dar cel mai mult și cel mai mult în Walmart mi-a plăcut o miniprăjitură tip negresă. Erau un fel de miniplăcințele de mai multe feluri, în cutii pătrate de carton, dar aceasta mi-a plăcut ce mai mult. Și cea cu lămâie era bună, prima dată pe aceea am mâncat-o și m-am îndrăgostit pe loc.

E bună tare America asta, găsești acolo tot ce vrei și ce nu vrei!

Va urma.

Aparat foto folosit: Sony A6000 + 16-50mm

UTILE

Costuri:

Acces Zion National Park: 35 $ / mașină / ticket 7 zile
Masă: 49 $ (18% tip included by default, Restaurant Spotted Dog, 2 persoane)
Cazare: Clarion Inn & Suites Zion Park Area, Hurricane, UT – 88 $ / cameră dublă / noapte

10

5 comments

  1. Hey Alexandra,
    Citesc cu mare drag toate articolele tale! :) Iar designul site-ului arata super fresh & friendly. Doar o mica sugestie: inainte aveai turele clasificate pe munti. Cred ca ar fi util daca ai pune si aceasta parte. Ar fi mult mai usor de cautat. :) :D

    Thx si la cat mai multe aventuri frumoase!!! :)

    1. Buna Corina!
      Mersi tare tare mult!
      Din pacate acele pagini s-au stricat la schimbarea temei, insa se pot cauta ture destul de usor folosind tagurile sau search-ul.
      Sa-mi spui te rog daca e ok asa.
      Mersi frumos!

      1. Hey Alexandra! Ms si eu pt raspuns. :) Am dat un search si pe langa articolele in legatura cu muntii respectivi, apare si asta http://bloguldecalatorii.ro/idei-de-ture-pe-munte-clasificate-pe-munti :D
        Dupa parerea mea, e mult mai easy daca vezi din prima lista muntilor pe care i-ai parcurs decat daca dai un search unde iti afiseaza mai multe articole. Ideal ar fi sa se afiseze doar esentialul. :D
        Cum e mai usor si pentru tine. Link-ul catre turele clasificate pe munti il poti pune si in meniu, in tab-ul “utile”. Zic ca ar fi suficient. :)

        Sper ca te-am ajutat! Daca mai ai nevoie de ceva, sa spui! :)

Leave a Reply

Your email address will not be published.