SUA: Zebra Slot Canyon & Bryce Canyon (iun 2018) – 8/13

8 iunie 2018

Ora 00:30. Un sunet ciudat mă trezește din somnul în care alunecasem pe la ora 9, când ne culcasem, odată cu găinile. Dormisem chiar bine, căci nu era extrem de frig în cort, și chiar m-am bucurat că reușisem să mă odihnesc bine măcar câteva ore. Dar ce este acest sunet?

OMG! Coioți!

Pentru un moment mi-am ținut respirația și am înțepenit în poziție, ca și cum dacă făceam vreo mișcare s-ar fi întâmplat ceva. Erau mulți, nu știu, poate 15, chiar mai mulți, nu îmi puteam da seama, și schelălăiau la lună ca niște lupi, numai că tonalitatea mai subțire îi dădea de gol. Se auzeau din toate părțile, de parcă ne-ar fi înconjurat.

În 2 secunde însă m-am dezmeticit complet din somn și m-am relaxat. Mi-am dat seama că nu are de ce să-mi fie teamă, pentru că niciun coiot nu ar veni să atace oameni, darmite în cort. E drept că mă gândeam că ceilalți oameni din camping, erau, majoritatea, în rulote, îi durea la bască. Și mi-am amintit și că nu suntem protejați de vreun gard, dar tot nu mi-am făcut griji.

Din contră, m-a cuprins așa o liniște interioară fantastică, și o senzație incredibilă de noroc că aveam șansa să aud și să trăiesc așa ceva. Deși eram într-un camping, eram totuși în sălbăticie, în mijlocul naturii, iar aceste animale superbe ne-au amintit de asta. Acel sunet mi s-a părut ceva unic, chiar nu mai auzisem niciodată coioți. Și chiar dacă nu cu mult timp înainte văzusem la televizor o emisiune despre o tânără atacată și omorâtă de niște coioți (undeva în Canada parcă), nu mi-a fost teamă, acela a fost un caz foarte aparte.

Pentru un moment m-am văzut dormind în acel cord ca dintr-o dronă ridicată deasupra campingului, în mijlocul pădurii și înconjurați de la distanță de coioți, și mi s-a părut cel mai fantastic lucru.

Curând s-au liniștit, iar noi am alunecat înapoi în somn. Nu mult după asta, însă, din nou. Runda 2. Acum parcă erau și mai aproape. Să fi trecut o oră de la prima runda.

Și după încă o oră, a urmat runda 3. Deja ne obișnuisem, și ni se părea din ce în ce mai incitant. Nu conta că ne trezeam din somn. La final cred, s-a auzit un singur coiot un pic mai departe de ceilalți. Ni s-a părut rătăcit, încercând să se alăture haitei, dar e foarte probabil ca realitatea să fi fost total alta.

Dimineață când ne-am trezit, doamna gardian al campingului a venit în vizită pe la loturi, și am auzit-o vorbind cu niște vecini despre coioți. Vecinul spunea că e ranger și că a fost surprins că s-au apropiat așa de tare, iar doamna gardian spunea că într-adevăr, se apropie destul de mult și vin foarte des (aproape în fiecare noapte), dar sunt inteligenți și nu intră în camping (they know better than that).

Mi-am amintit pentru un moment că în seara precedentă când ne întorsesem în camping, găsisem cortul mutat de pe poziție cu vreun metru. Ni se păruse foarte ciudat, dar e drept că nu–l fixasem în cuie. Oare coioții îl mutaseră? :)))) Apăi nimic nu-i exclus, deși cam puțin probabil.

Vecinii făceau focul în acea dimineața, iar doamna gardian le-a spus să îl stingă, pentru că în acea dimineață se instaurase Stage 1 de fire restrictions, ceea ce înseamnă că nu mai ai voie să faci foc nici măcar în locuri special amenajate. Rules are rules, and you must obey them. Se pare însă că avea să fie o zi super călduroasă. Yeeeey! (not!)

Am încercat să plecăm cât mai devreme posibil din Grand Canyon, nu de alta dar aveam o zi foarte lungă (din nou), și mai pierdeam și o oră din cauza fusului. Deja nu prea mai știam ce oră este. La intrarea în Utah venind dinspre Nevada, schimbasem prima dată fusul, pentru că… America e mare :)))) Apoi, din Utah în Arizona am schimbat iar, pentru că, de ce nu, Arizona nu respectă ora de vară (este în ceea ce se cheamă MTZ – Mountain time zone. Desigur, ca să fie lucrurile și mai complicate, există o excepție – Navajo Indian Nation – dar noi nu am avut treabă acolo). A fost ușor confuz pentru noi, pentru că trebuia să avem grijă cum ne planificam zilele și la ce oră apune soarele unde aveam să fim, dar ne-am descurcat până la urmă, mai ales că telefonul se schimba automat la ora corectă. Doar la ora din mașină trebuia să avem grijă, și la ceasul de mână.

Inițial avusesem în plan să ne trezim la 4 dimineața și să mergem la răsărit la Imperial Point, însă până la urmă am renunțat. Era mult prea devreme, și la ce zi se anunța, nu am consideram că o să fim în stare. Și bine am făcut, chiar dacă ne-a părut rău că nu am mai văzut răsăritul, și nici acel punct de belvedere.

Fiind devreme, nu era multă lume pe drum, și am văzut din nou, parcă nu doar o data, căprioare pe marginea drumului. Nu erau sperioase, și se uitau curioase la noi, așa superbe cum sunt. Tare delicate sunt aceste creaturi!

Pentru ziua de astăzi aveam 2 locații și implicit trasee în plan. Un slot canyon (ca cel din filmul 27 de ore inspirat din viața reală) și Bryce Canyon.

Cel mai fain slot canyon din câte mi-am putut da eu seama, este Antelope Canyon, care are de fapt două părți, Upper și Lower, diferite ca aspect (ambele aș spune că merită), și se află în apropiere de Page / Lake Powell. Însă partea proastă la el este că, deși ușor accesibil (nu presupune cine știe ce traseu prin caniculă), se poate accesa doar în grup ghidat. Și nu taxa (destul de mare) ne-ar fi deranjat, ci faptul că ar fi trebuit să-l vizităm cu alți x oameni și să facem poze în astfel de condiții. Farmecul descoperii unui astfel de loc s-ar fi destrămat, după părerea noastră, așa că am renunțat, mai ales că era departe.

Mai există și alte canioane strâmte (slot) în zona Grand Staircase, chiar multe, dar la ele se ajunge mai greu și presupun trasee. Ar mai fi Buckskin Gulch, Zebra Slot Canyon, Peek-a-boo & Spooky Slot Canyons. Noi am ales Zebra Slot canyon datorită proximității de Bryce Canyon, și ne-am fi dorit și Peek-a-boo & Spooky, însă se aflau mult prea departe, pe un drum neasfaltat care și așa ne-a zgâlțâit și ne-a umplut mașina de praf chiar și doar până la startul traseului spre Zebra Slot C.

Venind dinspre Grand Canyon, am trecut mai întâi de zona de intrare spre Bryce Canyon, și am continuat spre Grand Staircase Escalante National Monument. În drum am văzut un magazin foarte interesant, tipic american, pe care scria Lotto Guns Ammo Beer (esențialele).

Era semnalizat și cu un panou publicitar din acela cu plăcuțe albe cu litere, cum văzusem doar în filme până atunci, și nu știam că se mai folosesc, dar le-am văzut chiar foarte răspândite cam peste tot pe unde am fost, chiar și în orașele mari în unele locuri.

Până am ajuns la startul traseului spre Zebra Slot Canyon deja se făcuse cam târziu, mai ales că drumul a fost foarte lung iar ultima poțiune neasfaltată. Nu era rău drumul, dar se ridica un praf.. ceva de speriat. Acolo cred că am văzut prima oară și dust devils (habar nu aveam că există așa ceva, darmite cum se cheamă). Prima dată am zis că nu văd bine când în fața noastră era un fel de perdea îngustă de praf care se deplasa pe drum și pe lângă drum.

Când ne-am dat jos din mașină, am înlemnit. Erau din nou peste 100 de Farenheit (la umbră, că la soare… Doamne miluiește!). De fapt ne arăta mașina, dar noi ne încăpățânam să credem că poate afară e vânt sau ceva. Nu era niciun vânt, desigur. Cu toate astea, am pornit. Ne-am uns bine cu cremă SPF 70+ (de care cred că doar în America poți găsi), am luat apă multă, și ne-am urnit.

Traseul nu implică diferență de nivel aproape deloc, și începe de fapt cu o ușoară coborâre (pe care știam că va trebui să o dovedim la întoarcere, dar deh). În scurt timp însă, ne-am dat seama că făcusem o mare greșeală. Era mult prea cald pentru o drumeție prin deșert, se simțea o arșiță îngrozitoare și nici măcar o pată de umbră nu era. Am rezistat doar bând apă din când în când și gândindu-ne că poate merită.

Peisajul era pe alocuri ca de pe altă lume. Am trecut la un moment dat pe lângă un deal care părea că imită fibrele musculare din corpul uman. Nu știu dacă mă bătuse soarele deja prea tare în cap sau nu, cert e că Adi a confirmat, deci nu eram sigură. Pe de altă parte, și el umblase prin același soare ca și mine, deci… eram cam unreliable amândoi.

Traseul urmează o veche albie a unui râu, care probabil nu mai e râu de dumnezeu știe când, dar părea antic și dus de demult. E bine de avut Maps.me sau altceva similar, căci e cam greu de găsit drumul în câteva puncte, chiar dacă sunt momâi de piatră ici colo.

Pe ultima bucată deja nu mai aveam nicio răbdare, voiam doar să se termine, mai ales că poteca fusese plină de nisip tot drumul, dar acum efectiv înotai în el. Piciorul se scufunda la fiecare pas, ceea ce însemna că trebuia să depui un efort și mai mare, de unde nu mai aveam energie nici să existăm.

Când am ajuns în canion deja cred că ni se prăjise și neuronul singuratic rămas existent. Acolo era, într-adevăr, mai răcoare, dar fiindcă era miezul zilei, tot era cald. În niciun caz genul de răcoare pe care a-i găsi-o într-un canion în România.

La intrare era un grup mai mare de copii cu câțiva adulți care stăteau leșinați la o bucățică minusculă de umbră. Când ne-am întors vreo 15 minute mai târziu, tot acolo erau.

Canionul în sine este, după cum îi spune numele, foarte strâmt. Chiar foarte, mai ales după ce treci de prima bucată. Eu am avut rucsacul subțire în spate, dar Adi l-a lăsat pe-al lui într-un punct din care efectiv nu ar mai fi putut înainta cu el în spate. Și așa te hârșâiai de pereți. A fost foarte interesant, și un pic scary, mai ales când ne gândeam la piatra ce căzuse de sus și îi blocase acelui tip mâna, și apoi și-a tăiat-o ca să iasă viu de-acolo. Ne uitam în sus și ne gândeam… poate oricând ar putea să cadă și aici o piatră. Poți muri instant, sau mai rău, îți poți prinde un membru, cum a pățit el.

La un moment dat, făceam poze în sus, și a început să îmi curgă nisip în cap. Am ferit repede aparatul, că fix praf fin are el nevoie, dar ploaia cu nisip nu s-a oprit. Pe deasupra bătea vântul, și acum băga nisip în canion. Am ascuns repede aparatul în geantă și am plecat, căci de unde eram plini de nisip pe picioare, acum aveam și-n cap, și-n tricou, și peste tot. Iar pe pielea transpirată… exact asta aveam nevoie.

Canionul este destul de scurt, și se blochează la un moment dat (deși am înțeles că s-ar putea continua cu un pic de cățărare, dar nu prea merită, noi nu am găsit rostul) și apoi faci cale întoarsă. Mă apuca groaza când mă gândeam că trebuie să facem tot drumul ăla înapoi prin canicula aia, dar nu aveam de ales. Am stat un pic la un petic de umbră, ne-am răcorit cu un pic de apă la ceafă și alte zone cheie, și ne-am făcut planul: mergem cât de repede putem astfel încât să nu ne obosim mai mult decât e cazul dar nici să pierdem timpul aiurea, bem apă și ne mai și udăm dacă e nevoie. Atunci mi-a venit ideea de a-mi uda buff-ul și de a mi-l pune pe cap ud.

Afară era mult prea cald încât să-mi fac rău în felul ăsta, din contră, ideea asta m-a salvat. Fără ea… nu știu dacă aș mai fi ajuns înapoi la mașină pe 2 picioare.

Nu de alta dar a fost crunt. Chiar și așa. Buff-ul udat mi se usca la fiecare 15 minute (maaaxim), și simțeam că înnebunesc dacă nu mi-l ud iar. Noroc că aveam apă cât de cât suficientă pentru așa ceva. Ne propuneam targeturi astfel încât să nu ne oprim prea des. Hai, ne oprim doar când ajungem la gardul acela. Apoi doar când ajungem la copacul acela (din fericire, la întoarcere am avut umbra la cei 2-3 copaci de pe tot traseul, dar pe de altă parte am avut de urcat, ceea ce a fost groaznic).

Palmele ni se umflaseră simțitor de la căldură, cel mai rău era dacă încercam să strângem pumnul de tot, iar eu eram și la față un pic umflată și roșie. Problema cu palmele am avut-o de fapt în fiecare zi în care am făcut traseu prin caniculă.

Ultima bucată a fost cea mai grea pentru mine. Simțeam că iau foc. Mi s-a făcut iar rău, doar că nu la fel ca în Valley of Fire, ci altfel. Acum simțeam că am o greutate mare pe piept, ca o piatră grea. Nu știu cum am făcut să rezist, dar când am ajuns la mașină am zis că nu mai fac o drumeție pe caniculă în deșert în viața mea. That was it! No more!

Pe deasupra, eram groaznic de murdari din cap până-n picioare. Ca porcii, nu alta. Nu cred să mai fi fost așa murdară în viața mea. Pe spatele picioarelor eram neagră de nisip căci se ridica la fiecare pas. Apoi peste tot aveam nisip fin care picase pe mine în canion. Ceva.. ORIBIL!!!. Ne-am șters noi cât de cât, dar aveam nisip efectiv și în gură. Simțeam din când în când, de parcă mușcasem din pământ. Mașina, și ea… plină plină de praf. Eeeeeee… frumos în deșert, n-am ce zice! :)))))

Când am ajuns în Bryce în sfârșit, deja era ora 16 sau 17. Târziu tare, astfel că nu mai aveam timp de traseul lung planificat, dar tot era vreme pentru jumătate din el. Noroc că era în formă de 8, așa că am făcut doar jumătate de 8, adică un cerc.

Și până la urmă a fost bine că am ajuns așa târziu, căci în felul ăsta am prins o temperatură foarte ok iar pe potecă nu a fost extrem de multă lume.

Dacă am fi avut mai multe zile, ar fi fost fain să intrăm și mai adânc în parc, există un drum pe care se poate merge (cu mașina sau doar cu shuttle, nu știu sigur, dar e similar cu Zion) și sunt multe de făcut și admirat acolo. Un loc special este Inspiration Point – superb la apus, unde am fi vrut să mergem și noi dacă am fi avut timp.

Bryce este un parc de o frumusețe excepțională, datorită unor formațiuni stâncoase numite hoodoo. În broșura primită de la ranger la plata taxei explică modul lor de formare (prin erodare, apoi formarea unor ferestre și la final colapsarea stâncii de sub ferestre, extrem de interesant). Este foarte accesibil, locul numit Sunset Point, de unde poți admira apusul (deși nu chiar vară, când soarele apune undeva în spate) și o vedere destul de largă asupra parcului fiind accesibil cu mașina. Acolo este și o parcare mare, toalete și apă potabilă, unde mereu găsești lume.

Dar nu și pe trasee. Sunt și acolo mulți, dar imediat ce cobori ești pe potecă și aglomerația e dată uitării. Am ales să facem o buclă tare frumoasă, în sens invers acelor de ceasornic. Am coborât mai întâi serpentinele de pe Navajo loop Trail spre Wall street, și apoi, nu ne-am întors tot pe bucla aceasta, ci am mers mai departe spre Queen’s Garden și ne-am întors pe la Sunrise point spre mașină.

Zona aceea de coborâre spre Wall Street și Wall Street în sine mi s-au părut poate cel mai spectaculoase. Ceva fantastic am simțit să coborâm parcă în inima muntelui și totul era cărămiziu- roșu, am trecut printr-un mic arc, apoi prin cotloane misterioase, ba am dat și peste un copac înalt și singuratic în tot pustiul acela care de altfel e sterp.

Tot traseul a fost spectaculos de altfel, și am fost singuri aproape tot timpul. La un moment Adi se prostea și făcea ca acei coioți pe care îi auzisem, moment în care am auzit amândoi un zgomot nu departe. Nu mai era nimeni în zonă, și a fost cam mare să fi fost doar o veveriță / pasăre sau chipmunk, așa că ne-a cam țâțâit fundul un pic, drept urmare am încercat să grăbim pasul.

Acolo am văzut altfel de veverițe decât cele din Zion, care erau veverițe de piatră, aici arătau un pic altfel pentru că erau altă specie. Se numesc Golden-manteled ground squirrel, și au codița subțire. În Bryce sunt și lei de munte, dar din aceia nu am văzut (din păcate sau din fericire, depinde cum privești).

După coborâre și traseu plat a venit și timpul să urcăm, dar dat fiind că la tot pasul căscam gura după formațiuni, nu a fost foarte greu, chiar dacă inițial coborâsem serios. Soarele se pregătea deja să apună, și noi, deși obosiți și murdari, eram numai un zâmbet.

Ne-am dat seama curând că nu va fi un apus spectaculos, așa că un pic după Sunrise point am făcut dreapta prin pădure spre Lodge, căci muream de foame. Nu mâncasem nimic toată ziua.

O păsărică frumoasă foarte mov care ne-a surprins

Acolo mi-a fost super jenă să intru așa. Eram super murdară și aveam și pantaloni foarte scurți, iar locul părea destul de serios. Un bărbat dădea cu aspiratorul în hol, și când l-am văzut m-am simțit super prost. I-am zis vaaai, ce jena-mi e, noi suntem foarte murdari. Și el zâmbind tot: aaaa, nuuu, dați-mi ceva de muncă!

Era la modul cel mai sincer atât de bucuros și a reacționat atât de diferit de cum m-aș fi așteptat eu, încât m-a șocat un pic. La noi s-ar fi uitat urât sau poate ne-ar fi dat și afară. Ce înseamnă diferențele… îmi venea să mă duc să-l iau în brațe! Doamne, ce bine ar fi să fie numai oameni din ăștia pe lume!

La cabană (care nu seamănă deloc cu ce cabane sunt la noi, pentru că e un cu totul alt concept) restaurantul era cam scump, dar ne-am dat seama abia după ce ni s-au adus meniurile, și ne-a fost jenă să plecăm. Ne-am luat și noi ceva un pic mai ieftin (deși eu n-am nimerit deloc ceva bun – paste vegetariene – oare cine m-o fi pus? – în timp ce Adi, pe de altă parte, în salata Caesar’s a avut și căpșuni – așa ceva??? Yum!).

Seara când am ajuns la Motel am picat lați, dar nu înainte să ne spălăm din cap până-n picioare de vreo 2 ori :))))) Era nisip peste tot, iar adidașii erau plini. Șosetele arătau și ele ca după război, era nebunie. Nimic nu se mai putea folosi așa, și dacă șosetele se spală și se usucă ușor, adidașii nu, dar nu am avut de ales. I-a spălat Adi în duș (și abia apoi ne-am dat seama că nu aveam furtun cu cap de duș cu care să dăm nisipul pe scurgere, căci da – altă chestie diferită în hotelurile / motelurile din America – cel puțin la care am stat noi – 5 bucăți diferite în state diferite, pe coaste diferite – la baie nu există cabină sau cadă cu furtun de duș, ci ai doar sus o ciupercă din care curge apa. Te descurci tu manual cu direcționarea apei unde îți trebuie. Sau nu. depinde cât de priceput ești).

Acesta era primul Motel la care am stat în State. Nu era foarte grozav, dar nici rău, însă nu găsisem altceva ok la preț în zonă și era acceptabil (doar că la prețul acela stătusem într-un hotel de 10 ori mai fain).

Ni s-a părut amuzant că atunci când am ajuns, la recepție ne-a întâmpinat un băiețel de vreo 12 ani (poate, nu le am cu vârstele copiilor) și am crezut că o să cheme un adult, dar nu. El a operat casa de marcat, el ne-a dat POS-ul, factura, cheia camerei, tot, și nu oricum, ci cu un profesionalism și o rapiditate greu de neremarcat. Eu mă uitam și mustăceam, îmi venea să zâmbesc dar nu voiam să –l fac să se simtă prost. Am văzut apoi că motelul e afacere de familie și acolo unde e recepția au și un diner care funcționează seara.

Nu am avut însă prea mult timp să analizăm motelul, pentru că după ce am pus lucrurile cât de cât la punct, am adormit lemn.

Va urma.

Aparat foto folosit: Sony A6000 + 16-50mm

UTILE

Costuri:

Acces Bryce Canyon National Park: 35 $ / mașină / ticket 7 zile
Masă: 40 $ (fără tip, The Lodge at Bryce Canyon, 2 persoane)
Cazare: Hatch Station Motel, UT – 72 $ / cameră dublă / noapte

6

6 comments

  1. Oriunde “am fost cu tine” , in Europa, in marile orase, pe via ferrata, cu singele inghetat in vine doar uitandu-ma la fotografiile tale, in Norvegia cu peisajele acelea unde mi-a ramas inima, acum dincolo de ocean, m-am simtit minunat, am trait, am privit si m-am bucurat de toate la un loc: fotografii, descrieri, intamplari, informatii, comentarii.
    Ma numar printre cei care citesc si urmaresc permanent jurnalele tale. Chiar daca iti spun si altii mereu si mereu, nu pot sa nu te felicit si eu, caci mi se pare nedrept sa am atata fericire gratuit de pe urma muncii tale, sa-ti multumesc pentru clipele de incantare pe care ni le daruiesti si sa fii sanatoasa, fericita si implinita pe mai departe.

    1. Lorena, esti minunata! Iti multumesc din sufet pentru mesaj! Chiar inseamna foarte foarte mult penru mine!
      Nu-mi vine sa cred ca citesti toate jurnelel!! :) :) Multumesc mult de tot!
      Iti doresc si tie inzecit aceleasi lucruri!! Te imbratisez cu drag!

  2. Din scoarta in scoarta le citesc, sunt bucuriile mele cotidiene atunci cand le postezi, doar ca… citindu-l pe cel din Praga mi-au dat lacrimile de atata adevar trist. Oricum toate imi sunt dragi si-ti multumesc frumos pentru raspuns si urari !

  3. Frumos :) am fost si noi acu un an tot pe coasta de vest, si tot muntomani, normal ca am tras catre natura Americii care ne-am placut enorm, esti parca pe alta planeta. Noi am nimerit in martie, ceea ce a insemnat 30-35 de grade prin Nevada si ninsoare la Grand Canyon si Bryce (si ditai turbulentele in avion) :) Intr-adevar la Antelope Canyon este extrem de frumos, dar si f aglomerat, in schimb se intra in ture de cam 20 de oameni si este in rezervatie Navajo, ceea ce aduce un plus de farmec, ghidul fiind un Navajo. 40 de $ o intrare….. Avem poze pe fb, publice, daca vrei sa vezi :) Noi vrem sa revenim, mai e muuult de vazut! https://www.facebook.com/lup.alb.7/media_set?set=a.10158670522850495&type=3&fb_dtsg_ag=Adx6Xfy27bhHEdTMRp69dZ5wxo6Q0B_6AY88UuKCDJLdaw%3AAdwtpaiuZzxpPeP_cONvgDntvobFHjud25AvmZj8NHGBfg

Leave a Reply

Your email address will not be published.