SUA: San Francisco 1.0 (iun 2018) – 2/13

2 iunie 2018

După o asemenea primă zi, care nu a avut 24 de ore, ci 34, ne-am trezit cu delay.
Planul era să mergem în San Francisco, dar curând mi-am dat seama că nu aceea va fi prima oprire. Și nici măcar a doua.

Prima dată am realizat, cu groază în ochi, că placa de păr nu-mi funcționează. Nu e de-ajuns că au alte prize și ne trebuia adaptor (ceea ce aveam), dar prizele au și altă tensiune, și aparatul meu de înfrumusețare devenise un fier vechi. Zăcea rece sloi deși pornit, și n-ar fi fost nicio problemă dacă nu mi-aș fi descâlcit pletele ondulate special ca să le îndrept, astfel încât acum arătam doar un pic mai bine decât o mătură. Aproape îmi venea să plâng :)))) (e ok, știu că doar femeile mă pot înțelege).

Mi-am prins morcovită părul într-o coadă împletită (măcar am fost capabilă să-mi fac din acela în coadă de pește, ca să nu par complet retardată – again, doar fetele mă pot înțelege :))))) și am stabilit că mergem la un supermarket să luăm convertor (oprirea numărul 1), nu de alta dar am realizat cu această ocazie că nici încărcătorul periuței de dinți nu avea să-mi funcționeze.

A urmat apoi și prima lecție de condus mașină automată. Irina ne-a împrumutat mașina ei, un SUV micuț care a devenit rapid cel mai bun prieten al nostru. Adrian ne-a ținut lecția înainte și în drum spre supermarket, unde am mers împreună. Asta pe la ora 13-14, căci cam atât ne-a luat să fim funcționali.

Am condus eu prima dată. Eram cam picată din oală, dar m-am prins repede. Ne uitasem și pe youtube un pic să vedem ce e de făcut, și citisem și un articol (ca niște conștiincioși ce suntem), dar live e un pic altfel. Cu toate astea, să treci de la cutie manuală la cutie automată e ca și cum ai învăța mai întâi să pilotezi un avion și pe urmă ar trebui să te dai cu trotineta pe trotuar :)))) Este ridicol de simplu. Atât de simplu încât în curând ne-am hotărât ca următoarea mașină să fie cu cutie automată. Efectiv n-are sens să te chinui.

Eram ușor îngrijorată că o să fac vreo belea, dar o singură dată am apăsat frâna crezând că am nevoie să apăs pe ambreiaj, când am ajuns la supermarket, după care nu am mai avut nicio problemă. Plus că nici asta nu a fost atât de grav. Eu oricum voiam să frânez, doar că am frânat un pic mai brusc decât era cazul, de m-am șocat și eu, că nu știam ce naiba se întâmplă. Se întâmplase că m-am apropiat de un T, am vrut să frânez ușurel, așa că am luat piciorul drept de pe accelerație, l-am dus pe frână dar am apăsat foarte ușor, iar în același timp, mi-am luat piciorul stâng, pe care îl pusesem mult în stânga (atât de mult încât mai avea puțin și-mi ieșea din mașină dacă se putea), și l-am pus frumos… tot pe frână. Că deh… acolo știam eu că tre să fie ambreiajul :))))

Și asta a fost tot. O singură dată am dat cu stângu-n dreptu’ (literally) și apoi totul a mers ca uns. Am mai dus eu mâna spre schimbător de câteva ori, dar în rest nimic. Până la finele zilei deja mă simțeam de parcă toată viața condusesem așa ceva. Chiar e stupid-proof cutia asta automată :)))))

Revenind la supermarket, am fost la un Target ce era cel mai aproape. Nu e cel mai bun lanț de la ei, dar nu e ca și cum ne trebuia ceva premium. Convertor însă… nu am găsit. Găseam doar adaptoare și chestii de genul pentru americani ce se pregăteau să plece în altă țară în călătorie, nu pentru cască-gura ca noi care nu ne pusesem această problemă ÎNAINTE de a pleca din România :))))))

Așa că am recurs la planul B: mi-am luat o placă nouă :))))) era 10 dolari. ZECE. Da, e real. Și nu orice placă no name, să zici că de aia era ieftină. Nu, era Remington, exact ca a mea (doar că mai nouă și subțire). Și dat fiind că nu mai aveam nici chef, nici timp, niciunde să căutăm un convertor care ar fi costat de vreo 4-5 ori mai mult, am considerat că e cea mai bună variantă. Plus o periuță de dinți normală.

Zis și făcut. Mai puțin periuța de dinți, căci Adrian și-a luat una nouă și mi-a împrumutat-o mie până la întoarcere (cu ocazia asta am descoperit periuțele Philips Sonicare, care sunt un fel de vis frumos. Pe lângă ele, Oral B-ul meu părea un fel de pick hammer stricat (la întoarcere în România mi-am aruncat-o urgent și mi-am luat una Philips, desigur, cu 34% mai scumpă decât era în America, pentru că… de ce nu).

Într-un final, de la un convertor amărât am ajuns la placă + periuță + gel de duș + cremă protecție solară + perie păr + încă ceva dar nu mai știu ce, pentru că…. a, ia și un gel de duș că nu am mai luat, a, și o cremă de protecție că am uitat să iau, pff, și perie de păr că și pe aia am uitat-o, etc etc, și așa a trecut juma de zi și noi nici nu plecasem încă spre San Francisco.

Cu chiu cu vai am ieșit până la urmă din Target, și era deja o căldură de nu știai cum să dai drumul la aerul condiționat din mașină mai repede. L-am lăsat pe Adrian acasă și apoi am pornit. This is it, we’re on our own.

Adrian ne avertizase că americanii nu prea știu să conducă (de fapt și văzusem câteva mostre de semnalizare lipsă – o fi scumpă), așa că eram cu ochii în patru. Nu de alta, dar când ai 4-5 benzi pe un sens și fiecare poate merge cu orice viteză vrea pe oricare dintre benzi, poate fi un pic nebunie până te obișnuiești. Cu toate astea, nu mi s-a părut cine știe ce, și aproape toată lumea semnaliza când schimba banda (aproape), așa că am ajuns în San Francisco fără nicio problemă. But fiiiirst, a doua oprire: Rei.

Rei este un magazin de munte care… cum să zic eu așa… e un fel de rai. Este pur și simplu imens și are vreo 2 (sau 3?) etaje. Cu ce vrei și ce nu vrei, inclusiv pentru segmentul mountain bike (asta pe lângă obișnuitele hiking, trekking, alergare și alpinism de toate felurile).

Am intrat chipurile fiindcă realizasem că nici șosete de munte nu luasem decât o pereche, și, culmea, am reușit să ies de acolo doar cu atât. Doar Adi a ieșit și cu un tricou, dar era în grafic. Bine că n-a ieșit cu două :))))

La Rei s-a pogorât și o lumină din cer și mi-am dat seama că de la fusul orar încă eram cam semi-retardată și plecasem ca o floricică fără permisul auto :)))) (mă rog, fusul e doar o scuză, eu amețită sunt cam 50% din timp :))))) Așa că am făcut schimb. Săracul Adi nici măcar n-a avut timp să se dumirească și să se acomodeze cu noua cutie automată, dar nici de ales. A trebuit să conducă așa, pe nepusă masă, fix în San Francisco, unde totul e în pantă. Era să mor de râs, nu alta, pentru că noi încă nu știam cum se comportă mașina la plecare din rampă. Când vedeam un semafor verde țipam hai repede repede repedeeeeeee (să nu cumva să îl prindem roșu :)))) Asta până când s-a terminat norocul și a venit vremea testului suprem. This is it, acu-i-acu.

Dar toate bune, căci mașina e un vis frumos la plecarea din rampă, dat fiind că în momentul în care ești în drive și iei piciorul de pe frână, mașina oricum pleacă un pic singură de pe loc (asta dacă ești pe plat, când ești un pic în pantă, pur și simplu rămâne pe loc). Lucrurile se schimbă un pic atunci când înclinația e foarte mare, cum aveam să aflăm mai târziu, dar chiar și așa, e mai mult decât simplu. Diferență colosală față de cutia manuală, unde, dar nu te pricepi și e pantă, acolo rămâi (și te mai și înjură vreo alte 10-30 de mașini (n-am pățit, mi-a povestit un prieten :))))))

Mostră de stradă în SF. Și se poate și mult mai rău

Pe GPS pusesem o parcare la care speram să ajungem mai repede, înainte să aflăm minusurile mașinii the hard way :))))) mai multe persoane mă speriaseră că parcarea în San Francisco e foarte greu de găsit și foarte scumpă, așa că m-am uitat dinainte pe net la un site cu parcări și am găsit una cu 12 euro pe zi. Sigur, noi nu aveam să stăm atâta, dar tot era un preț ok (după ce auzisem chestii gen 25 de euro pe oră). M-am uitat eu așa ochiometric pe hartă și părea destul de aproape de zona în care voiam noi să ajungem și mi s-a părut ok. Fatal error. Dar încă nu știam asta. Eram cam la jumătatea distanței dintre Painted Ladies și colțul sud-estic al Parcului Presidio.

Am găsit fericiți parcarea, ne-am bucurat nevoie mare că am ajuns cu bine și ne-am priceput să butonăm automatul și să plătim, după care am pornit pe jos spre Golden Gate Bridge via Presidio.

Nu știam noi ce fel de parc este acest Presidio. Dar am aflat curând. Mai ales că la intrarea în parc am găsit un panou cu atenție la coioți.

Presidio este un parc atât de mare încât este parc național. Dar nu orice fel de parc, ci unul care conține și zone rezidențiale… și ce case am văzut acolo… să mă ierte Dumnezeu dar cred că numai bogătași stau pe acolo.

 

A fost absolut fantastic acest prim contact cu America, unde, totul este MARE. TOT. Mașinile sunt mari, distanțele sunt mari, unii oameni sunt mari, străzile sunt mari (late mă refer), autostrăzile nu mai vorbesc, și orașele acestea mari sunt… FOARTE mari. Iar San Francisco e chiar mic față de altele.

De la mașină până am intrat în Presidio am căscat gura la arhitectură și nu ne-am dat seama foarte bine, dar am făcut o GRĂMADĂ. Iar până la Golden Gate deja mi s-a părut că am mers 9237 de kilometri.

Dar și când am ajuns… WOW! Nu îmi venea să cred că în sfârșit văd în fața ochilor unul dintre cele mai cunoscute landmarkuri americane. Era chiar el, marele pod Golden Gate. L-am admirat un pic dintr-o parte, după care am și mers câteva zeci de metri pe el, ca să realizăm mai bine.

Abia acolo am dat și peste prietenii noștri, asiaticii, mânca-i-ar mama pe ei, că știam eu că nu scăpăm nici acolo de ei. Dar măcar acolo nu te-mpiedicai de ei peste tot, ca-n Europa. Nu pentru că ar fi mai puțin, aș, ci pentru că în America totul este așa de mare încât sunt mai bine răspândiți :))

De acolo am pornit înapoi spre sud, spre Baker Beach, pe California Coastal Trail. Vremea era un pic ciudățică. Era soare, dar bătea vântul destul de tare, astfel că uneori îmi era chiar răcoare. Era încă bine însă, nu puteam să spun că mi-e frig, dar venisem ca o floricică doar în tricou (mai târziu am suferit serios), nu de alta dar în Santa Clara e mult mai cald (ca regulă) decât în San Francisco, iar eu am ignorat total acest fapt despre care discutasem chiar în acea dimineață (da, da, jet lag, fusul orar, IQ scăzut, un singur neuron, și ăla rătăcit).

Și uite așa am făcut și un prim mic traseu, de pe care am avut câteva priveliști tare faine:

La Baker Beach am coborât pe niște trepte de lemn, tare proastă idee, pentru că ne-am ales cu nisip în ciupici, o primă prevestire a ceea ce avea să urmeze peste câteva zile (nisip și-n ….). Așa cum îmi spusese Irina, acolo am găsit, pe lângă o priveliște frumoasă spre Golden Gate, și nudiști. Stăteau și ei pe acolo, așa… fără niciun stres. Copii, familii, oameni îmbrăcați, toți laolaltă. Am făcut abstracție (nu de alta dar nu era pe wishlistul meu să văd niște bărbați bushy în fundul gol) și ne-am bucurat de ocean, de valuri, de surferi, de cățeii care alergau prin apă… un loc cum nu mai văzusem decât prin filme.

Atâta doar că la final am realizat cu stupoare că mai era doar vreo oră jumate până la apus, iar când am dat pe google să vedem cât facem până la Painted Ladies, am rămas perplecși: o oră și 25. Deci nuuuuuu, cum să fie aproape o oră jumătate până acoloooo???

Un calcul rapid (făcut de neuronul cel rătăcit în dublu timpului necesar) a dovedit faptul că nu aveam cum să mai ajungem acolo în timp util, mai ales că noi nu mâncasem toată ziua (un mic amănunt uitat), plus că nu prea mai aveam putere (dacă nu mâncasem…. cred și eu).

Inițial m-am gândit să luăm un uber, dar între timp se pare că mi se mai activase un neuron și mi-am dat seama că n-aș vrea totuși să ajung la Painted Ladies chiar în ultima jumătate de oră de lumină, așa că am lăsat pe altă dată. Având acum atât de mult timp la dispoziție, am decis să mergem pe jos până la mașină, și să ne oprim la primul loc de mâncat, iar în felul acesta mai vedem și noi un pic orașul.

Am rămas însă cu văzutul, căci pe drum nu am găsit decât vreo 2 restaurante super de fiță, unde nu am îndrăznit să intrăm. În schimb am avut ocazia să mai admirăm străzile atât de înclinate, dar mai ales arhitectura victoriană a orașului, ce habar nu aveam că este atât de frumoasă. Îmi imaginasem San Francisco (e drept, nici nu mă interesasem) ca un oraș nou, și nu mă așteptam să găsesc în el așa o arhitectură superbă. Pe străzile rezistențiale pe care am umblat, aproape fiecare casă în parte era o bijuterie, unele arătau ca un mic casteluș, altele ca niște conace, altele erau micuțe și cochete, toate diferite și totuși toate păreau că fac parte din același tot unitar.

Am fost cu adevărat dați pe spate de această bogăție arhitecturală, de o frumusețe cum nu mai văzusem pe nicăieri. Foarte diferit de arhitectura europeană, însă nu mă așteptam să găsesc și în San Francisco clădiri atât de vechi și de prețioase.

Am ajuns la mașină morți de picioare, morți de foame (nu găsisem nimic de mâncare) și morți de frig, pentru că pe măsură ce seara s-a apropiat, vântul s-a întețit și eu una am început efectiv să dârdâi.

Apusul se apropia, așa că am pornit repejor cu mașina spre ultima oprire din zi: Twin Peaks. Acolo se ajunge pe un drum în pantă care pe final face și câteva serpentine, la capătul căruia simți că ești pe munte. De acolo de sus am prins câteva momente de apus superbe asupra orașului, care acum se arăta în adevărata lui măreție. Am văzut pentru o clipă și clădirile înalte din downtown, dar și ceva ceață în stânga, la Golden Gate, cum se întâmplă adesea. Atâta doar că era un vânt de abia te țineai în picioare.

Nu aveam decât o foiță care era a lui Adi, dar mi-am pus-o eu pe mine (sacrificii masculine, n-ai ce face :))))), și un tricou în plus, tot al lui, pe care și l-a tras peste cel pe care îl avea deja (de parcă fix aia era problema, nu brațele. N-am rezistat așa decât vreo 3 minute afară, o șubă dacă am fi avut ar fi fost perfect. Am avut însă norocul să ajungem acolo fix la fixul fixului, să găsim un loc de parcare chiar în cel mai bun loc, și mai mult deja nu mai conta.

Am pornit de acolo fericiți că am avut o primă zi minunată, fie ea și scurtă, și abia așteptam și urmarea.

Foamea însă ne-a adus aminte pe drum că noi nu mâncasem nimic toată ziua. Toata adrenalina și noutatea ne făcuse imuni la senzație o zi întreagă, dar acum deja nu se mai putea. În timp ce ieșeam din San Francisco și admiram un cartier de case ca-n povești, colorate și dichisite, ne hotărâm să mâncăm la un local oarecare pe care aveam să-l găsim pe lângă casă.

Atâta doar că acolo nimic nu ne era familiar și din cauza oboselii nici nu prea mai percutam, așa că am intrat până la urmă într-un Mc. Maaare greșeală. Uitasem că acolo Mc e ultima bodegă, și poate nici n-aș fi crezut dacă n-aș fi văzut cu ochii mei. Era foarte târziu, e drept (în jur de ora 22 cred), dar chiar și așa, localul mi s-a părut ușor straniu, nu foarte igienic (poate e doar o impresie) și ceilalți clienți păreau cel puțin slightly dubioși. Am mâncat repede și nu foarte mult, doar ca să ne potolim foamea, după care ne-am întors acasă, unde Irina și Adrian erau curioși să afle pe unde umblasem. După câteva povești a trebuit să ne strângem repede bagajul pe care numai ce-l desfăcusem, căci a doua zi am pornit în adevărata aventură.

Dar după așa o zi, am mai avut de trecut un hop înainte de a mă putea culca. Trebuia doar să verific vremea și să anulez cazările pe care le rezervasem pe booking ca și back-up (făcusem în așa fel încât, în caz că vremea avea să fie proastă, să putem reconfigura traseul. Inițial rezervasem 4 nopți în același loc, după care ne-am dat seama că ar fi prea obositor, am făcut și alte rezervări, și rămânea doar să anulăm ce nu ne trebuie cu suficiente zile înainte ca să nu plătim nimic și să reduc acea cazare de 4 zile la doar 2 zile). Toate bune doar că atunci când am dat să modific rezervarea de 4 zile în doar 2, mi-a dat că nu se poate. Am crezut ca leșin. Eram obosită ruptă, era târziu, nu voiam decât să mă culc, numai chef, timp și energie nu aveam pentru așa o problemă.

Ce m-a enervat cel mai tare era că atunci când rezervasem, am probat să văd dacă pot face așa ceva, și se putea (nu mai făcusem niciodată și voiam să fiu sigură). Și nu înțelegeam de ce acum îmi spunea că nu se poate și că nu sunt camere disponibile, dacă eu nu voiam decât ca din cele 4 nopți rezervate să stau doar 2. Nu era ca și cum voiam altă cameră, ci FIX aia pe care o aveam rezervată.

Cu mâinile tremurând, m-am închis în baie ca să am liniște, cu telefonul, un pix și o hârtie, plus foile noastre cu planul pe zile, și m-am pus pe găsit soluții. Am calculat, m-am învârtit, mai dezvârtit și am recalculat, după care am căutat variante de back up de cazare. Pentru planul nostru inițial nu mai puteam face nimic, dar după un sfert de oră de strofocare, am găsit o portiță. Am inversat două zile, am avut norocul să găsesc cazare last minute la același hotel la care a trebuit să anulez acele 4 nopți, și astfel problema a fost rezolvată. Qed. Apoi am putut să mă culc în sfârșit, liniștită. Disaster avoided! Uf, now that was close!

Va urma.

Aparat foto folosit: Sony A6000 + 16-50mm

UTILE


Costuri:

Parcare San Francisco: 12 $ / 24h

Un comentariu:

Leave a Reply

Your email address will not be published.