SUA: New York (Manhattan) 2.0 și lungul drum spre casă (iun 2018) – 13/13

13 iunie 2018

Ultima zi a vacanței noastre în America și ultima zi în New York. Aveam avionul înapoi spre casă abia la finalul zilei, așa că era suficient timp să mai vizităm.

Ne-am asumat din prima că având lungul zbor spre casă după o zi de plimbare prin New York va fi foarte obositor, dar nu știam încă ce avea să se întâmple. Ăla de-a inventat vorba cu „socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg” a avut gură de aur.

Momentan însă nu ne preocupam decât de planul avut în minte, și cum să facem să vedem cât mai multe în puținul timp rămas. Vremea nu era chiar grozavă, se anunța și un pic de ploaie, dar, deși nu aveam umbrlă (o aruncasem în San Franisco pentru nu mai aveam loc în bagaje :))), nu ne păsa. Și în plus, după arșița pe care o trăisem în deșert, abia așteptam câțiva stropi. Era singura ploaie pe care aveam să o experimentăm în America.

Prima oprire a fost la Flat Iron Building, pe care nu aveam cum să o ratăm. Am ieșit din metrou fix lângă ea, dar ne tot uitam pe hartă să o găsim. Măi unde-o fi, unde-o fi? Să mergem în stânga, să mergem în dreapta? Nu pricepeam deloc unde era clădirea față de unde eram noi. Abia după câteva minute ne-am dat seama că eram chiar lângă ea :)))) Nu de alta dar din lateral nu ai cum să-ți dai seama că seamănă cu un fier de călcat :))))

Chiar acolo era și un eveniment cu un panou de cățărare. Se pare că era ziua tatălui sau așa ceva, și amplasaseră tot felul de obiecte pe panou, pe care le câștigai dacă te cățărai până la ele și puteai coborî cu ele. Ne-ar fi plăcut și nouă să facem un pic de cățărare în New York, dar din păcate nu aveam timp de așa ceva, am ales să ne ținem de planul inițial.

În zonă văzusem că este o poștă, și m-am dus repede să iau un timbru căci voiam să îi trimit Anei o carte poștală. Uitându-mă pe hartă, am văzut că fix lângă este Muzeul Matematicii. Uau, ce tare, hai să mergem!

Înainte însă de a ajunge, m-a deturnat un pian amplasat în parcul Madison Square. N-am putut să mă abțin și m-am așezat să cânt un picuț, moment în care a venit o domnișoară și a început să mă filmeze. N-am știut ce e, așa că mi-am văzut de treaba mea. Când m-am ridicat câteva minute mai târziu, mă întreabă dacă poate să-mi ia un scurt interviu. Ăăăă… ok! :)

Era studentă la jurnalism și făcea un reportaj despre pianele amplasate în spații publice, și m-a rugat mult să stau pentru că tot stătea de o grămadă de timp acolo așteptând să vină cineva să cânte dar nu veniseră decât niște copii care doar se jucau. Am acceptat, bineînțeles, și a fost chiar fun! Mi-a pus un microfonel mic pe tricou, și-a făcut setările de cameră și sunet, după care mi-a pus câteva întrebări. De cât timp când la pian, cine m-a învățat, ce simt, ce cântasem mai devreme, cum mi se pare această idee a pianelor puse la dispoziția publicului, și altele pe care nu mi le mai amintesc exact.

Ploaia deja începuse spre final, dar din fericire au fost doar câțiva stropi. Am plecat mai departe la muzeul matematicii care îmi stârnise curiozitatea, însă n-am intrat decât la gift shop, de unde mi-am luat niște cercei în forma de semnul π (am fost cam dezamăgită, mă așteptam să aibă mai multe chestii faine), căci nu aveam timp de vizită. La poștă am găsit să cumpăr timbru, dar nu am găsit cutie poștală de pus cartea poștală. Așa ceva??? A trebuit să o pun în rucsac și să caut una pe străzi.

Mai departe am plecat spre Soho. Am mers acolo pentru că auzisem că este o zonă mai aparte a New Yorkului, dar la fața locului trebuie să recunosc că nu m-a impresionat cu nimic. Singura chestie faină pe care am găsit-o acolo a fost un local italienesc (ce părea o bodegă de afară, un pic și dinăuntru :))))) unde am mâncat una dintre cele mai bune felii de pizza ever. Absolut delicios! Puteai să-ți iei chestii la pachet sau puteai mânca acolo, aveau și câteva măsuțe. Domnul de la casă era un italian getbeget, Giovanni pe numele lui, și instant te simțeai ca-n Italia după modul în care vorbea și servea clienții. Culmea, nu se cheamă Giovanni’s Pizza, ci Ben’s Pizza.

Pe aici deja ploua un pic mai tare decât se anunțase, așa că numai bine că am intrat înăuntru. De aici din Soho (Lower Manhattan) am plecat pe jos spre Greenwich Village, unde aveam 2 obiective: să vedem celebrul bloc de apartamente care apărea în serialul Friends, și să fac o poză pentru colega mea Alex la intrarea folosită în Sex and the City de Carrie. Dacă la Friends m-am uitat de vreo 2-3 ori și sunt un fan înrăit, la Sex and the City nu m-am uitat niciodată, dar merita să văd cum arată locația.

Și nici nu știam cât avea să merite. Pentru că până la final, acea zonă a devenit zona mea preferată din tot New Yorkul. Intrările acelea cu trepte, străduțele înguste cu copaci (din ăia adevărați și bătrâni!!!), liniștea și depărtarea de nebunia și haosul din Midtown (și nu numai)… toate alcătuiau un cadru deosebit, semn că există și viață ceva mai normală în NY. Că probabil costă de te ustură să stai acolo… asta e partea a doua. Detalii.

De acolo am luat metroul spre Memorialul 11 septembrie (9/11). Știam că va fi o vizită tristă, dar nu și cât mă va impresiona. Am tras aer în piept înainte de a ne apropia.

În locul celor două turnuri doborâte pe 11 septembrie 2001 au amenajat două gropi imense în care se scurge apă, iar pe margine există un brâu metalic în care sunt tăiate cu laser numele tuturor celor ce și-au pierdut viața în acea zi (inclusiv cei din Pentagon). Găurile acelea negre în care se scurgea apa mi-au pus un nod în gât. Este extrem de impresionant. Din loc în loc pe brâul metalic erau trandafiri albi. Nu am știut din prima ce sunt, dar apoi am văzut asta:

Și atunci mi-au dat lacrimile. Era prea mult…

Am plecat de acolo scuturată bine, și mi-a luat ceva să-mi revin. În zonă încă era șantier, se mai construiesc diverse lucruri, și cea mai nouă clădire era The Oculus, o stație de metrou complet diferită de orice altă stație, pentru că este de fapt un centru comercial. Nu am avut timp să ne uităm pe acolo, dar am tras un pic cu ochiul înăuntru, căci eram curioși. Arhitectura lui complet deosebită ne-a dus cu gândul la faimosul arhitect spaniol Calatrava, părea stilul lui, dar nu eram siguri (s-a dovedit a fi adevărat că el îl proiectase, când am căutat mai târziu pe google).

Construcția care s-a ridicat la 4 miliarde de dolari a stârnit, așa cum era de așteptat, controverse. Unii spun că este fantastică, alții că e ca nuca în perete în acel loc și că seamănă cu un schelet de balenă moartă. Eu una n-aș zice. E drept că e complet diferit de celelalte construcții din zonă, dar e totuși ceva nou, nemaivăzut, deosebit. Nu îmi pare deloc urât.

Nu departe de aici am dat, în drum spre Wall street, de o capelă mică și frumoasă, St Paul’s, care părea o mică oază în mijlocul haosului și al suferinței. În jurul ei erau mulți copaci și un fel de cimitir cu vechi pietre de mormânt. A fost destul de impresionant și neașteptat să găsim așa ceva aici.

În Financial District am ajuns imediat. Cumva aveam amândoi o imagine complet greșită despre Wall street. Ne așteptam să vedem niște ecrane mari cu prețurile acțiunilor rulând nebunește, dar nici urmă de așa ceva (nu știu unde văzusem noi așa ceva pe la tv). Ne-am plimbat un pic pe la Bursă și străduțele din zonă, dar din păcate se făceau reabilitări, erau multe schele, și peisajul nu era unul foarte fericit.

Am mers și la Charging Bull, numai ca să ne dezumflăm total de marea de oameni ce am găsit-o acolo. Nu era chip să faci o poză nici măcar cu unul dintre personaje, darmite ȘI cu taurul, ȘI cu fetița. Astea sunt visuri pe care le poți îndeplini probabil doar la ora 4 dimineața într-o marți.

Ce ni s-a părut funny însă era că pe oriunde mergeam în Manhattan, ne apărea Broadway. Broadway în sus, Broadway în sus, strada aceasta părea omniprezentă, chiar dacă uneori nu avea nicio logică. Sigur, nu era aceeași stradă, există Broadway simplu, dar există și W Broadway, E Broadway, șamd. It was funny though, ni se părea mereu că oriunde am ieși de la metrou, hop și Broadway.

Din Financial District am pornit pe jos spre Brooklyn bridge. Am mers ceva pe jos, dar nu prea se putea altfel. Pe Brooklyn bridge există o cale doar pentru pietoni și biciclete, iar pe aceasta se poate intra doar într-un sigur fel. A nu se confunda cu accesul mașinilor, căci google maps te va duce complet în altă parte ca să intri pe pod.

Brooklyn Bridge este unul dintre podurile care face legătura între Manhattan și Brooklyn, acestea două fiind doar două dintre cele 5 cartiere (boroughs) ale orașului New York (celelalte fiind The Bronx, Queens și Staten Island). Este un pod foarte vechi, început în 1869, și oferă o perspectivă interesantă asupra orașului. Mi-ar fi plăcut mult să avem timp să vedem fiecare dintre celelalte 5 boroughs ale orașului New York, nu doar Manhattan, și să parcurgem întreg podul Brooklyn până în Brooklyn, dar din păcate timpul nu ne-a permis așa ceva.

Mi-a plăcut mult pe pod. Chiar dacă e destul de plin de turiști, care mai de care mai nepăsători la adresa celorlalți, e un loc fain de văzut. De pe pod se vede foarte interesant cartierul financiar de pe Manhattan, mai ales dacă te depărtezi destul de mult, dar și Statuia Libertății (miiică mică de tot). Avusesem în plan inițial să luăm un vaporaș care să ne ducă în apropiere de statuie, însă renunțasem din lipsă de timp, mai ales că vremea era cum era (nici biletul nu era tocmai ieftin). Bine măcar că am văzut-o de pe pod. Nu e ca și cum era chiar așa de importantă.

Rebels

După așa o plimbare lungă, foamea ne-a ajuns iar din urmă, și am căutat să mâncăm ceva. Pentru că următoarea vizita avea să fie în Central Park, am căutat ceva înainte să intrăm în parc, și am găsit un fel de restaurant/bakery numit Le Pain Quotitien. Era foarte frumos înăuntru, dar mâncarea… not so much. Era genul acela de loc cu fițe organice, care pe noi nu prea ne coafeză, căci locurile acestea au de obicei niște mini-ceva la tavă care costă o grămadă dar nu te saturi. Am făcut și noi ce-am putut, după care am decolat.

În Central Park aveam câteva locuri frumoase pe listă, dar.. ce crezi… până la final am ajuns să facem întreg parcul pe jos de la sud la nord. TOT. La final am ajuns la hotel leșinați. Ne dureau tălpile așa de tare încât nu mai eram în stare să mergem nici măcar un metru.

Central Park este într-adevăr extrem de frumos. Este foarte FOARTE mare, cu o mulțime de zone complet diferite, cu lacuri, cu dealuri, cu poduri frumoase, cu peluze imense, alei late, alei întortocheate, poteci și ce vrei și ce nu vrei, ba trec și vreo câteva șosele prin el, nu de alta dar e mult prea lung.

În plus, are și animăluțe. Am văzut obișnuitele veverițe (dar care pe mine mă entuziasmează tot timpul), dar și… surprizăăăăăă, ratoooni!

Erau ATÂT de scumpi!! Doamne! Aveau așa o fățucă… mai mare dragul!

Dar ratonii nu sunt singurele animale la care nu ne așteptam. Undeva lângă fântană Bethesda am văzut niște tipi cu șerpi pe umeri. Am rămas șocată un pic. Mă rog, nu era singura chestie ciudată pe care o văzusem în Central Park pe umerii cuiva. Mai devreme trecusem pe lângă unii care umblau cu un ditamai casetofonul (pornit, evident), de parcă mă teleportasem în anii 90 sau eram într-un film.

Bow Bridge este unul dintre cele mai frumoase locuri din Central Park, și culmea, pregăteau un eveniment în acea seară și accesul era închis spre el (dinspre sud). O fătucă fără chef mi-a zis că nu se poate ajute la el, nici pe acolo, dar nici pe la nord. Am ales să mă încăpățânez, spre disperarea lui Adi, și să ocolim o grămadă (nu era de-ajuns că mersesem deja de ne usturau picioarele și încă mai aveam de mers o mulțime până la hotel), pentru că voiam să văd cu ochii mei că nu pot ajunge la el sub nicio formă. Iar când am văzut mai de departe oameni pe el, m-am întărâtat și mai tare.

Și am avut dreptate. Și noroc. În celălalt capăt podul era deschis, e drept, stătea cineva în capătul sudic și bloca accesul și n-am putut face chiar pozele dorite din unghiul dorit, dar a fost bine și așa. Am fost foarte fericită! M-aș fi întristat tare dacă am fi ratat acest loc la care visasem atâta timp. Știu că pare un fleac, dar pentru mine nu era.

De acolo am încercat să mergem și la castelul Belvedere, dar acela din păcate chiar era închis pentru renovări, deci nu am putut vedea priveliștea de pe el. Oh well, you win some, you lose some.

Într-un final apoteotic am ajuns și la hotel, cu picioarele țăndări, ne-am odihnit câteva minute, după care ne-am luat bagajele și am pornit spre aeroport.

O clădire impresionantă aflată foarte aproape de hotelul la care am stat. Ne-am tot întrebat ce o fi înăuntru, dar abia acum, după 2 luni, mi-am adus aminte să caut. Și am fost șocată să aflu nu numai că înăuntru sunt apartamente de lux, dar și că a fost la origini un spital de cancer (construit în 1887 pe vremea când cancerul se credea a fi o boală contagioasă a celor săraci și murdari). Povestea ei, despre care am citit aici, e cu adevărat fantastică.

Am încercat să găsim o altă variantă, dar până la urmă tot cea cu care venisem era cea mai bună. Am fugit așadar la metrou, l-am luat până la Port Authority, acolo era cât pe ce să pierdem autobuzul (nu era mare bai, căci plecasem din timp, dar totuși). L-am prins la secundă, iar șoferul, tot din categoria condus stilul smuls, a plecat înainte să avem timp să ne scoatem banii din portofel să plătim. N-a avut răbdare. Am plătit abia la coborâre. În timpul cursei am stat un pic ca pe ace, căci iar era ambuteiaj bară la bară și nu știam cât avea să dureze, căci nu aveam net pe telefon. Nu știam noi la ora aia că puteam întârzia mult și bine, că nu era bai. Pe moment nu ne gândeam decât la posibilitatea catastrofală de a putea pierde zborul.

Din fericire însă nu a fost cazul, căci ambuteiajul s-a terminat la un moment dat, și apoi traficul s-a fluidizat. Un tip de lângă mine începuse la un moment dat să vorbească cu Adi și îi zicea ceva de bagaj și făcea niște sunete ca de avion prăbușit. Adi îi dădea de înțeles că nu pricepe, ăla iar piuuuuuuu (și arăta cum se prăbușește un avion) și râdea. Nu am înțeles nici ce voia să spună, nici de ce nu vorbea engleză decât câteva cuvinte, nici de ce îi se părea amuzant să simuleze că avionul ni se va prăbuși. Dar am trecut mai departe.

Aveam de prins un ultil autobuz (cel cu 2 stații) de unde ne-a lăsat acela, undeva în mijlocul pustiului. Eram foarte aproape de aeroport, îl și vedeam, doar că nu era nimic în jur, părea complet pustiu. Trecea câte o mașină o dată la câteva minute, și abia atunci se aprindea stâlpul de iluminat din stație. În rest se stingea. Era funny rău, și a devenit și mai funny când ora la care ar fi trebuit să ajungă autobuzul a trecut. Trec 2 minute, trec 5 minute, trec vreo 10, deja ne panicam.

Ne-am uitat pe panourile din stație și am văzut că ar trebui să mai vină și un altul, dar deja nu mai știam ce să credem în pustiul ăla. Nu mă așteptam ca sistemul lor de transport să nu fie reliable, dar acuma… ce știu eu?

Fix când ne pierdusem aproape și ultima speranță apare și autobuzul nostru în zare. I-am făcut cu mâna să oprească, ne-am urcat, am plătit, și în câteva minute am ajuns în sfârșit la aeroport.

Coada pentru check-in a fost imensă și s-a mișcat cu viteza luminii stinse, astfel că atunci când am ajuns la poartă era deja cam târziu, astfel că nu mai aveam timp să ne așezăm la masă la un restaurant ca să mâncăm ceva înainte de plecare. Găsisem unul care părea chiar ok (fiind un aeroport low cost, nu prea aveai multe opțiuni, mai mult de 2 restaurante parcă nu erau), dar până la urmă am fost nevoiți să luăm un sandviș (extrem de scump), ca să nu riscăm să pierdem avionul așezându-ne la o masă (era și cam aglomerat).

Dar… ce să vezi? După ce am terminat sendvișul a început ceea ce avea să fie un coșmar. Oamenii se așezaseră deja la coadă la poartă, în timp ce noi așteptam liniștiți pe scaun, căci nu avea niciun rost să așteptăm stând în picioare. Ora de start pentru îmbarcare cam trecuse, dar asta se întâmplă destul de des, așa că nu ne-am panicat.

Însă nu după mult timp li s-a spus să plece de la coadă și să se așeze prin sală, căci aveam un mic delay. Din nou nu ne-am speriat, pentru că mai pățisem din astea. Nu era nimic ieșit din comun. Singura chestie era că ne era extrem de somn și nu aveam cum să dormim pe acolo (nu că în avion am fi anticipat că vom putea dormi). Nu voiam decât să plecăm mai repede. Cu cât plecam mai repede, cu cât ni se părea că ajungem mai repede acasă (ceea ce era fals, dar nu conta).

Timpul a început însă să curgă, iar la un moment dat am auzit un domn vorbi cu cei doi băieți ai lui în spatele nostru, nemulțumiți de situație. Când au zis că pe geam se vedea că lucrează la avion și par că acum îl fabrică, nici n-am vrut să mă întorc să mă uit (eu eram cu spatele la avion). Refuzam să mă gândesc la asta. Efectiv muream de somn.

Nu după mult timp ne-au anunțat că avem întârziere pentru că așteptăm echipajul (nimic despre vreo defecțiune tehnică). Zic a, ok, or fi pe drum, n-ar trebui să mai dureze mult. Dar totul s-a prelungit la 2 ore.

14 iunie 2018

Era ora 1:30 când am ajuns în avion, deci deja nici nu mai era 13 iunie, ci 14. Toate bune și frumoase. 2 ore întârziere nu e tocmai grozav, dar nu e nici sfârșitul lumii.

Dar pleacă dacă poți. La puțin timp după îmbarcare am primit un nou anunț bombă: we are waiting for paperwork și de aia nu putem pleca just yet. Ok, dar cât mai stăm? Nu se știe. Nu se spunea nimeni nimic despre cât avea să mai dureze.

Pe deasupra, în cabină mirosea a pipi de la toaletă. Aeronava era extrem de veche, și probabil acesta era motivul. Dar noi nu aveam totuși nicio vină, din contră. Simțeam efectiv că-mi pierd mințile. Muream de somn, eram praf de obosiți, și nu voiam decât să plecăm. Eu sperasem ca în escala de 5 ore din Birmingham să găsim un spațiu cam ca la Amsterdam unde te puteai întinde să dormi un pic. Am fi dormit pe rând, câte 2 ore, și tot ar fi fost bine. Dar visul meu începea să se destrame.

Au urmat 3 ore de calvar efectiv în care am fost grounded într-un avion care mirosea a pipi și în care din jumătate în jumătate de oră ni se mai spunea câte o balivernă.

Prima dată ne-au spus că așteaptă mecanicii să aducă paperwork. Apoi că de fapt nu din cauza lor (al echipajului) s-a întârziat, ci pentru că au fost mici probleme „mecanice” și că ei au fost anunțați să rămână pe loc la hotel din motiv de ore de lucru înregistrate (ceea ce avea sens, dacă veneau prea devreme la aeroport și trebuiau să aștepte soluționarea defecțiunii prea mult, s-ar fi putut afla în imposibilitatea de a mai pleca, pentru că ar fi înregistrat prea multe ore de lucru). Apoi că mecanicii trebuie să vină să semneze în logbook și că la ora aia e greu să vină pentru că nu mai sunt servicii de transport pe aeroport. Apoi că sunt în tranzit, apoi că de fapt s-au gândit să se ducă cineva de la aeroport cu logbookul după ei unde sunt. Și câte și mai câte, ne tot duceau cu zăhărelul din 30 în 30 de minute, doar doar nu ne apucam să facem scandal, deși niciodată nu ne spuneau cât avea să mai dureze.

Doar că eu nici până în ziua de azi nu am înțeles cum ar fi fost posibil ca niște mecanici să lucreze la o aeronavă și să plece de lângă ea fără să semneze/completeze logbook-ul. Nu are niciun sens. Au uitat, sau cum???

Am vrut să întreb, dar pur și simplu nu aveam energie nici să deschid gura, darmite să mă implic într-o astfel de discuție, care probabil s-ar fi finalizat cu un răspuns de genul „nu știm”.

Lumea deja după prima oră începuse să se panicheze în jurul nostru. Un cuplu din fața noastră deja pierduse conexiunea spre ceva insulă din Grecia, și deja sunaseră la compania de unde luaseră biletele (dacă nu mă înșel tot kiwi de unde luasem și noi) . Au stat cu ăia în telefon vreo 2 ore, dar cam degeaba.

Noi la început nu ne-am panicat, ne deranja doar oboseala, pentru că în Birmingham aveam 5 ore escală, deci mai mult decât suficient. Sau cel puțin așa ar părea la prima vedere, când te și întrebi ce naiba o să faci în atâtea ore (de aici planul meu cu dormitul).

Dar când am văzut cât de tare s-a îngroșat gluma, am început să ne panicăm și noi. Ne tot calculam să vedem dacă avem șanse, și pe măsură ce timpul trecea și noi nu decolam, șansele noastre scădeau dramatic.

Când am decolat în sfârșit, la CINCI ORE după ora la care ar fi trebuit, am știut că vom ajunge în Birmingham cam când check-in-ul nostru s-ar fi închis. Din păcate, fiindcă zburam cu Primera Air și apoi aveam un zbor Blue Air spre București, trebuia să ne scoatem bagajele și să le punem din nou, ceea ce deja părea că ne va face să pierdem zborul.

Am sperat însă că poate avionul va recupera din mers și vom avea noroc. Speranța moare ultima. Trebuia doar să avem răbdare până la final și să vedem.

Zborul a fost destul de nasol având în vedere că la cele 7 ore cât ar fi trebuit să dureze, s-au mai adăugat 5 (2 în aeroport și 3 în scaun în avion). Când am aterizat, check-inul pentru zborul nostru se pregătea să se închidă.

Cu toate astea am încercat. Ne-am împărțit în 2 echipe: Adi a rămas să preia bagajele de pe belt și eu am fugit la birourile de check-in. Am alergat de mi-am rupt picioarele, dar din păcate…. Când am ajuns, la ghișee deja nu mai era nimeni. Check-in-ul se închisese.

După o vreme a apărut și Adi, și ne-am resemnat împreună că am pierdut zborul. That was is.

Abia mai târziu mi-am dat seama că ar fi trebuit să forțăm nota și să încercăm să mergem la security cu bagajul mare de cală, poate am fi primit înțelegere. Dar la momentul ăla nu mi-a trecut prin cap așa ceva. Plus că ar fi însemnat să ne aruncăm niște chestii din bagajul de cală cu care nu aveam voie la mână (decât dacă ni le luau ei și ni le băgau la cală). Eram praf de oboseală, frustrați și nedormiți de peste 28 de ore. Nu mai pun la socoteală toată oboseala acumulată înainte și schimbările fus orar. Creierul nu mai funcționa foarte normal. Nici nu mai știam exact ce zi și oră e, unde suntem și pe ce continent.

Dar coșmarul nu se termina aici… Trebuia să sunăm la kiwi ca să ne găsească alt zbor. Conexiunea era garantată de ei, astfel că teoretic nu aveam nicio problemă în afară de oboseală și faptul că nu știam încă cu ce avion sau când aveam să ne putem întoarce în țară. Singura chestie de care ne era frică era să nu ne trimită cu un avion la Craiova sau Timișoara, și de acolo să trebuiască să luăm un tren spre București, că înnebuneam.

La Kiwi am stat în așteptarea unui operator vreo 20 de minute. Când în sfârșit mi s-a răspuns, la celălalt capăt era o indiancă (no offence) care părea că vorbește ca un robot, doar că nu era.

I-am zis ce problemă avem și ce s-a întâmplat, și-a notat, ne-a pus vreo 2 întrebări de confirmare ca să se asigure că a înțeles bine, atâta doar că vorbea o engleză așa de retardată încât îmi venea să mă dau cu capul de pereți. Tot repeta „no worries m’am, we will help you”, dar se vedea că nu avea nicio un fel de treabă cu o interacțiune naturală între un operator de suport și un client. Din păcate pentru ea, lucrez în domeniul limbilor străine pentru recrutare și știu că nivelul ei de limbă nu era cel suficient pentru un astfel de job. Am tăcut însă și am lăsat-o să silabisească ce avea să-mi spună. După care a venit bomba.

Ok, m’am, I will forward your case to our support team and someone will call you in 2 to 4 hours”. Acela a fost momentul în care am clacat.

I-am zis că nu, așa ceva este inadmisibil și eu nu mai rezist să stau în acel aeroport între 2 și 4 ore. Pur și simplu nu mai pot. Și am început să-i turui tot ce s-a întâmplat. Că nu mai dormisem de 28 de ore, că ne-au ținut 2 ore în aeroport și 3 în avion, că ne-au dus cu zăhărelul, că aia, că ailaltă… săraca nu știu ce a înțeles din tot ce i-am zis, dar cert e că atunci când am terminat a revenit la placa ei. Că îi pare rău, dar nu are ce să facă, asta e procedura.

Ea practic era doar un robot care prelua cazurile și le dădea mai departe. I-am spus că dacă așteptăm 2-4 ore, s-ar putea să pierdem un zbor care ar putea fi bun pentru noi (văzusem că era un Wizz spre București în câteva ore). Tot ce a putut să-mi spună a fost că o să facă tot posibilul să urgenteze situația (un text care nu înseamnă nimic, că doar nu eram eu mai cu moț față de alți sărmani ca și mine).

Ne-am resemnat și am încercat să mâncăm ceva, măcar să ne potolim foamea. Doar că nu prea intra nimic, deși nu mai mâncasem de o mie de ani. În viața mea nu mai fusesem așa de obosită, simțeam că mă descompun. Nici în seara aia în care condusesem de la SF la LA pe Route 1 nu fusesem așa.

După vreo oră m-am uitat pe mail să văd dacă am primit ceva de la compania aeriană sau de la kiwi, dar nu era nimic.

Nu știu ce am făcut încă o oră pe acolo, dar după 2 ore deja simțeam că-mi iau câmpii. Atunci m-am gândit să mai intru o dată pe mail, și, spre surprinderea mea, aveam un mail de la kiwi de vreo jumătate de oră. Îmi trimiseseră mail în loc să mă sune (ori era indianca idioată de a zis că mă sună cineva, ori ăialalți).

La vederea mailului a început să-mi bată inima și mai tare. Am citit mai întâi repede printre rânduri ca să scurtez suspansul și la final n-am știut dacă să mă bucur sau nu. Ne propuneau să mergem să dormim o noapte la un Ibis de lângă aeroport, iar a doua zi să ne transferăm cu un autocar la Luton și să luăm de acolo un Wizz Air spre București, totul suportat de ei, desigur, plus câte 30 de euro de persoană care să ne acopere mesele (pe care i-am primit la vreo 2 săptămâni după zbor – parcă). Inițial m-am enervat, căci nu aveam niciun chef să mă transfer la Luton din Birmingham, și asta a doua zi, plus că nu ne dăduseră mai multe opțiuni, ci una singură. Un fel de take it or leave it. Și nu scria ce se întâmpla dacă nu eram de acord. Probabil eram pe cont propriu și am fi suportat costurile întoarcerii în țară.

Însă în câteva secunde am văzut binecuvântarea: într-o oră maxim am putea fi în pat, dormind! Așa că am uitat de toate și am acceptat oferta lor. A trebuit să mai așteptăm un pic pentru a ne trimite biletele propriu-zis (căci mailul nu le conținea, abia apoi le cumpărau, după acordul nostru, motiv pentru care era ideal să le răspunzi cât mai repede posibil, ca să nu rămâi fără locuri), dar apoi am putut merge la hotel, care era la 2 pași.

La hotel deja simțeam că am prins aripi. Numai gândul că aveam să dormim în curând era înălțător. Să fi mai stat în aeroport și să fi luat tot în acea seară un zbor spre casă ar fi fost crunt. Dar așa… somnul era atât de aproape. Mai mult, puteam mânca. Ne-am comandat chiar acolo la restaurantul hotelului masa de seară, am mâncat liniștiți (au o pizza extrem de bună la Ibis, btw), după care a urmat un duș de aur și somn, frate. Sooooomn!

Atât de mult somn încât a doua zi dimineață era să pierdem autocarul spre Luton și implicit zborul spre casă :))))))

Asta pentru că am tras jaluzelele ca să fie întuneric în cameră, și dintr-un motiv complet suspect și misterios, telefonul meu s-a închis în cursul nopții, deși avea baterie când m-am culcat. Doar eu pusesem alarma, așa că nu a sunat nimic la ora la care ar fi trebuit.

Singurul lucru care ne-a salvat a fost femeia de serviciu care a încercat să intre în cameră să facă curat, neștiind că noi suntem înăuntru. Dacă nu era (Dumnezeu să-i dea sănătate), cred că o făceam de oaie rău de tot. Ne-a trezit exact la fix cât să avem suficient timp să ne strângem tot (un pic pe fugă, dar a fost ok), să ne luăm ceva de mâncat din aeroport (micul dejun de la hotel îl ratasem, dar oricum nu era preplătit) și să mâncăm liniștiți înainte de autobuz.

Ba autobuzul chiar a întârziat un pic (ciudat rău), dar apoi absolut totul a mers ca pe roate. Finally! Cu autocarul a fost frumos, am admirat căsuțele din Coventry pe geam, afară era frumos (habar n-am de ce se tot plâng ăștia că vremea e rea în Anglia, eu una când am fost, am prins soare de fiecare dată, începeam să cred că e ceva putred la mijloc), apoi la Luton am văzut o reclamă în română cu Andra (wtf?), am mâncat ceva paste la un restaurant italiano-american (așa, ca de încheiere), unde ne-a servit o fată pe numele ei Alexandra, care bănuim că era româncă (dar n-am întrebat), după care din zborul cu Wizz Air nu cred că-mi amintesc nimic, decât că la poartă m-am întâlnit cu Adriana (Adina), cu care nu mă mai văzusem de o mie de ani.

Într-un final am ajuns acasă cu 24 de ore mai târziu decât ar fi trebuit, drept pentru care aștept cu nerăbdare să aflu dacă solicitarea noastră la ClaimCompass va da roadele scontate. Pentru o întârziere precum a noastră ar trebui să primim fiecare câte 450 de euro (de fapt 600, dar 150 opresc cei de la site). Procesul însă durează destul de mult, așa că nu am primit încă răspuns. Așteptăm însă cu interes.

Cu tot cu această extra day, vacanța noastră în America a fost extrem de scurtă și timpul a trecut fulgerător de repede. Practic tot ce am făcut noi s-a numit degustare, un pic de acolo, un pic de dincolo. În engleză există o vorbă, „scratching the surface”, și exact asta am făcut. Ne-am înhămat la mult prea mult, recunosc, și am știut de la început, așa că ne-am asumat, însă nu am mai face a doua oară așa, pentru că a fost mult prea obositor, și vacanțele sunt și despre relaxare, nu doar despre a vedea locuri noi.

După toate cele 60 de pagini scrise până aici, aș mai avea de concluzionat doar atât (ce am observat noi):

În America sunt FOARTE multe lucruri diferite de ce avem noi în Europa. Totul mi se părea diferit: autostrăzile, dușurile din hoteluri, felul în care ți se vorbește în magazine și hoteluri, infrastructura rutieră și montană, plăcuțele de înmatriculare, unele clanțe de ușă (I was like wtf??) până și apa la wc se trage altfel de la noi, și nu mă refer doar cum apeși (există o manetă lateral, nu buton sau ceva de care tragi în sus sau jos), ci și efectiv cum se duce apa (nu se duce în spirală ci e pur și simplu aspirată de sus în jos). A, și să nu uit, în America nu există parter, etajul la care intri în clădire e etajul 1, apoi urmează 2, 3 șamd.

Totul este mai MARE (mașinile, autostrăzile, distanțele, benzile, prețurile, etc)

Singura chestie care e mai ieftină decât în Europa este benzina (chiar ieftină), în rest, totul e mai scump (mâncarea în restaurante, cazarea, taxele de vizitare, etc)

În Parcurile naționale din deșert (cel puțin Utah și Arizona unde am fost noi) nu e chip de mers vara. După această experiență mi-am amintit că citisem în mult mai multe locuri că e cald vara pe acolo, doar că nu am realizat cam CÂT de cald. Nu aș mai merge în veci în acele zone vara, ci doar la început de primăvară sau final de toamnă. Nu are niciun rost să te chinui, mai ales că atunci când e foarte cald nici nu te poți bucura ca lumea de ceea ce vezi.

Dacă ne-a plăcut? Hell yeah! Sigur, mai puțin haosul și mirosurile din NY, precum și căldura sau anumite prețuri mai piperate, dar nu le poți avea pe toate. În afară de asta, nu am experimentat decât lucruri bune acolo, oamenii sunt foaaaarte drăguți și am văzut o mulțime de locuri sau lucruri pe care nu le mai văzusem niciodată! America are ceva al ei, un vin-o-ncoa veritabil, și faptul că suntem atât de expuși la cultura americană prin intermediul filmelor, muzicii, internetului, șamd, nu face decât să accentueze asta. Pentru mine, America a fost pentru multă vreme un vis, și în sfârșit a devenit realitate. Sunt mai mult decât fericită că în sfârșit nu mai este un complet mister!

Ne mai întoarcem? Așa am vrea, dar poate nu în aceleași zone, ci teritorii noi. America e mare, nu de alta! :)

The end

Aparat foto folosit: Sony A6000 + 16-50mm

UTILE

Costuri:

Masă: 40 $ (fără tip, Le Pain Quotidien, 2 persoane)
Cartele metrou: 14 $ / persoană
Transport Port Authority -: Aeroport Newark: 7,6 $ / persoană
Masă Ibis: 145 lei (2 persoane)
Masă Luton: 184 lei (2 persoane)

7

9 comments

  1. Ai dreptate totul e mai mare, observație corecta. Numai că la preturi greșești, sunt sensibil mai mici în medie pentru aceeași calitate. Voi ați fost in cele mai scumpe locuri, parcuri naturale unde te jupoaie pentru că ești audienta captiva, San Francisco și Manhattan. Însă viața pe lângă marile metropole, cea din suburbii e, la bunurile de consum sensibil mai ieftină. Sunt și lucruri negative, taxe mari, costuri medicale astronomice, vacanță mai puțină și ore de lucru mai lungi. Una peste alta, e o viață care poate fi confortabila dacă ești middle class așa cum probabil sunteți și voi. Oamenii, in general sunt prietenoși și diverși iar comunitățile etnice și t mari și accesibile.
    Experiența călătoriei voastre a fist faina dar va-ti ambiționat sa alergați in mult prea multe locuri. Data viitoare, planifica mai bine și da și tu de știre că vii, vei găsi fani ai blogului tau dispuși să te ajute.

  2. O sa incerc sa zic ce a zis Eugen – un pic altfel. Inchipuie un prieten american care iti spune: “Am 13 zile de concediu in Europa. Vreau sa stau o zi in Italia, o zi in Grecia, doua zile in Franta, o zi in Germania, o zi in Spania, o zi in Norvegia, si sa ajung si la Moscova, si la Instanbul, si in Londra, si neaparat si la polul nord” – tu ce i-ai spune? Stiu ca pare ne-ambitios sa vii in America si sa vezi doar un stat sau doua din 50 – dar v-ar fi fost si mai frumos, si mai putin obositor, sa fi stat in Southern California si apoi poate in New York citeva zile … E pacat sa ajungi doar o zi in Yosemite, si sa nu stai macar o noapte in drumul pe PCH, in Monterey sau Carmel … Hai sa zic alftel – ai multi cititori pe partea asta de ocean, si o sa ajutam cu sfaturi si planuri data viitoare cind vii. Nu trebuie sa fie scump – exista multe campinguri spectaculoase si super ieftine sau gratis in US (https://www.campendium.com/), si locuri ascunse de mincat bine si ieftin (dar nu in parcuri nationale – eu acolo de obicei plec cu ceva dupa mine)… Altminteri, mai bucur ca ati ajuns aici, si sper sa mai veniti. Dar nu vara in Utah :-( – Moab este locul meu favorit din US (dupa Big Sur), e la 5 ore de condus de casa (adica aproape, dupa standarde americane), si nu am fost niciodata intre 1 iunie si 1 octombrie …

    1. Mersi frumos, Mona!
      Eu sunt de acord ca ne-am inhamat la prea mult, de atfel am si scris asta in aceasta postare, insa legat de celelalte aspecte, eu am o alta abordare in ceea ce priveste calatoriile, aceea similara degustarii vinurilor.

      E riscant si uneori nesabuit (daca sticla e foarte scumpa) sa cumperi un vin fara sa il degusti inainte, doar pentru ca altora le place foarte mult acel vin. De aceea s-au si inventat sesiunele de dezgustare :) Degusti mai multe vinuri deodata, si abia apoi alegi pe cele care iti plac cel mai mult.
      Eu una in toti anii astia de calatorit am invatat ca… atatia oameni, atatea gusturi si stiluri de calatorit. Ba chiar fiecare om are mai multe stiluri. Asa ca ceea ce mi se potriveste sau imi place mie, nu inseamna ca e ce prefera si altul :) Eu personal nu simt nevoia sa ma intorc in niciunul dintre locurile vazute acum pentru o sedere mai lunga. Poate doar in unul sau doua, dar nu acum, ci poate peste cel putin 10-20 de ani. Lumea e prea mare, si mai sunt multe pe care vreau sa le vad :)

  3. buna, puteati sa faceti direct cerere la linia/liniile aeriene pentru flight delay compensation…. eu am facut la wizzair direct si a functionat. firmele gen claimcompass iau o caruta de bani pentru mai nimic…

  4. Am citit pe nerasuflate toata seria asta din State si am retrait aventura mea de acum 5 ani cand la finalul partii de work din experienta Work and Travel am calatorit o luna intreaga pe coasta de est si coasta de vest, a fost cea mai tare calatorie si abia astept s-o recreez in viitorul apropiat :D.
    In alta ordine de idei, chiar daca pe voi nu va mai ajuta acum, sa stiti ca exista un pass pe tru accesul in parcurile nationale care costa 80 de euro si e valabil un an de zile si la finalul calatoriei poti sa-l faci cadou cuiva pentru ca ai o rubrica in care poti trece inca o persoana ca detinator. Si e valabil pentru detinator si ceilalti masageri ai masinii.

  5. Stiu ca nu prea are relevanta intrebarea mea cu ce ai scris pe aici dar nu cumva ai fost pe Vf Moldoveanu in august?Am urcat impreuna cu un prieten (mai fricos) si ne-am ras cu o fata despre experienta lui..semeni foarte mult cu ea:)))

Leave a Reply

Your email address will not be published.