SUA: Lungul drum spre America. Groelanda din avion (iun 2018) – 1/13

1 iunie 2018

Așteptasem această zi de ani întregi, nici nu mai știu câți la număr. Dar mulți. Mult prea mulți. Atât de mulți încât aproape că uitasem. Cred că nu e bine să lași un vis să existe mult prea mult timp. Nici puțin nu e bine, Însă nici așa de mult. Dar ziua sosise, și aproape nu-mi venea să cred.

Pentru că m-am simțit ca luată de un val, fără să fiu gata. Abia aterizasem luni din Germania, unde fusesem la conferința EALTA, și am avut doar 3 zile să mă dumiresc ce se întâmplă, zile în care am fost și la birou, evident, a trebuit să despachetez, să spăl rufe, să fac iar bagajul (și nu orice bagaj, ci THE bagaj), și, desigur, să rezolv și 1723 de chestii care trebuiau rezolvate înainte de plecare pentru că le lăsasem pe ultima sută de metri. Pentru acele 3 zile a trebuit să îmi fac un plan pe zile și pe ore că să fiu sigură că reușesc. Acum când mă uit în urmă, mi se pare o nebunie. Nu aș mai repeta în veci o asemenea schemă, dar… a fost cum a fost. Fuse și se duse. Iar visul meu american era cât pe ce să devină realitate.

Viza am obținut-o mult mai ușor decât m-am așteptat. Mulți ani mă temusem de chestia asta, pentru că auzisem de-a lungul timpului tot felul de povești de groază cum că ți se refuză viza fără niciun motiv clar, cum că trebuie să ai nu știu câte dovezi că nu vrei să emigrezi ilegal acolo, și câte și mai câte. Acesta a fost și unul dintre motivele pentru care nu încercasem mai devreme, pe lângă bani, desigur. Căci o călătorie în State nu e tocmai ieftină când pleci din România.

De aceea nici nu am cumpărat biletele de avion de înainte de a avea viză (deși unii recomandă asta, căci dovedești că te întorci – de parcă dacă vrei să emigrezi te mai uiți la banii dați pe un bilet de întors pe care îl poți arunca la gunoi), pentru că nu voiam să riscăm să pierdem atâția bani dacă avea să ne refuze viza.

Întreg procesul însă a durat ceva, mai ales că înainte de asta a trebuit să refacem și pașapoartele. La pașapoarte la Plaza a fost destul de simplu. Mă rog, mai puțin cu plata pașaportului (am plătit online și la fața locului ne-a spus că banii o să ni se întoarcă în cont din cauza unei tehnicalitățuri ING, și ne-a pus să plătim din nou. Jos la subsol, unde am stat la coadă (păi nu?), iar plățile cu cardul nu merg, căci nema semnal. România, anul 2018. Noroc că aveam bani cash la mine), și cu faptul că eu am declarat un al doilea pașaport pierdut și din cauza asta mi-a dat amendă și m-a și pus să dau declarația vieții, în care mă tot întreba unde l-am pierdut și eu îi ziceam că nu știu, ca dacă știam probabil că nu mai era pierdut acum, dar doamna insista. Penibil rău, unde mai pui că a completat un proces verbal de mână și i-a luat 234 de ore (România, 2018, cum ziceam) și am plătit apoi amenda online, iar la ridicarea pașaportului nu mi-a mai cerut nici naiba dovada plății. Aaaaanyway, totuși n-a fost atât de rău, am mers acolo chiar la ora deschiderii și chiar nu am stat mult, după care pașaportul a fost gata în fix 2 săptămâni, și la ridicare am fost tot așa, la ora deschiderii, și am stat foarte puțin.

Apoi am mers acasă și ne-am ocupat de celelalte treburi. Făcut poze de tip pașaport (de ce? Naiba știe, numai ambasada Americii ar putea, probabil, să răspundă) – le-am făcut la un magazin Kodak, dar la o adică se pot face și acasă dacă ai un fundal alb, lumină cât de cât și respecți dimensiunile și încadrarea, mai ales că nu trebuie decât să încarci o poză cu moaca ta online, nu ți le cer printate la ambasadă, deși așa scrie pe site.

Procesul de aplicare pare un pic stufos la prima vedere, dar nu e chiar de speriat. Online găsești toate informațiile (pe un site pe care ești trimis când intri pe site-ul ambasadei), atâta doar că m-am enervat pentru că 2 pași erau trecuți acolo inversat (plata și programarea, sau ceva de genul ăsta), și a trebuit să mă prind singură că nu am cum să le fac în ordinea scrisă acolo.

Practic e simplu. Completezi un formular online, apoi plătești, iar după ce plata e confirmată, te poți programa online pentru interviul de la ambasadă.

În formularul online te întreabă și de studii, și de job, și de mama, și de tata, și de tata mare și ruda aia îndepărtată de n-ai văzut-o de la naștere (exagerez un pic, dar oricum…), și trebuie să dai o mulțime de informații, după care bifezi în draci că nu ești terorist, că nu faci bombe, că n-ai violat pe nimeni, și o mulțime de astfel de ofense, de nu se mai termină (de parcă dacă eram terorist aș fi bifat DA… ?!?!), dar la un moment dat se și termină. Ciudat mi s-a părut faptul că în formularul lui Adi apăreau câteva întrebări care mie nu-mi apăruseră (gen istoricul joburilor, cu tot cu informații detaliate despre fiecare angajare, precum și țările în care a călătorit în ultimii 5 ani).

Inițial am crezut că am sărit eu peste vreo pagină, dar nu. Am descoperit apoi că dacă schimbam sexul în aplicația mea, îmi apăreau și mie acele întrebări, deși nicăieri pe internet nu există o confirmare clară că doar bărbaților le apar acele întrebări iar SUA nu ar recunoaște nici în ruptul capului. În fine, nu știu dacă mereu e așa, dar am găsit și alți oameni pe net care spuneau același lucru (pentru că multe cupluri își completează formularele în același timp).

Apoi am plătit printr-un sistem un pic ciudat care arăta fix ca homebankingul meu de la ING (mi-a fost un pic teama inițial să-mi introduc datele, dar se pare că e ok) și confirmarea plătii a durat destul de mult (practic dacă plătești in week-end, nu ai nicio șansă se te programezi mai devreme de luni, pentru că plata abia luni se procesează). Abia după ce mi s-a confirmat plata am putut să fac programarea, care a fost peste vreo 2 sau 3 săptămâni, sau așa ceva, nu se putea mai devreme.

La ambasadă este destul de ciudat. Te duci, nu ai voie să parchezi în apropiere și nici să te duci mai devreme decât ora la care trebuie, te așezi la o coadă pe trotuarul de vis-a vis, unde a fost instalată un fel de copertină, astfel încât să nu stai în ploaie. Acolo e un tip foarte de treabă (cel puțin când am fost noi) care te ajută , îți pune un abțibild pe confirmarea pe care o ai cu tine, și nu numai că te lasă să intri cu persoanele cu care mai ești, chiar dacă ele nu sunt la aceeași oră cu tine (Adi era cu jumătate de oră după mine și în mod normal ar fi trebuit să stea mult în urma mea la coadă), dar chiar te întreabă el dacă mai ești cu cineva, ca să poți să intri laolaltă. Asta pentru că, aveam să aflăm mai târziu, oameni care plănuiesc să călătorească împreună (chiar și grupuri mai mari sau familii) au interviul împreună, ceea ce e mult mai ușor pentru toată lumea.

Că până la interviul propriu-zis, însă, mai e cale lungă….

După coada de pe trotuarul de vis-a vis, ești trimis la ușa ambasadei, unde mai stai din nou la o codiță, care de data asta nu mai e complet acoperită, și stai un pic și în ploaie (și desigur că ploua în ziua în care am fost noi, duuuh), după care intri, treci prin securitate (exact ca la avion), lași acolo orice device, căști sau chei de mașină (?!) ai avea cu tine, după care te duci matale la a treia coadă.

Aceasta este într-un spațiu exterior închis cu ceva plastic, astfel încât, dacă te nimerești acolo iarna sau, în cazul nostru, la final de martie, când încă îți clănțăne dinții în gură în București, congelezi instant. La capătul acestei codițe se întrevede o ultimă ușă, care pare poarta spre paradis în acel moment (mai ales dacă ești ușor semi-retardat ca mine și te-ai îmbrăcat cu vreo 3 pulovere în minus), dar după acea ușă abia ești luat în primire. Un domn verifică hârtiile pe care le ai la tine cu abțibildul pus de colegul de afară, și iei un număr. Număr care nu e pentru interviu, ce-ai? Mai întâi te cheamă o tanti la un ghișeu să te mai întrebe ceva (gen scopul călătoriei, sau așa ceva), după care te pune să stai jos iar (și eu care credeam că acesta e interviul). Nu după mult timp e strigat iar numărul nostru și ne cheamă iar. Zic, gata, asta e!

Pe naiba, de data asta e o fătucă americancă ce a învățat română și îți ia amprentele. A trebuit să îi spun că am o problema la mâini și nu am toate amprentele, căci i-am ars palmele când eram mică (nu mai știu în ce limbă am vorbit asta). După care ne trimite înapoi pe scaun. Damn it!

Eu nu mai puteam de emoții. Și stai, și stai, și stai băi nene de am zis că înnebunesc. Am fost și la baie și tot nu ne-a venit rândul. Să fi stat vreo oră sau o oră jumătate, nu mai știu exact, dar a fost interesant. Îi vedeam pe unii că pleacă super fericiți (semn că îți zice pe loc dacă îți dă sau nu viza), pe alții dezumflați (semn că n-au avut prea mult noroc), iar alții poker face, de nu știai nici dacă au luat, nici dacă n-au luat. Era fun și nu prea, de parcă eram iar în facultate la examen :)))

Când în sfârșit ne-a venit rândul, ne-am înfățișat în fața unui consul (consuli sunt, parcă, nu? Naiba mai știe) care, speram eu, să fie zâmbitor, dar nu a fost. Vorbea perfect engleză, dar îmi părea că e indian la bază (deși omul probabil s-a născut în State) și ne-a pus doar câteva întrebări, timp în care aproape mi-am ținut respirația.

Ne-a întrebat așa:

– Ce o să facem acolo
– Care e natura relației între noi
– Daca doar eu am familie in State
– Pe mine m-a întrebat cu ce se ocupă firma mea (deși i-am spus exact ce scrisesem și în formular, nimic mai mult)
– Pe Adi l-a întrebat de ce a călătorit în Iordania și Israel acum x ani
– După care pe mine m-a întrebat ce am pățit la mâini de nu am decât jumătate de amprente

După asta a butonat un pic pe calculator și apoi ne-a spus că ne-a aprobat vizele. Yuhuuuuu! Bucurie maximă! Am încercat să nu mă manifest însă ca o maimuțică apucată în fața lui, și am plecat. Totul a durat doar câteva minute (interviul în sine mă refer).

Pregătisem o grămadă de acte pe care le-am avut la noi (fluturași de salariu, adeverințe salariat, scrisori din partea angajatorului, contract casă, și altele), dar nu ne-a cerut nimic de genul ăsta. Pe site scrie că e recomandat să le ai și normal că le iei, dar nu cred că le cere nimănui și nici nu cred că se ivește vreun scenariu în care poți să spun “dar vai, stați să vă arăt, eu am o casă pe numele meu, nu-i așa că acum par mai de încredere și vreți să-mi dați viza?”.

Pașaportul apoi rămâne la ei ca să aplice viza pe el, după care a doua zi vine prin curier la adresa indicată (contracost) sau se poate ridica personal. Acum singura întrebare pe care o aveam era dacă ne-a dat pe 10 ani sau, cine știe, pe 6 luni. Pentru că asta nu-ți spune pe loc. Când am venit și am văzut că e pe 10 ani… am mai dat un dans de victorie, după care mi-am adus aminte că trebuie să ne cumpăram biletele, așa că mi-a trecut repede :))))

Iar după câteva zile de planificare temeinică și simulări pe Momondo și Skyscanner, am făcut click-urile magice și am intrat în posesia unor minunate bilete dus- întors către Statele Unite. În jur de 900 de euro ne-a costat un singur bilet București – San Francisco – New York – București, (inimaaaa!!!), și asta cu cele mai ieftine variante (adică zboruri low cost toate, mai puțin unul), și nu știu dacă am fi găsit mai ieftin dacă nu le-am fi luat cu doar 2 luni înainte. Biletul a fost de fapt cumpărat în 3 bucăți, desigur, și conținea nu mai puțin de 6 zboruri. 3 zboruri dus, unul intern de pe coasta de vest pe cea de est, și 2 la întors.

Primul și ultimul segment au fost luate de pe kiwi.com, doar zborul intern l-am luat separat, și acolo am avut super emoții, pentru că am pornit pe fiecare dintre cele 3 în câte un tab, ca să le iau pe toate odată, ca să nu rămânem fără vreunul, iar la acela, pe care încercam să îl luăm direct de pe site-ul United Airlines, nu găseam România în lista de țări (așa ceva???) și practic nu puteam plăti. Am încercam o grămadă de variante, dar fără succes. Practic dacă ai card de România, nu poți plăti. Până la urmă m-a ajutat Irina și mi-a găsit același bilet pe Expedia, și l-am luat de acolo, dar pe urmă am dat de altă belea. Cel mai ieftin bilet nu accepta bagaj de mână (apăi ce om merge fără bagaj de mână în avion??), și nu reușeam să cumpăr opțiunea cu bagaj de cală. Până la urmă am reușit, dar nu puteam cumpăra bagajul de cală. Drăcie cu moț! Apoi am înțeles că așa e la zborurile interne la ei, plătești la aeroport bagajul (sau la check-in online, cum am făcut noi), care, cu chiu cu vai și asta, am aflat că urma să fie 25 de dolari de persoană.

Dar când le-am avut pe toate pe mail, am răsuflat ușurați, și în același timp am realizat: It’s happening. It’s actually happening!

În dimineața plecării m-am trezit destul de greu, dat fiind că seara de dinainte fusese criminală și, evident, ca de obicei, ne-am culcat târziu. Nu îmi dau seama cum am reușit să fac atâtea lucruri (bagaj, un text pentru birou, spălat pe cap, publicat un jurnal pe blog,…. și câte și mai câte), dar iată-ne la ora 7 la coadă la check-in în aeroport, fără să fi uitat acasă nimic important.

Îmi amintesc că am găsit o coadă imensă și complet dezorganizată la ghișeele Tarom, ceva obișnuit, se pare (dat fiind că peste mai puțin de o lună aveam să găsesc același lucru), care ne-a întârziat destul de mult.

Eram entuziasmați, dar era însă doar un prim zbor, mai aveam cale lungă și bătută până la destinație.

Prima aterizare a fost în Stockholm, de unde îmi aduc aminte mult prea puține. Știu doar că având apoi de luat un zbor cu o companie low cost (Wow air), a trebuit să ne preluăm noi manual bagajele și să le băgam din nou la check-in. În plus, pentru că al doilea zbor cu Wow air urma să fie spre Statele Unite, nu ne-am putut face check-in-ul online (la niciunul dintre zborurile Wow air), ci a trebuit să ni-l facă la aeroport.

Al doilea zbor a fost Stockholm – Rejkiavik (mai exact Keflavik, un aeroport un pic mai la vest de Rejkiavik, lucru pe care nu îl știam, și până m-am prins am crezut că pronunță ăștia greșit :)))), după care m-am întrebat dacă zburăm unde trebuie :)))) (2 secunde de minipanică de aeroport, ca să fie meniul complet). Fiindcă era destul de scump, nu ne-am cumpărat locuri de dinainte în acest zbor, și la ghișeu nu ne-a găsit două alăturate. S-a gândit ea că o idee bună ar fi să ne dea unul în spatele celuilalt, pe mijloc, ceea ce s-a dovedit rapid a fi o mișcare extrem de proastă, dat fiind că nu e tocmai ușor să convingi pe cineva care stă în locul de pe culoar sau la geam să schimbe cu tine locul de pe mijloc, care e cel mai nasol.

Cu primul nu am avut succes, era un nene american ce mi-a zis fără supărare că preferă să stea la culoar, ceea ce e mai mult decât de înțeles. Și eu aș fi preferat asta. I-am zâmbit frumos și si-am spus că nu e nicio problemă, și am trecut la planul B, celălalt pasager la care aș fi putut șanse. Din fericire a fost cu succes a doua oară, doamna de lângă mine fiind drăguță și acceptând să stea, ca naiba, pe mijloc.

Iar acesta nu e singurul lucru “bun” pe care l-a făcut doamna de la ghișeul de check-in pentru noi, ci a mai reușit o treabă. După ce ne-a dat biletele și am pornit spre security check, la un prim check automat unde scanai biletul la niște turnichete, eu am trecut bine mersi, în timp ce lui Adi i-a dat decline, chiar în spatele meu. A mai încercat o dată, la fel.

A început să mi se pară ciudat doar în momentul în care, semnalând problema la personalul de acolo, aceia păreau că știu despre ce e vorba și l-au trimis în altă parte, rămânând să ne întâlnim jos.

Jos, unde???

Era pe partea cealaltă a turnichetelor și habar nu aveam cum aveam să ne întâlnim, iar el nu avea roaming. Great!

M-am dus destul de îndoită către poartă, le-am găsit, și m-am pus pe așteptat. Trec 5 minute, trec 10, deja încep să mă impacientez. Ce naiba se întâmplă?? De ce nu mai vine?

Văd că mă sună pe whatsapp. Aoleu, ce o fi? Răspund și se aude întrerupt, nu înțeleg nimic. Încep să mă panichez. Cred că s-a întâmplat ceva rău.

Îmi dau seama că sunt la subsol, și probabil nu am semnal bun, așa că urc în fugă scările să ajung la parter, ca să aud mai bine. Se închide. Perfect.

Într-un final îl văd. Pare întreg :)))) Îmi spune că l-au trecut printr-un control superspecial în care i-au deschis rucsacul, l-au controlat peste tot și i-au pus tot felul de întrebări. Se pare că e standard.

În momentul în care angajatul de la check-in îți printează biletul, în mod random anumite bilete sunt printate cu un cod SSC, care în mod automat invalidează codul de bare (ca să nu poți trece când îl scanezi) și ești apoi trimis la controlul amănunțit. Inițial am crezut că angajații aleg manual să trimită la control anumiți pasageri care par dubioși (deși un om mai neofensiv ca Adi nu cred că poți zări), dar apoi am înțeles că mașina face atribuirea în mod aleatoriu, și nu e doar la bărbați (cum am bănuit la primul gând), ci mi s-ar fi putut întâmplat și mie.

Odată reuniți, am mers să luăm ceva de-ale gurii, și tot ce-mi amintesc e că totul era extrem de scump. Am căutat pe net să vedem ce conversie e între SEK și euro, și era să leșinăm. Probabil combinația Suedia + magazin de aeroport duce la prețuri exorbitante, dar în viața mea nu cred să fi plătit mai mult pe niște sanvișuri.

După asta… blank. Zborul nu mi-l mai amintesc, deși n-am putut dormi deloc, următorul lucru care îmi apare în minte e pregătirea pentru ultimul zbor, în Islanda. Acolo am avut o escală foarte scurtă, despre care nu mai știu mai nimic.

Ne urcasem în sfârșit în ultima cursă, Rejkiavik – San Francisco, și niște femei exagerat de înalte, frumoase și aranjate se plimbau printre noi. Eu așa femei nu am mai văzut în viața mea. Erau islandeze, se pare (habar nu aveam că în Islanda femeile sunt așa înalte), toate cu ochii albaștri, fie blonde, fie brunete (deși cele brunete cred că erau vopsite), și păreau alese pe sprânceană, ca la concursurile de miss. Erau mari, ce-i drept, nu doar înalte, poate de asta erau stewardese și nu modele, but still.

Cum am intrat am simțit că o să congelez. Era un frig acolo de zici că eram pe ghețar, nu alta. Aerul condiționat era dat la maxim, și nu mult timp după decolare am cerut o pătură, căci nu eram pregătită cu mai mult de o bluză cu mânecă lungă, iar blugii mei aveau vreo 2 petice lipsă și șosetele erau scurte. Una dintre fetele cu față de înger mi-a spus că au doar de vânzare, cu așa o grație de parcă mi-ar fi zis că îmi dă o mie de euro, iar eu i-am zâmbit tâmp și i-am mulțumit, de parcă chiar mi i-ar fi dat, după care mi-am pus în picioare niște șosete de-ale lui Adi cu 5 numere mai mari, ale căror călcâie mi se ridicau deasupra gleznei :))))) Asta peste șosetele mele de bază, desigur. Nobody cared. Nici măcar mie :))))

Un pic mai târziu femeia cu părul bălai s-a dovedit cu adevărat că este un înger în momentul în care a venit cu o pătură și mi-a dat-o, spunându-mi că cineva a cumpărat-o pe zborul anterior și a lăsat-o în cabină. Mi-a dat-o mie! Gratis!! Așa ceva??? I-am mulțumit de o mie de ori și m-am înfășurat cu ea. Câteva ore mai târziu nici asta nu mai a fost de ajuns.

Se pare că era ceva problemă cu aerul condiționat, și, deși încercaseră să-l dea mai încet, în cabină tot congelator era (fie vorba între noi, nu știu ce să zic, pare că în toate zborurile lungi e așa, și trebuie să-ți iei șuba cu tine).

Acest zbor fiind unul destul de lung, ne luasem următoarele precauții:
1. Cărasem cu noi o tabletă pe care pusesem câteva episoade din Genius: Picasso ca să nu începem să ne smulgem părul din cap de plictiseală
2. Ne cumpărasem cu o lună înainte locuri special, ca să nu nimerim ceva nasol.

Am analizat bine schema aeronavei și ne-am ales 2 locuri pe partea dreaptă, în spate, fără niciun al treilea loc lângă noi, astfel încât să fim și la geam dar să putem face și cu schimbul ca să ne mai întindem picioarele în lateral, pe culoar, atunci când era posibil.

Aveam desigur, în plan, să și dormim, numai că amândoi avem aceeași problemă: nu putem dormi așezat. O problemă foarte mare pentru un călător înrăit care face o grămadă de zboruri și drumuri. Și acest zbor nu a făcut excepție. Ne-am căznit amândoi să dormim în toate pozițiile posibile și imposibile, dar nu se lega nimic. De fiecare dată când adormeam mă trezeam după vreo 10-15 minute ba cu un picior amorțit sau o mână înțepenită, ba mă durea gâtul, ba burta. Ceva mai obositor nu cred că s-a mai pomenit pe lumea asta. Să mori de somn, să vrei să dormi, și să te chinui în halul ăsta pentru că nu poți. Alții păreau însă că nu au nicio treabă. M-am ridicat de vreo 2 ori să mă plimb ca să mă dezmorțesc, și am văzut-o pe una dormind pe jos undeva între un rând de scaune de pe mijloc și un perete, alții cu gura căscată în scaun, alții în te miri ce poziții, de-mi venea să-mi smulg părul din cap de ciudă.

Singura bucurie pe care am avut-o tot zborul a fost când am zburat deasupra Groelandei. A fost cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată dintr-un zbor, și cu siguranță una dintre cele mai spectaculoase priveliști pe care le-am văzut în viață. Un vis frumos, nu alta!

 

Nu am știut de dinainte că așa va fi ruta, dar ne-am folosit de maps.me ca să vedem pe unde zburăm, și când am văzut că ne apropiem de Groelanda, am zis că nu-i adevărat.

Am văzut încet încet cum ne apropiem de o mare de munți înghețați parcă înghițiți pe jumătate de o calotă de gheață plată ca-l palmă, după care am zburat deasupra lor. Nu mai văzusem niciodată așa ceva, astfel că alternam sesiunile de căscat efectiv gura cu ochii mari și pozat în rafală.

 

Apoi a urmat o „mare” albă din care nu se distingea absolut nimic, și apoi din nou, munți și fiorduri înghețate, o nebunie colosală, pe măsură ce ne pregăteam să depășim coasta ei vestică. Am văzut acolo și o grămadă de gheață fărâmițată în apa oceanului și desprinsă de ghețar, semne ale încălzirii globale. Și apoi nimic pentru încă o perioadă.

Să fi văzut atunci vreo 2 episoade din Genius, dar pe tabletă nu se vedea prea bine, trebuia să o ținem cu mâna, și nici de auzit nu auzeam perfect. Ne luasem pare-mi-se și episoade din Einstein, dar nu le-am mai văzut, am preferat să le lăsăm pentru întoarcerea acasă.

Apoi am ajuns pe coasta vestică a Groelandei, și a urmat a doua repriză de uimire:

Plecasem de acasă de mai bine de 12 ore, în mod normal ar fi trebuit să apună soarele, dar noi am călătorit toată ziua doar pe lumină. Era destul de derutantă treaba asta, dar într-un fel ne bucuram că era ca și cum ne teleportam înapoi în timp cu fiecare minut :) Totuși, era primul meu zbor lung, și mi se părea interminabil, și nu eram nici măcar aproape de final.

Sigur, putea să fie mult mai rău. Și-mi imaginasem că avea să fie mult mai rău, dar faptul că am avut 2 escale a avut totuși și un avantaj: ultimul zbor avea să fie cel mai scurt posibil, adică doar vreo 9 ore. Doar. Decât :))))

Înainte de aterizare doamnele gigantice ne-au dat niște hârtii de completat. Trebuia să completăm niște date și să spunem dacă avem cu noi carne, fructe, cadouri, ce valoare, și alte prostii din astea care păreau SF. De ce trebuie să fie mereu America mai cu moț? Cu chiu cu vai și cu ochii cârpiți am reușit să scrijelim cu pixul niște răspunsuri. La vreo două întrebări habar nu aveam ce trebuie să scriu, dar eram atât de praf încât numai gândul că trebuia să întreb pe cineva mi se părea cel mai complicat lucru din lume.

Când am aterizat în San Francisco era ora 17:30, și eu visam că pe la 20 mă culc, după 24 ore de nesomn. Joke was on me. La intrarea în aeroport am dat de o mulțime imensă de oameni (că nu puteai să-i spui coadă) care așteptau. Știam că la sosirea în țară ți se putea refuza intrarea și puteai fi trimis înapoi (deși consideram că șansele să ni se întâmple asta erau de 0,00001%), dar nu îmi imaginasem nicio clipă că aveam să stăm DOUĂ ore la coadă.

Sigur că atunci când ne-am pus pe așteptat nu știam cât avea să dureze, dar deja simțeam că ne scurgem pe jos. Nu am nici cea mai vagă idee cum am rezistat fără să ne întindem pe jos sau să cedăm psihic cele două ore, dar cert e că fiecare clipă a fost un chin. Inițial a fost un haos. Sala era neîncăpătoare, și multă vreme am stat la coadă pe culoarul ce DUCEA spre sală. Un angajat al aeroportului striga și încerca să direcționeze oamenii, pentru că unii, dacă nu erau la prima sosire în SUA sau aveau nu știu ce tip de viză sau formular, trebuiau să meargă în dreapta. Noi însă, cu restul de 90% din oameni, trebuia să stăm în stânga, ca oile. Erau foarte multe ghișee, dar mergea EXTREEEEM de încet. De ce? Pentru fiecărui om i se luau amprentele (again, de parcă de la interviul de viză mi le-aș fi schimbat cumva), i se făceau verificări pe ecran, i se puneau stampile pe pașaport, și te mai și întreba câte ceva. Sigur, întrebări simple (de genul “ce faceți în State, ce o să vizitați, etc) și totul era casual (cel puțin la noi), în sensul că părea că întreabă de curiozitate, dar toate astea luau timp.

Când am ajuns în sfârșit în exteriorul aeroportului eram ca fierți și lăsați la dezumflat. Bucuria de a ajunge prima dată în State era undeva acolo, deep down, dar oboseala deja acută o eclipsa.

Noroc că a venit Adrian să ne ia cu mașina, că altfel nu cred că mai percutam. În mașină spre Santa Clara, unde locuiesc ei, la un moment dat am început să adorm. Ne legănam așa de bine încât nu mai puteam să-mi țin ochii deschiși nicio secundă.

Toată oboseala a dispărut însă când am ajuns și am văzut-o pe Irina, pe care nu o mai văzusem de 2 ani, dar mai ales pe cea mică, pe care o vedeam pentru prima dată. Stătea cuminte în pătuțul ei, și când m-a văzut, s-a uitat cu ochi mari la mine și apoi mi-a zâmbit. Pfiu, am trecut testul! Nu sunt chiar așa sperie-copii :))))) Și uite așa am ajuns în sfârșit să o cunosc pe nepoțica mea, ce tocmai făcuse 6 luni.

Și de unde am zis noi că ne culcăm imediat ce ajungem… vezi să nu. Eram dați peste cap cu fusul orar, obosiți morți, murdari, stomacul urla, și noi nu știam de care doleanță să ne ocupăm mai repede. Cum în privința primei chestii nu aveam nimic de făcut, am început să dăm cu stângul în dreptul încercând să le rezolvăm pe celelalte, în timp ce încercam să ne acomodăm cu o casă nouă, pe care nu o mai văzusem niciodată.

Pe la 22 abia comandam ceva de mâncare, cred că abia pe la 23 am mâncat, și pe la miezul nopții ne-am culcat… sincer nici nu mai știu, căci nu prea îmi mai percutau toate funcțiile. Cred că de curiozitate am și desfăcut ceea ce-mi comandasem de pe Amazon să vină acolo, așa că nu m-aș mira să se fi făcut 1 când ne-am culcat. Dar odată pus capul pe pernă, am alunecat într-un somn atât de adânc, încât cred că ai fi putut să vii cu tunul și să tragi, că nu cred că ne-am fi trezit.

Va urma.

Aparat foto folosit: Sony A6000 + 16-50mm

0

10 comments

  1. Foarte fain jurnal Alexandra, l-am citit super atenta mai ales ca ma intereseaza parcursul obtinerii vizei de state. Dar pana atunci astept cu interes urmatoarele jurnale :).

    M-a distrat la culme povestea cu doamnele gigantice cu fata de inger :))).

  2. My god<3♡ o sa stau in fiecare zi cu sufletul la gură pt următoarele postari.
    Cand e următoarea călătorie in state?:))
    Pozele sunt foarte faine, cred ca pentru cateva minute iti dispare si oboseala cand se vede raiul pe geam.
    Am stat în metrou ca un zombie citind, shame on me.
    Totusi o intrebare pt ca n am inteles exact: cu cat timp înainte ati luat biletele? Pt ca mi se par foaaaarte scumpe

    1. :) Ce draguta esti, mersi mult! :)
      Nu stiu cand va fi urmatoarea calatorie in State, momentan am alte filme in cap :P
      Cu 2 luni inainte am luat biletele. Daca le luam mai devreme poate ar fi fost un pic mai ieftine, dar putin probabil sa fi economisit mai mult de 100 de dolari de persoana.

  3. Buna Alexandra! Iti citesc de mult timp postarile, sperand ca intr-o zi sa ajung sa “calc pe urmele tale”, vizintand tot ceea ce tu descrii atat de frumos si amanuntit pe blog. Daca mai ajungi in America, zona Atlanta, mi-ar face mare placere sa te invit la o cafea!

  4. Alexandra, ca de fiecare data minunat ceea ce scrii. Citesc si uit unde ma aflu, parca ma teleportez cu jurnalele tale. Merci frumos pentru ceea ce faci si sanatate tie.

Leave a Reply

Your email address will not be published.