SUA: Grand Canyon (iun 2018) – 7/13

7 iunie 2018

Și iată că a venit și ziua Marelui Canion. Probabil cel mai faimos Canion din lume, Grand Canyon e un loc la care visasem de multă vreme. Și azi ne-am întâlnit cu el pentru prima dată.

Am pornit de la hotelul de lângă Zion destul de devreme, căci aveam un drum lung până la Grand Canyon. Am ales să mergem pe North Rim (adică partea de nord) din două motive (Grand Canyon are mai multe Rims: North Rim, South Rim și West Rim – acest West Rim nefăcând propriu-zis parte din parcul național, dar este locul cu acel Skywalk – și se ajunge la el destul de repede din Las Vegas). In primul rând, era cel mai aproape de Zion și Bryce, celelalte parcuri naționale din zonă pe care voiam să le vedem. În al doilea rând, South Rim este mult mai aglomerat. Am citit în multe locuri că la North Rim vin doar 10% din turiștii Marelui Canyon, așa că pentru noi a fost un motiv bun să facem această alegere, căci nu suportăm aglomerațiile.

South Rim este, într-adevar, ceva mai fain și vederile de acolo sunt mai ample (sau cel puțin așa mi-am putut da seama din pozele de pe internet), dar nici North Rim nu e de lepădat.

Am fi vrut noi și North Rim și South Rim, dar:

1. Un traseu Rim to Rim, care e incredibil de fain de făcut, e foarte lung, necesită cort din câte îmi pot da seama, și pe o astfel de caniculă e exclus, căci jos în Canyon sunt temperaturi extreme de caniculă vara, plus că dacă lași mașina pe un Rim, nu ai cum să te întorci decât cu vreo zi două de autostop eventual (Rim to Rim înseamnă să cobori în canion de pe un “mal” până jos la răul Colorado, după care să urci pe celălalt mal)
2. Timpul efectiv nu ne permitea să le facem pe amândouă, căci se ajunge destul de greu de la North la South Rim.

Am mai fi vrut noi multe de fapt, căci în zonă e o nebunie de minuni ale naturii, dar a trebuit să renunțăm, tot din lipsă de timp. Ca exemplu, am avut pe lista inițială:

– Havasu Falls – poate cel mai frumos loc din Grand Canyon, doar că accesul este extrem de complicat. Traseul nu se poate face într-o singură zi (decât dacă alergi eventual) și nu poți sta peste noapte decât cu permis. Permis pe care îl obții doar dacă te cazezi la camping (deci trebuie cărat cort, și traseul nu e tocmai scurt sau ușor), pentru care poți face rezervare online, dar trebuie cu o mie de ani înainte) sau la cabană, dar aici e o nebunie totală, pentru că în primul rând cabanele au camere cu minim 4 locuri, deci dacă ești doar un cuplu sau 3, plătești foarte mult (de unde chiar și așa era f scump), și în al doilea rând, nu se poate rezerva decât telefonic, și am citit pe internet că, în afară de faptul că trebuie să suni cu o mie de ani înainte și sunt șanse mici să găsești loc chiar și așa, oamenii de acolo nu răspund sau au un sistem de hold sau ceva, astfel încât unii spuneau că se stă chiar și 12 ore în telefon până reușești să vorbești cu cineva. Ceva pur și simplu inimaginabil. Așadar am renunțat complet, deși plângi dacă vezi poze cu Havasu falls și Monkey falls.

– Toroweap Overlook – e cel mai frumos punct de belvedere din North Rim (după părerea mea, pentru că vezi bine răul Colorado), însă e extrem de remote, departe de Grand Canyon Lodge și ai nevoie de un 4×4 bun, pentru că drumul e neasfaltat și f dificil (mulți fac pană acolo)
– The Wave iarăși este pe aici în zonă, dar am renunțat la a ne încerca norocul la loteria locală, pentru că pur și simplu a trebuit să prioritizăm
– Horshoe Bend – în loc fain în care râul Colorado face o cotitură în formă de potcoavă – foarte fotografiat, însă era la fel, cam departe, și am fi făcut un ocol foarte lung doar pentru un cadru. Nu merita… Uneori trebuie să știi să renunți la chestii care îți oferă 20% dar solicită efort 80%.

Ar mai fi și altele, dar pe acestea le-am avut noi pe listă.

Din Zion până la Grand Canyon am făcut destul de mult, și îmi amintesc că pe măsură ce ne apropiam, am intrat în sfârșit într-o pădure mai serioasă, căci nu mai văzusem una din România. Dar chiar și așa, nu e genul de pădure deasă ca la noi, ci e mult mai rară, și arată altfel.

Când am ajuns acolo erau în vigoare restricții de foc din cauza căldurii, stage 2. Urmele unor vechi incendii se vedeau pe drum, astfel că era ușor de înțeles de ce aveau instaurate reguli atât de stricte.

Prima noastră oprire a fost la campingul Demotte, ca să ne instalăm cortul. Campingul North Rim era de mult ocupat full când am intrat noi pe internet în aprilie ca să ne facem rezervare, așa că singura opțiune (deloc rea de altfel) a fost Demotte camping, la care, din fericire, doar jumătate din locuri se pot rezerva online, restul de jumătate se dau la fața locului, pe principiul primul venit primul servit. Sigur, puteam avea surpriza să ajungem acolo și să nu fie loc de niciun cort dacă toți cei ce veniseră deja cu cel puțin o seară înainte stăteau mai mult de o noapte. Dar am avut totuși noroc. Și asta doar pentru că ne-am dus dimineață devreme (la întoarcere seara nu mai era niciun loc liber). Ce bine că m-am gândit la asta și am planificat accordingly.

Campingul este super mega organizat. Are două bucle cu sens unic, iar pe marginea drumului fiecăreia sunt loturi amenajate. Intri, te plimbi, îți alegi un loc care îți place, îl rezervi, pe urmă te întorci la intrare, și plătești singur, cu un sistem foarte fain, pentru că nu există personal acolo tot timpul (de fapt la intrare cred că nu e niciodată – am văzut pe cineva doar a doua zi dimineață, când venise în verificări). E un panou mare cu instrucțiuni unde îți explică ce trebuie să faci. Iei un plic dintr-o cutie, bagi banii în plic, scrii pe plic ce loc ai ales, cât stai, și alte astfel de detalii, după care bagi plicul în altă cutie și asta e tot.

Campingul nu este împrejmuit, nu are apă curentă (nici rece, nici caldă), dar are toalete ecologice (extrem de curate, și nu miros – chiar dacă sunt clasice, cu găurică, nu tragi apa) cu hârtie igienică și dozator de dezinfectant), tomberoane de gunoi, groapă cu jar unde poți face focul (dacă ai voie în funcție de restricțiile de foc în vigoare) și un stâlp unde poți agăța duș ecologic (dacă ai).

Noi nu aveam, urma să facem o noapte ușor nespălați, dar asta era. Ne-am pus repede cortul, și am plecat. Din păcate am realizat că nu aveam cuie, dar am prins ațele acelea cu niște pietre mai mari. Acu doar nu era taifun. Cortul îl cărasem în bagaj tocmai din România, în schimb salteluțe gonflabile și saci de dormi am împrumutat, din fericire, de la Irina și Adrian. Nu am fi avut loc și pentru așa ceva în bagaj. Și așa cărasem cort pentru o singură noapte, pentru că în zonă nu există cazări la preț decent.

Nu mult după camping, am oprit iar. Pe partea dreaptă a drumului, pe o pajiște mare la marginea pădurii era o turmă imensă de bizoni. A fost absolut uluitor! Nici prin gând nu ne-ar fi trecut că aveam să vedem așa ceva. Pășteau liniștiți și păreau că fac abstracție totală de mașini. Până la urmă, noi eram pe teritoriul lor, nu invers.

Când am ajuns la bariera parcului, ne-a mirat un pic faptul că nu am găsit acolo pe nimeni. Ne-am dat și jos dar tot nu ne-am lămurit unde trebuie să plătim. Culmea culmilor, să vrei să plătești dar să nu știi unde. În cabina barierei era cineva, doar că nu părea că vrea să iasă, și ne-am prins până la urmă că se poate plăti la capăt de drum, la Grand Canyon Lodge, la un automat.

Noi am cotit însă stânga la prima intersecție, pe un drum care nici nu apare pe Google maps decât dacă dai zoom bine de tot, și care ce se cheamă Cape Royal Road. Acest drum este unul destul de șerpuit și de îngust, și, datorita altitudinii, este închis între octombrie și mai, acest North Rim fiind singurul în care chiar există zăpadă iarna (este mai sus decât South Rim).

Pe acest drum se găsesc câteva puncte de belvedere deasupra Marelui Canion foarte frumoase, unele lângă șosea, altele la 10-15 minute de mers pe jos, altele la mai mult.

Noi am ales să mergem prima dată până în capătul drumului, la Cape Final Point, și de acolo să facem câteva opriri la întoarcere.

Drumul se termină cu o parcare măricică, unde am găsit destul de multe mașini, cu tot felul de numere. Deja ne plăcea la nebunie să ne uităm în parcări la statele din care veneau mașinile, pentru că în America fiecare stat are plăcuțele de înmatriculare cu un anumit specific. Arizona de exemplu are un cactus parcă, Florida are o portocală și inscripția “Sunshine state”, Utah are o formațiune stâncoasă în forma de arc care se numește Delicate Arc, șamd. Doar California are doar literele stilizate, scrise cu roșu, ca de mână, în rest, niciun design sau desen special. Ni se părea distractiv să ne uităm din ce state venea lumea, și ne minunam mereu când găseam un stat foarte îndepărtat, gen New York sau Alaska. Ne gândeam maaama, ce de departe a veniiit!!!

Mi se par foarte frumoase plăcuțele lor de înmatriculare astfel personalizate, față de ale noastre. Dar am văzut, spre surprinderea noastră, și mașini fără plăcuțe de înmatriculare (we were like whaaaaat?), dar am înțeles apoi de la Adrian că acolo mașinile noi au voie să umble o perioadă fără numere, dar au ceva în bord cu care sunt identificate. De asemenea am văzut plăcuțe de înmatriculare fără număr, ci cu o reclamă sau mesaj (iarăși foarte ciudat pentru noi), dar se pare că le poți înregistra și așa, nu neapărat cu număr.

Am observat că plăcuțele aveau niște abțibilduri cu dată, care se lipesc anual sau așa ceva, se pare că trebuie să plătești ceva în fiecare an sau să ne reînnoiești, nu știu însă, poate știe cineva să mă lămurească. Mi s-a părut foarte incomod să trebuiască să faci ceva anual în privința asta. O grijă în plus…

În fine, până să ajungem în parcare am încercat să nu ne uităm pe stânga acolo unde era vreo fereastră în pădure, ca surpriza să fie maximă, dar Adi a zărit ceva. A început cu woooooow, la care eu nuuuuuu, nu te uitaaaaa! :))))

Din parcare până la Cape Final Point am făcut foarte puțin, cam 10-15 minute pe jos. Era cald, dar nu așa insuportabil ca în Zion, dar pe jos tot asfaltat. Asta pentru că era creat acces și pentru cărucioare cu rotile, ceea ce mi s-a părut foarte frumos. Deși în parcare erau multicele mașini, pe potecă nu am găsit chiar așa multă lume, semn că planul nostru de evitare a aglomerației funcționase. North Rim chiar e super ok din punctul acesta de vedere, avea să ni se mai confirme și mai târziu.

De data aceasta însă, fiind pe jos, nu am rezistat până la capăt, căci la câteva minute de parcare, pe partea stânga ni s-a dezvăluit o fereastră în pădure, moment în care ne-am năpustit. Era ceva… de vis!

Din poze nu ai cum să realizezi și îmi imaginasem asta de dinainte, dar la fața locului îți dai seama cam cât de mare este! Este gigantic!! Nu degeaba se numește MARELE Canion. Este chiar mare!
Apoi, la Cape Final, locul oficial de belvedere, am avut o privire ceva mai largă, și am zărit și răul un picuț. Toată lumea era mută, rar auzeai pe cineva spunând ceva.

Dar cel mai mult și cel mai mult (dintre toate locurile pe care le-am văzut până la finele zilei) mi-a plăcut punctul de belvedere de peste podul natural (tot acolo în zonă, la câteva minute), Angel’s Window. Se prea poate să-mi fi plăcut pentru că acolo am prins și noi singurul nor alb de pe cer care înfrumuseța cadrul, nu știu, dar chiar m-a impresionat.

Mai departe, am oprit la Walhalla Overlook, dar nu a mai fost chiar așa de wow (still wow, dar un pic mai mic).

Următoarea oprire a fost la o mică parcare în pădure de unde pornește un traseu de 1 oră până la un alt punct de belvedere, Cape Royal. Era mult prea cald să facem North Kaibib Trail pe care îl pusesem pe listă (chiar și doar o bucată din el, plus că nici nu am fi avut timp de toate), dar măcar pe acesta voiam să îl facem, mai ales că mergea doar prin pădure, și temperatura ar fi trebuit să fie acceptabilă.

A fost cald, dar chiar suportabil, așa că am rezistat cu stoicism. Pe traseu am întâlnit puțină lume, de obicei orice nu e fix lângă șosea nu atrage chiar așa mulți oameni, ceea ce e perfect.

La Cape Royal am fost singuri (un vis frumos). Ce vezi acolo nu poți procesa ca lumea pe loc, uneori doar te uiți și te minunezi, nu ești capabil de altceva, alteori doar te bucuri cu toată ființa.

Nu am stat mult, tot din cauza căldurii, și drumul de întoarcere a fost mult mai plictisitor decât la dus, nefiind nimic de văzut decât o pădure destul de rară.

E fain de rămas acolo peste noapte, pentru apus și răsărit (de fapt multe dintre acele locuri sunt mult mai spectaculoase la apus sau/și răsărit – depinde cum sunt orientate) și se poate, cu cortul, dar ai nevoie de permis special de la ranger.

Reveniți înapoi la mașină, am mai oprit apoi și la Roosevelt Point, un punct de belvedere tot la marginea drumului, care merită cel mai puțin din toate (doar părerea mea, alții spun că este superb),

după care am revenit la drumul principal, am făcut stânga, și ne-am dus la North Rim Visitor Center și Grand Canyon Lodge. Scopul principal era să mâncăm, dar sigur că am căscat un pic gura și a Visitor Center, unde sunt, ca de obicei, și suveniruri.

Am mai fi vrut să mergem și la Point Imperial, un loc foarte fain, dar ar fi mai durat ceva, plus că voiam să mergem acolo a doua zi la răsărit, așa că am sărit peste.

La Visitor Center există o parcare mare și tot acolo am și plătit taxa la un automat. Nu ne-a întrebat nimeni de ea, am fi putut să nu plătim, dar să fim corecți totuși. Chiar dacă era 35 de dolari. Taxele acestea sunt la fel peste tot în parcurile mari (35 dolari) și sunt pe mașina pe săptămână, indiferent câți oameni sunt în mașină, ceea ce este destul de convenabil, dar mai puțin ok pentru cei ca noi, care în doar câteva zile am vrut să vedem patru astfel de parcuri și în fiecare stăteam doar o zi. O taxă mai mică pentru o singură zi ar fi fost tare bine să existe, dar… nu.

La Visitor Center mi-a plăcut foarte mult. Erau și suveniruri, dar cel mai mult mi-a plăcut macheta Marelui Canion. Era maaare și trona în mijlocul centrului, exact cum mai văzusem la Maison de la Montagne în Chamonix. Mă fascinează de fiecare dată aceste machete, pentru că sunt ca o hartă imensă 3D care te ajută să ai o privire de ansamblu.

Tot aici știam că există ștampile (ca în Dolomiți sau alte zone din Alpi) și îmi dăduse mie în cap ideea să ne punem ștampile pe pașaport (că doar pentru asta sunt). Atâta doar că nu mi-am pus întrebarea dacă ar putea fi o problemă cu asta. Adi m-a întrebat: ești sigură că e ok? Eu: daaaaa, cum să nu?

Abia după ce le-am aplicat mi-am dat seama (după câteva zile chiar, când am vrut să mai punem una) că nu e voie să aplici nimic pe pașaport :)))))) scrie clar pe o pagină cu reguli din pașaport. Eh, detalii.

De la Visitor Center ne-am dus să mâncăm la Grand Canyon Lodge, o cabană mare care pe lângă mai are și niște căbănuțe mai mici, printre care ne-a plăcut la nebunie să ne plimbăm. Tare ne-ar fi plăcut și nouă o astfel de cazare (le ador efectiv), dar prețurile erau mult prea mari.

Eram destul de morți de foame, așa că atunci când am vrut să intrăm în restaurantul cabanei și ni s-a spus că nu au o masă liberă decât pe la 8 și ceva seara, ne-am cam panicat. Dar până la urmă tot răul spre bine, căci ne-am dat seama că acolo ar fi fost foarte scump, iar în zonă mai erau încă 3 opțiuni pentru luat masa. Un fel de bufet (acolo nu am fost, nu știm cum e, dar nu sunt sigură că aveau mâncare caldă), un Deli (pe care abia la plecare l-am văzut), și o terasă afară, unde am mers noi. Se comandă la o tipă care stă la intrare, după care ți se aducea mâncarea (și eventualele băuturi) afară.

Locul este absolut superb, ai vedere direct spre Grand Canyon de acolo, dar fix din cauza asta puținele mese sunt ocupate, și am găsit doar una, nu foarte grozavă. Nici mâncarea nu a fost cine știe ce, dar per total a fost ok, nu pot să mă plâng. Măcar nu am murit de foame.

Cu foamea potolită, am mai pierdut un pic vremea pe acolo după care am pornit spre Bright Angel Point, aflat la vreo 15 minute distanță (tot pe o potecă asfaltată), unde am urmărit apusul.

A venit cam greu, și n-a fost cel mai spectaculos apus din lume, dar momentul a fost frumos, și am putut urmări cum întunericul s-a lăsat peste straturile nenumărate ale canionului. Deși m-am gândit că va fi multă lume, a fost chiar acceptabil, și ne-am putut bucura în voie. Și mai mult decât atât, am retrăit din nou senzația de frig (seara se face răcoare bine, chiar și vara), de care ne era taaaare dor.

Întoarcerea la cort am făcut-o pe întuneric, desigur, și când am ajuns în dreptul pajiștii unde ziua văzusem turma de bizoni, am încetinit. Era ceva acolo, dar inițial nu ne puteam da seama sub nicio formă ce era. Bizoni nu păreau să fie, dar dacă nu bizoni, atunci ce?? Abia când ne-am mai apropiat am realizat. Erau căprioare! Și nu una, două, ci multe! Poate zeci, nu mai pot să-mi dau seama acum exact. Dar cert e că foarte multe. A fost absolut incredibil! Ne-am simțit foarte norocoși. Doamne, ce minuni sunt pe lumea asta! Câtă faună și câtă floră! Și încă nu știam ce avea să urmeze… Nici cea mai vagă idee nu aveam…

Va urma

Aparat foto folosit: Sony A6000 + 16-50mm

UTILE

Costuri:

Acces Grand Canyon National Park: 35 $ / mașină / ticket 7 zile
Masă: 31 $ (fără tip, Terasă Grand Canyon Lodge, 2 persoane)
Benzină: 25 $
Cazare: Cort, Demotte Campground, 20 $ / lot / noapte

7

9 comments

  1. Abtibildurile de pe numere sunt dovada inspectiei tehnice care se face anual. Nu toate statele au abtibilde, de exemplu in NY e o bucata de hartie care se lipeste in parbriz.. Oh, camerele de hotel in US au de obicei fie un pat king (sau California King) unde pot dormi lejer 4 persoane, fie doua paturi twin sau full care sunt un pic mai putin late decat paturile de doua persoane (numite queen). Micu dejun e la fel peste tot, sau aproape peste tot pentru ca e outsourced catre companii de catering, multe moteluri sau inn-uri nici macar nu au bucatarie. Micul dejun se numeste continental si e ingrozitor, consta in oua, bacon (daca ai noroc), cereals, cafea de proasta calitate…

  2. Superb! Noi n-am ajuns la North Rim, era inchis ca era martie. Dar noroc cu pozele tale, ca sa ma conving ca mai trebuie sa mai mergem inca o data :) Vad ca ati trecut prin Colorado City, o asezare plina de poligamisti, am fost uimiti sa-i vedem…
    Da, trebuie license plate sticker sa fie reinnoit in fiecare an. Placuta cu numar e legat de o persoana, cind schimbi masina de obicei iei si muti placuta (daca nu vrei numar nou). In Canada costa 120/an si trebuie reinnoit inainte de ziua persoanei legata de placuta. Si da, politia verifica, m-au oprit pe mine o data pe autostrada fiindca nu lipisem noul sticker, noroc ca il platisem si au verificat in sistem. Eu m-am mirat ce ochi de vultur a avut, dar cred ca intentionat le fac de culori diferite in fiecare an ca sa-si dea seama numai vazind culoarea.
    M-am mirat ca urmatorul parc n-a fost Bryce, sper ca urmeaza… Pentru noi, ala a fost Marte :)

  3. Sper sa nu fie asta ultima ta vacanta in America – data viitoare pot sa ajut cu idei si variante … Dupa 10 ani de Colorado, pot sa va trimit pe niste munti frumosi!
    Cit despre taxa de parcuri, data viitoare daca planuiesti sa vedeti mai multe, merita sa iei un Annual Pass … este $80/an, si e valabil in toate parcurile si monumentele nationale din US. Sincer, pentru ce servicii sunt in parcurile nationale de aici, taxele lor nu sunt chiar mari.

    Astept urmatoarele episoade cu placere!

    1. Wow, nu stiam de annual pass, ce tare! Mersi mult! E valabil tot asa, pentru toata masina? Sau este individual?
      Cu siguranta nu vreau sa fie ultima vacanta in America :) Mersi mult de disponibilitate, esti o draguta!

      1. :-) Cu mare drag! Iti citesc posturile de ceva vreme, si ma bucur ca ai ajuns si pe partea asta de ocean. Anyway, permisul anual este valabil mai ciudat (si mai bine): este valabil pentru doua persoane – si asta include tot grupul in masina cu ei. De exemplu, al nostru este pe numele meu si al sotului meu. Cita vreme unul dintre noi este in grup (indiferent de masina), tot grupul din masina este acoperit … Deci nu mai esti legat de o masina, poti sa inchiriezi diverse …
        Sigur vei mai ajunge pe aici, sper, macar ca sa vezi Alaska :-) Vacante placute in continuare! …

  4. Foarte frumos. Imaginile fac să-ți stea inima în loc. Mai sunt bizoni, este bine. Nu i-au killerit pe toți cowboy-ii de acum 130 de ani.

Leave a Reply

Your email address will not be published.