Portugalia: Lisabona (oct 2017)

Când am revenit în țară pe 11 septembrie întorcându-mă din Norvegia, am știut că acela era ultimul zbor pe 2017. Și totuși… iată-mă pe 30 septembrie la Otopeni, cu un bilet spre Franța cumpărat cu 3 zile înainte, unde urma să mă auto-detașez pentru următoarele 2 săptămâni. Nu m-a obligat nimeni, desigur, dar ce nu face omul din dragoste? :))

Faza amuzantă a fost că, luând biletul cu așa puțin timp înainte, prețurile erau destul de ridicate, iar cel mai ieftin bilet era cu escală de câte 1 zi în Lisabona, atât la dus, cât și la întors. Așa că am zis… de ce nu? Oricum nu mai fusesem niciodată la Lisabona, și nici nu aveam în plan să ajung prea curând, it must be fate :)

Sigur, nu apucasem să mă documentez nici 5 minute, eram moartă de somn și aveam emoții în legătură cu probleme cu spatele, dar am mers înainte. Risk it and wing it! :)

La dus am avut un zbor de dimineață spre Portugalia, iar zborul din Portugalia spre Franța avea să fie tocmai a doua zi, deci mi-am aranjat o noapte de cazare și am avut la dispoziție aproape o zi întreagă. Sigur, am pierdut multicel timp cu zborul, după aceea de la aeroport la cazare, apoi am stat un pic la hostel să mă gândesc cam pe unde să umblu, și abia apoi am ieșit pe stradă.

Primă mea întâlnire cu Lisabona însă a debutat cu un mic șoc. Mi-a luat aproape toată ziua să mă obișnuiesc cu starea acestui oraș. În primă fază m-am lovit de problema lipsei scărilor rulante la metrou. Din 9 scări, doar 3 au fost rulante. Apoi pe stradă, trotuarele sunt dintr-un mozaic lucios și străzile cu piatră cubică. Astfel că dacă ai troller (cum am avut eu, pentru că, deh, aveam nevoie de ceva haine pentru cele 2 săptămâni), îți blestemi zilele și îți dai rapid seama că ai făcut o maaaare greșeală.

M-am cărat cu trollerul ăla în sus și-n jos pe scări de mi-a venit rău, că numai bună de cărat nu erau eu atunci… Deci, pe viitor, ori trolller + Uber/taxi, ori rucsac + metrou. Combinația troller + metrou aleasă de mine chiar nu a fost cea mai bună. Desigur, nici de murit n-am murit. Măcar a fost super simplu cu biletele. Aeroportul e conectat cu metroul, astfel că intri în el direct din aeroport, și imediat pe stânga apoi sunt automate de bilete. Eu mi-am cumpărat un bilet de o zi, dar abonamentul acesta vine pe un fel de card cartonat, pe care îl poți și reîncărca ulterior, astfel că l-am folosit și 2 săptămâni mai târziu, când am revenit din Franța.

Revenind la micul meu șoc, fiindcă nu avusesem deloc timp să mă documentez, habar nu aveam că Lisabona este un oraș atât de… latin. Foaaaarte latin. Și cum ultima vacanță fusese în Norvegia, diferența a fost realmente de la cer la pământ. Nu îmi imaginasem că în Lisabona o să regăsesc atât de multe similitudini cu Napoli și Istanbul! Mi s-a părut un semi haos acolo, cu străduțe înguste și extrem de abrupte, cu aglomerație, agitație, mașini și oameni deopotrivă circulând pe stradă, rufe atârnate la uscat la geamuri, și un pic mai murdar decât mi-aș fi putut imagina. Dar nu am putut să nu văd și farmecul orașului.

Cartierul Alfama este un labirint de străduțe, trepte, și mici piețe ascunse foarte deosebit, tartele Pastel de nata sunt absolut delicioase (mai ales cele de la patiseriile no name de colț de stradă). Și apoi avem fado, acest stil de muzică ce nu trebuie ratat.

Nu am avut timp să mă interesez de un local fain de fado pentru prima seară, așa că am lăsat pentru când aveam să mă întorc din Franța.

În prima zi am apucat să vizitez Castelo de Sao Jorge (8,5 euro, deschis de la 9 la 21), să mă plimb un pic prin Alfama și să merg la un tur gratuit găsit pe Tripadvisor, care s-a încheiat chiar la apus, într-un loc de belvedere numai bun (Miradouro da Graca). Sunt multe puncte de belvedere în Lisabona, și aproape toate sunt faine (se găsesc ușor pe google maps, toate se numesc Miradouro – ceva).

A doua zi dimineață am luat frumos un uber spre aeroport, și am plecat spre Franța, dar voi povesti aici și despre a doua zi petrecută în Lisabona, la întoarcere, urmând ca pentru Franța să scriu un jurnal separat.

La revenirea din Franța am avut o zi mai puțin norocoasă. Nu știu ce stele se aliniaseră prost sau dacă era mercur retrograd (am auzit că e rău de tot când e mercur retrograd, nu că aș avea cel mai mic habar ce înseamnă asta), dar ghinioanele s-au ținut scai de mine.

În primul rând, deși era 15 octombrie, am prins o zi caniculară. 32 de grade la umbră, astfel încât că orice pas la soare era jalea de pe lume pentru mine, care nu numai că nu îmi place căldura, dar eram și cam prea îmbrăcată pentru așa ceva.

Bagajul cel mare a rămas checked-in la aeroport dat fiind că eram, practic, în escală, și zborul înapoi spre România era seara târziu, dar rămăsesem cu laptopul după mine. Mă interesasem însă de niște lockers unde să îl las, și aflasem că sunt unele la stația de metrou Rossio. Zis și făcut. Am luat metroul de la aeroport până acolo, dar când să ies, ia lockerele de unde nu-s. Le-am căutat de mi-a venit rău. Du-te-n sus, du-te-jos, iar în sus, iar în jos, de am zis că înnebunesc. Totul în caniculă. Când în sfârșit le-am găsit, am văzut că-mi trebuie mărunți. Evident că nu aveam, așa că am urcat iar la suprafață, ca să schimb. Am schimbat, am coborât la loc (toate astea cu laptopul în spate, evident, care numai ușor nu era), și dau să citesc. Nu pricepeam deloc cum se folosesc. Mă tot chinuim să înțeleg, că doar nu era în chineză, ci în engleză, dar părea că e explicat cu picioarele. Când mă uit mai bine… niciun locker nu mai era liber, de asta nu pricepeam. Am zis că mor.

M-am mai uitat pe internet după alte lockere, dar nu mai era nimic. Ori erau închise pentru că era duminică, ori erau prea departe. Nu mi-a venit să cred că trebuie să mă plimb toată ziua cu laptopul în spate, dar efectiv nu am avut de ales.

Am plecat așadar așa. Primul lucru pe care voiam să-l fac era să mă urc în faimosul tramvai 28 și să mă plimb cu el dus întors. Zis și făcut. Mă duc în stație… să-mi pice fața pe jos. Era o coadă de un miliard de oameni. M-am gândit că poate va merge repede, dar nu.

Stația era în plin soare. Un vis frumos. A durat o veșnicie până a venit primul tramvai, s-a umplut, dar nu încăpuseră nici jumătate din oamenii din fața mea. Apoi a mai venit unul, dar am rămas prima pe dinafară.

Tot era bine, că aveam să prind loc în următorul, asta dacă mai aveam cum să văd partea bună.

Nu mai țin minte exact cât am stat până a venit în sfârșit și tramvaiul meu, deja mă bătuse soarele în cap mult prea mult. Iar când a venit, am aflat bomba (oare a câta?). În oraș era un maraton, așa că traficul era restricționat, cauză din care tramvaiul 28 mergea doar câteva stații, după care se întorcea. Visul meu să mă plimb cu el până la capăt tocmai se dusese pe apa sâmbetei.

M-am urcat totuși, că doar nu stătusem să-l aștept atâta de pomană. Călătoria a fost frumoasă, dar scurtă. La stația promisă ne-a dat jos, am traversat pe partea cealaltă, și am așteptat să vină altul cu care să mă întorc.

Nu am stat foarte mult, a venit un altul, m-am urcat, m-am așezat frumos la geam, și cum mă uitam eu așa la tramvaiul cu care tocmai venisem, care încă era în stația de pe sensul opus, în care coborâsem, am văzut cum se umple brusc cu oameni, și pleacă mai departe. Tocmai ce se ridicaseră restricțiile de la maraton. Iar tramvaiul în care mă aflam tocmai ce pleca și el, înapoi de unde plecasem. Cam cât ghinion să ai?

But wait, there’s more.

După ce am revenit la Rossio m-am gândit să iau tramvaiul 15 până la Belem. Am mers frumos în stație, și am constatat că încă 50 de oameni avuseseră aceeași idee. Stația era plină, iar tramvaiul nu părea că vine.

După mai bine de 20 de minute a venit un autobuz cu numărul 15, care nu a deschis ușile în stație, ci s-a așezat un pic mai departe. Era capăt de stație. Șoferul s-a dat jos, a închis autobuzul, și a plecat. Toată lumea se uita nedumerită. S-a întors după ceva vreme (probabil de la toaletă), dar, deși noi credeam că va pleca imediat, acest lucru nu s-a întâmplat. Am mai așteptat încă o mie de ani până s-a întâmplat minunea. Probabil tot din cauza maratonului, băgaseră un autobuz în loc de tramvai.

Eh, bun și așa… decât deloc… Și ar fi fost totul perfect. Dacă nu ne-ar fi dat jos pe toți cu 2 km înainte de capăt, unde trebuia eu să fi coborât. Now what?

Acum… să mergem pe jos. Cu ditamai bolostânca în spate, prin caniculă, pentru că bineînțeles că nu era niciun pic de umbră. Am trecut frumos pe lângă Mosteiro dos Jeronimos (o mănăstire mare superbă – stilul arhitectural Manueline, adică gotic târziu în Portugalia – sec 16), după care m-am târât cu ultimele puteri până la Turnul Belem, la care nu se poate ajunge decât urcând și coborând de pe o pasarelă peste șoseaua N6. Scări, da, asta e tot ce îmi doream!

Când am ajuns în parcul turnului Belem și am văzut câteva umbre sub pini, m-am prăbușit ca un avion fără niciun motor funcțional :)))))

Aram praf, terminată, kaput. M-am întins cu totul pe iarbă, și așa am rămas mai bine de jumătate de oră, incapabilă să mă mai ridic. Era în jur de ora 17 și, pe lângă toate, mai eram și moartă de foame. Căci cine mai avusese timp și de mâncare?

Și fiindcă ziua nu era încă terminată, Lisabona a avut un ultim șut în fund pe țeavă. Pentru că după ce am zăcut nemișcată pe iarbă până am prins un pic de putere, m-am ridicat încet încet și m-am dus spre turn. M-am gândit să fac câteva poze mai întâi, și abia apoi să urc în el. Așa mi s-a părut mie o idee bune la momentul respectiv. Iar când am terminat cu pozele și am ajuns pe podul care duce spre intrare, m-am pufnit râsul. Tocmai ce ratasem ultima intrare. Cu 5 minute. :)))))))

Nu îmi mai rămăsese nimic de făcut decât să râd și să mă întorc înapoi în centru, pentru că era clar… aia NU era ziua mea!

Am simțit că efectiv nu mai aveam niciun strop de energie să traversez din nou pasarela și să mă duc la tramvai/autobuz, așa că m-am tratat cu un Uber. Și doamne cât de bine a fost! Am nimerit un șofer super de treabă, cu care am vorbit aproape tot drumul. Era la a doua soție, sârboaică parcă, ce, în doar câteva cuvinte, îi mânca zilele. Părea că o iubește, dar în același timp îi vine să-i dea o tigaie în cap. Tare rele de gură și încăpățânate sunt femeile astea est-europene, zicea el. Sigur, nu eu, altele :)))

Domnul m-a lăsat în Bario alto, unde m-am mai plimbat un pic admirând străduțele cu funiculare (mai ales Bica), mâncând un pastel de nata într-o patiserie de cartier (yum!) și în general luând pulsul cartierului, care se pregătea să prindă din ce în ce mai multă viață, în timp ce eu aveam niște timp de pierdut până la rezervarea mea la un local cu fado.

Nu am reușit să găsesc un local chiar cum îmi doream eu, pentru că mă lăsasem cu rezervarea pe ultima sută de metri, și locurile se ocupă foarte repede, dar am avut parte totuși de un spectacol foarte frumos. Am găsit ușor să fac o rezervare pe internet la un restaurant, cam mare ce-i drept, dar cântăreții mi s-au părut foarte buni, mai ales 3 din cei 6.

Am plecat de acolo super încântată. Chiar dacă luasem cina singură, fado m-a uns la suflet, și mi-a plăcut la nebunie să mă bucur pur și simplu de muzică. De acolo am mers pe jos pe străduțe până înapoi la metrou, am spus la revedere Lisabonei, și m-am urcat în avionul spre casă.

N-am reușit eu să petrec foarte mult timp acolo, sau să văd prea multe, dar într-un final, pentru mine Lisabona înseamnă fado, pastel de nata, tramvai, clădiri cu faianță, labirint de străduțe și trepte, nebunie.

În încheiere, câteva chestii de reținut:

– Fado e musai de văzut/ascultat în Lisabona. Dacă aș fi fost inspirată de la început, aș fi văzut un concert în Bario Alto și altul în Alfama. Așa voi face dacă voi reveni vreodată. Cartierele sunt diferite, dar ambele au concerte fado extraordinar de bune. Ghidul de la Free Tour ne-a spus că localuri care pretind că au fado tradițional sunt pe toate drumurile, dar sunt capcane pentru turiști. Un local adevărat, unde poți auzi fado tradițional are 3 caracteristici: e mic, întunecat și umed. În plus, într-un local tradițional de fado cântă oameni din cartier, nu cântăreți angajați special. Pentru a le găsi, ar trebui făcută o cercetare asiduă pe internet, după care trecut la rezervări. Recomand ca rezervarea să se facă cu minim 1 săptămână înainte, altfel nu se mai găsesc locuri în cele mai faine localuri. De reținut și faptul că un concert de fado într-un astfel de local nu se plătește, dar prețul este inclus într-o cină care, de cele mai multe ori, e un pic mai scumpă decât în mod normal. Sunt însă și baruri de fado unde poți doar să bei un pahar de vin sau altceva, de obicei ceva mai devreme decât concertul de seară.

– Alfama este un cartier ce merită neapărat explorat pe jos. Atenție însă, e vorba de multe trepte.

– Bario alto este un cartier care prinde viață noaptea. Un fel de Taksim din Istanbul. Aici sunt o mulțime de localuri în fața cărora veți vedea mereu oameni vorbind, care se mută dintr-un local în altul, în care se cântă muzică la chitară, și câte și mai câte. E foarte frumoasă atmosfera acolo, recomand celor ce vor să guste viața de noapte, dar și pentru plimbări pentru a lua pulsul.

– Faianța de pe clădiri vine de la arabi

– Călătoria cu 28 merită, însă cel mai probabil de la un capăt la altul. Recomand trezire foarte devreme, căci în rest este foarte aglomerat, atât înăuntru cât și în stație. În acest tramvai sunt de regulă și hoți de buzunare, așadar atenție. Locurile în tramvai sunt doar 20 pe scaune și 38 în picioare, dar ce rost ar avea să stai în picioare?

– Pastel de nata – musai de încercat. Mie mi-au plăcut la nebunie. De încercat la patiseriile de cartier, unde poți sta la o măsuță pentru a servi. E bine de avut numerar, căci aceste localuri nu prea acceptă plata cu card. De la duty free la aeroport am cumpărat unele foarte bune, de asemenea (erau într-o cutie alb albastră cu ferestre).

– Încălțările bune sunt esențiale, altfel picioarele suferă. De asemenea trebuie să fii pregătit să urci și să cobori la greu, Lisabona e un oraș vălurit tare.

– Liftul Santa Justa (construit la 1902) e un obiectiv foarte fain, dar foarte aglomerat. Eu când am fost era o coadă imensă la el, așa că am renunțat.

– Cel mai fotogenic și frumos funicular este Elevator da Bica.

– Lisabona păstrează destul de multe clădiri vechi, dar săracul oraș a avut un mare ghinion în 1755, când un cutremur de proporții a distrus aproape tot orașul. Și asta nu doar din cauză că o parte din clădiri s-au prăbușit, ci pentru că evenimentul nefericit s-a produs în ziua tuturor sfinților, când oamenii aprinseseră o mulțime de lumânări prin case. Cutremurul a provocat nu numai un tsunami care a afectat serios orașul, dar și un incendiu, pentru că toate acele lumânări aprinse s-au răsturnat și au dat foc la tot. O tragedie în adevăratul sens al cuvântului, care a avut efecte chiar și în Maroc, dat fiind că epicentrul a fost în ocean. Numărul total de victime nu s-a putut calcula foarte bine, dar a fost estimat undeva la 40-50 de mii. În centrul istoric există o biserică gotică rămasă fără acoperiș în urma cutremurului, și se poate vizita și acum (Carmo).

Aparat foto folosit: Sony A6000 + 16-50mm

1

1 comment

  1. Foarte frumos articolul şi fotografiile, în mod clar Portugalia este un “must”!
    Mulţumim!
    Cum de găseşti tot timpul asemeni destinaţii minunate? :)

Leave a Reply

Your email address will not be published.