Germania: Köln (mai 2018)

În Köln am ajuns tot cu ocazia unei conferințe la care am participat în Germania. Am avut zborul foarte de dimineață în ziua premergătoare conferinței, așa că de la aeroport am luat trenul până în centru, mi-am lăsat bagajele la un locker automat, și am pornit prin oraș.

Gara este foarte convenabil localizată fix lângă marele dom din Köln (denumit și Cologne), la care am ieșit destul de dimineață, la ora 9:30, când am găsit orașul aproape gol. După aglomerația din Praga, am răsuflat ușurată și m-am gândit în sinea mea ”Doamne ce bine e să găsești în sfârșit un oraș care nu colcăie de turiști”. A durat cam o oră :))) Era doar prea devreme, atâta tot.

Sigur, Köln nu e invadat de turiști la nivelul Praga, dar oricum. După o plimbare foarte liniștită printr-un oraș ce-mi părea aproape părăsit, când am ajuns, după vreo 2 ore pe podul Hohenzollern, am dat de turiști. Nu atât de mulți ca pe podul Charles din Praga, evident. Am reușit să îlpru prind și liber câțiva metri, pentru un moment.

Între timp aflasem și că nimerisem într-o zi liberă pentru germani, ceea ce a explicat imediat de ce dimineață în centrul vechi am găsit pustiu și multe gunoaie pe jos (se petrecuse până târziu duminică seară dat fiind că a doua zi dimineață nu trebuia să fie nimeni la muncă) și faptul că orașul era destul de plin de turiști (foarte mulți germani).

A fost însă norocul meu maxim, pentru că altfel n-aș fi pupat eu tablouri Picasso la muzeul Ludwig, pentru că acesta este închis de obicei lunea, însă e deschis în sărbătorile legale (culmea). Mi s-a părut un mare făcut această vizită la Köln, pentru că doar cu o săptămână înainte descoperisem serialul Geniul: Picasso, și după primul episod văzut (care s-a nimerit să fie de fapt al 5-lea din serie, pentru că nu știam că e un serial când l-am văzut pe National Geographic, abia după ce s-a terminat mi-am dat seama) mă prinsese atât de tare încât în cele 7 zile apucasem să le văd pe toate celelalte, și muream de nerăbdare să le văd și pe următoarele.

Recunosc că niciodată nu m-a pasionat acest tip de artă, și niciodată n-am înțeles absolut nimic din tablouri. Fiind o persoană foarte pragmatică și plăcându-mi matematica de mică, pentru mine arta picturii, mai ales cea abstractă, e o treabă la care sunt total pe dinafară. Mi-amintesc că la 17 ani, când am fost pentru prima dată la Paris, am fost cu mama la Louvre și Musee d’Orsay, unde am crezut că mor de plictiseală. Am exasperat-o pe săraca maică-mea, care voia și ea să privească în tihnă piese despre care citise atâtea și pe care le admira, în timp ce eu dădeam enervant din picior și întrebam cât naiba mai stăm să ne uităm la niște tablouri care nu înțelegeam nici să mă tai de ce erau atât de importante și se ridicau la niște sume de-ți stătea mintea-n loc. Și nici acum nu înțeleg nimic (unele tablouri abstracte mi se pare că și un copil de 2 ani le-ar putea face (da știu, sunt profană :)))))), dar acest film m-a făcut să mă fascineze pe loc viața lui Picasso și la asta contribuie mult regia precum și momentul în timp și în spațiu în care este plasată acțiunea. Numai cum văd străduțele acelea cu piatră cu cubică din Montmartre, mă înmoi toată. Ceea ce n-aș putea spune despre actorul care îl interpretează pe Picasso, adică Antonio Banderas, care nu mi-a plăcut niciodată, dar ajută în schimb că este un actor cunoscut, și de data asta chiar mi s-a părut ok ca și actor.

Așadar iată-mă la aproape dublu vârstei pe care o aveam când am fost prima dată în Paris zgâindu-mă o oră la tablourile Picasso din Muzeul Ludwig, și plătind 12 euro pentru asta. Din păcate în Köln nu sunt foarte multe tablouri Picasso, și niciunul din perioada albastră și cea roz, majoritatea sunt din ultimii săi 20 de ani de viață, însă expoziția conține câteva și de la începutului anilor 1900, precum și câteva picturi din perioada cubismului. Și nu sunt tocmai puține (dar că eu hapsână aș fi vrut să văd măcar vreo sută dată se putea), muzeul conține chiar a treia colecție de tablouri Picasso ca mărime din lume. Nu pot să spun decât că abia aștept să văd Muzeul Picasso din Barcelona.

Muzeul Ludwig am fost ultima oprire din zi, dar până acolo am făcut o plimbare prin centrul vechi, unde mi-au plăcut mult casele colorate din vechea Piață de Pește, precum și străduțele cu piatră cubică, apoi am trecut Rinul pe podul Deutzer, de pe care mi-a plăcut mult priveliștea spre centrul vechi, am urcat în turnul triunghiular (Panorama) unde, pentru numai 3 euro, am avut parte de o vedere spectaculoasă tot spre centrul vechi (chiar dacă acoperișul pe care am ieșit e înconjurat de sticlă), am intrat în imensul Dom, și, nu în ultimul rând, am fost la un Free Tour, unde un tânăr american mutat în Germania cu prietena lui nemțoaică ne-a povestit o mulțime de chestiuni interesante și amuzante despre Cologne.

Trebuie să spun că nu le-am reținut pe toate, dar că a meritat din plin. M-am amuzat copios și am aflat multe lucruri pe care altfel nu aveam cum să le aud.

Ce îmi mai aduc aminte, pe scurt:

  • Locuitorii Kölnului sunt extrem de leneși și ar face orice ca să găsească o modalitate prin care să nu facă ceea ce trebuie să facă (desigur, e un stereotip exagerat, dar fum fără foc nu prea există). Ei nu prea se încadrează la ceea ce știm despre germani, ci mai degrabă se consideră italieni.

 

  • Un exemplu ar fi construcția catedralei. S-au apucat de construcția ei, și pe la jumătate s-au plictisit și au abandonat. Doar câteva sute de ani. Au trebuit să vină prusacii ca să o termine, în anii 1800. Diferențele în modul de construcție se pot vedea cu ochiul liber chiar și la intrare (nice and neat – prusacii, sloppy – colonialii).

 

  • Catedrala nu este neagră pentru că așa trebuia să fie sau pentru că a ars, ci pentru că materialul de construcție a fost ales prost. El se înnegrește de la anumite reacții chimice, mai ales de la poluarea ce a venit de-a lungul timpului de la trenurile care trec fix pe lângă ea. De aceea anumite secțiuni sunt mult mai albe. Acelea sunt secțiuni care au fost înlocuite, deoarece asupra clădirii au loc în permanență lucrări de reabilitate. Bucăți întregi din catedrală sunt date jos și apoi înlocuite cu replici realizate din același material.

 

  • La o privire atentă asupra anumitor statui de animale de pe catedrală, se poate observa ceva ciudat: există 8 statui care au cap de țap. Acestea reprezintă țapii Hennes, Hennes fiind mascota echipei de fotbal FC Cologne. O da, este adevărat. Acest țap este un țap adevărat, care este unul dintre cele mai importante animale din Germania. Desigur, nu e același țap de când lumea și pământul, Hennes mai și moare și apoi este înlocuit cu un alt țap, care este ales în urma unui concurs foarte elaborat, la care votează, procentual, mai mulți oameni decât la alegerile prezidențiale. Momentan s-a ajuns la Hennes al VIII-lea, de aici și cei 8 țapi de pe catedrală.

 

  • Köln are una dintre cele mai mari comunități gay din Germania (15% din populație e gay), ceea ce îl face un oraș foarte tolerant din acest punct de vedere. De altfel este și unul dintre cele mai multiculturale, în Köln locuind oamenii de peste tot din lume (care se numesc imis, și nu de la immigrants, ci de la immitators, așa se numesc cei ce nu sunt coloniali getbeget).

 

  • Locuitorii au fost mereu înnebuniți după recorduri mondiale, și uneori inventează cele mai nebunești recorduri, numai ca să fie în top. Domul din Köln a fost, de exemplu, foarte mult timp cea mai înaltă biserică din Europa, și colonialii au înnebunit cât au pierdut acest record.

 

  • Apropo de recorduri, în Köln se află a doua cea mai îngustă casă din Europa, clădirea de apartamente de la numărul 115 pe strada Eigelstein. Am văzut-o în timpul turului gratuit, e chiar super îngustă! Casa are doar 2.56 m lățime dar 20 m lungime, și nu are proprii pereți laterali, pentru că arhitectul a încercat să facă uz maxim de lățimea, și așa, foarte mică. Această clădire are o istorie mai mult decât fascinantă. O femeie a vrut să cumpere un teren în Köln pentru a construi ceva magnific, însă nu se afla în Köln la acel moment și vânzătorul a păcălit-o să o îl cumpere la distanță, pentru că altfel l-ar fi pierdut dacă ar fi așteptat să se întoarcă în Köln. Femeia l-a cumpărat, numai ca să constate apoi că, deși suprafața terenului era ok (singura informație metrică pe care o avea despre teren), laturile erau mult disproporționate (2 metri jumătate lățimea și 20 metri lungimea). Era practic, un teren mort, pe care nu putea face nimic, un gang efectiv. A încercat disperată să îl vândă, însă nu a reușit. Până la urmă a găsit un arhitect care a construit minunăția, iar din rățușca urâtă a devenit o clădire care chiar și acum aduce o tonă de bani mai multor stakeholderi. Chiria este imensă iar pentru închiriere există în permanență o listă de așteptare de 150 de persoane (!!!) – se pare că toată lumea vrea să locuiască acolo, există o companie de mobilier care face mobilier la comandă pentru această clădire pentru că mobilierul obișnuit nu încape acolo, șamd. Și peste toate, clădirea este una dintre cele mai premiate clădiri din Europa, primind de-a lungul timpului numeroase premii de arhitectură.

 

  • În Köln există pe ici pe colo niște banane desenate pe pereții clădirilor. Inițial ai putea crede că e ceva random, dar de fapt, în spatele bananei stă un artist, pe numele lui Thomas Baumgärtel, numit și “the banana sprayer”. A aplicat prima banană pe o clădire în 1986, inițiind un proiect prin care dorea să marcheze acele locuri care erau de calitate în domeniul artei (muzee, galerii, precum și, ulterior, școli de artă). Ulterior a început să aplice banane și pe restaurantele foarte bune, după care banana a fost văzută și în afara Germaniei. Inițial, oamenii nu au îmbrățișat această practică, și încercau să șteargă banana de pe clădiri, dar cu timpul reacția s-a mutat la polul opus, banana devenind un “marcaj” chiar râvnit, dat fiind că este un indicator al calității.

 

  • Köln a fost unul dintre cele mai bombardate orașe din Germania în al doilea război mondial, suportând nu mai puțin de 262 de raiduri aeriene, distrugând 61% din oraș. Tot din cauza războiului, populația orașului a fost redusă la 95%, mai ales din cauza evacuărilor, și mulți dintre oamenii care s-au întors în Köln după război și-au găsit locuința rasă de pe fața pământului. De aceea, acum dacă ne plimbăm prin Köln, vom vedea un cocktail de clădiri, majoritatea noi, dar și câteva vechi, pe când cele din centru au fost reconstruite. Marele Dom este însă original (în mare parte), pentru că era folosit pe post de reper în timpul bombardamentelor, astfel că s-a bombardat tot, MAI PUȚIN Domul. Au căzut câteva bombișoare și pe el, dar nu suficiente cât să îl radă. Tot ce s-a stricat a putut fi reconstruit la loc.

 

  • În parcarea subterană de sub Dom se află câteva bucăți din vechiul zid roman. Ceva ce nu te aștepți să vezi într-o parcare subterană modernă.

 

  • În muzeul de lângă Dom se află (chiar la vedere, dacă ne uităm pe geam) un mozaic roman original. Se pare că la Summitul G8 din 1999, care s-a ținut în Köln, liderii de la acel moment (printre care Bill Clinton, Jaques Chirac, Boris Yeltsin, Tony Blair) au cerut să li se organizeze o masă pe acest mozaic, o piesă istorică extrem de importantă. Reacția oamenilor când acest lucru s-a aflat a fost una nu tocmai pozitivă, astfel că de atunci nimeni nu s-a mai atins de mozaic.

 

  • Köln este renumit și pentru apa de colonie (Eau du Cologne), un parfum creat de expatriatul italian Johann Maria Farina la începutul secolului al XVIII-lea. Astăzi, originalul Eau de Cologne este încă produs în Köln, atât de familia Farina, în prezent în a opta generație, cât și de Mäurer & Wirtz care au cumpărat brandul 4711 (fost Farina) în 2006. 4711 vine de la numărul străzii pe care s-a aflat fabrica de parfum în timpul ocupației franceze, și a devenit numele bradului când, la un moment dat, producătorul a fost forțat să renunța de numele Farina. Magazinul original este foarte aproape de centru, se numește House of Fragrances 4711, și aș zice că merită o vizită. Am trecut pe acolo, dar din păcate, nimerind într-o zi liberă, era închis și nu am putut intra. Dar m-am zgâit un pic de afară, atât la el, cât și la magazinul de piane de alături, unde am bălit bine de tot. Am încercat să-l găsesc pe cel mai scump. Era 35.800 euro. Am plecat repede ca să scot bani.

 

  • Which remindes me. În Germania am avut o reală problemă cu cardurile. Nu mă așteptam ca într-o țară precum Germania să mă lovesc de atât de multe locuri în care plata cu cardul nu era acceptată. La turnul panoramic nu am putut plăti cu cardul, apoi la un magazin, și, cel mai interesant, la o terasă unde am comandat și abia la final am aflat că nu pot plăti cu cardul, noroc că am avut la mine cash, dar la limită. Era cât pe ce să mă fac de râs (cam cum am pățit la Cluj, când am fost la un restaurant și la final mi-am dat seama că îmi uitasem portofeul în cameră :))))) Noroc că au fost de treabă și m-au lăsat să fug să îl iau (deși a însemnat 2 uberuri și vreo 40 de minute), doar lăsându-le buletinul. Pe care, din fericire, îl aveam la mine. Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă nu l-aș fi avut. Probabil vase scria pe mine.)

 

  • În Koln există mai multe statui care își arată fundul gol. Se numesc Kallendresser și datează din vremurile medievale. Ele au de obicei în spate un statement politic. Două dintre ele se găsesc în Alter Markt. Una albastră, undeva sus de tot, alta pe primărie (!). Cea albastră a fost instalată de popor, iar primăria Cologne, prima primărie care a răspund vreodată unui astfel de afront, a venit cu replica, instalând, vis-a-vis, pe primărie o față care la oră fixă scoate limba. Mai multe detalii și poze se pot găsi aici.

Mi-a plăcut în Koln. Nu atât de mult încât să fi mers vreodată special acolo, pentru turism, dar dacă tot am avut ocazia, nu mi-a părut rău. Mai ales că am avut noroc să văd niște Picasso :D

3 comentarii:

Leave a Reply

Your email address will not be published.