Norvegia: Kjerag (sept 2017) – 2/9

În a doua noastră zi oficială în Norvegia, am început marele nostru road trip. Ne-am trezit dimineață, ne-am luat la revedere de la Iulia pentru o săptămână, și am pornit la drum. Primul lucru: să mergem să închiriem mașina. Ca de fiecare dată, o adevărată experiență. De data asta nu am avut probleme cu cardul sau cu garanția, ci cu faptul că atunci când am ajuns la Avis, am constatat că biroul nu mai era acolo. Surpiseeeee! Not!

De la Iulia luasem un autobuz până acolo (foarte fain că poți lua bilete mai ieftine cu o aplicație instalată pe telefon, iar când te urci, pur și simplu arăți telefonul șoferului. Awesome!), și ne aflam, practic, in the middle of nowhere.

Am intrat în sediul Avis, unde erau de fapt mai multe firme. Ghișeul Avis era gol goluț, cu un semn că s-au mutat, iar domnul de la ghișeul alăturat ne-a spus să sunăm la un număr care era afișat acolo. Noroc că domnișoara care a răspuns la telefon știa engleză excelent și, mai mult decât atât, a spus să stăm pe loc că vine ea să ne ia imediat. Wow! Nici nu speram așa ceva!

Trecând peste mica sperietură, ulterior totul a mers ca uns. Am primit o minimașinuță (că nu putem să-i spunem altfel), VW Up!, o buburuză care ne-a plăcut din prima. Zicala ”mică mică, dar ridică” i se potrivea foarte bine, având la bord o grămadă de chestii faine, inclusiv suport pentru telefon, USB și pilot automat.

Aveam în față o zi lungă, așa că am luat-o din loc numaidecât. Până seara aveam de ajuns tocmai până la Røldal, iar în drum mai voiam să facem și traseul până la Kjerag.

O mică pauză pentru o nouă lecție de pronunție, ca să nu ne facem de râs, Kjerag se pronunță “Șerag”. I know, weird, right? Nici eu n-aș fi ghicit niciodată.

Anyway, așa cum spuneam în jurnalul anterior, Kjerag se află în capătul celălalt al fiordului Lyse față de Preikestolen. Și, deși pare aproape, ca să ajungi acolo altfel decât cu vaporul pe fjord îți ia ceva. Ceea ce nu am știut noi însă era că avea să ne ia chiar și mai mult decât trebuia. Pentru că, lucky us, am prins un drum închis, care a impus un ocol imens, pentru că nu exista nici un alt drum pe acolo. Și nu doar atât, am prins și escortă. Ce este aceea escortă? Atunci am aflat și noi.

Există în Norvegia așa niște drumuri înguste taaare frumoase, pe care nu ai voie să umbli singur așa de nebun, pentru că dacă te-ai întâlni cu o mașină din sens opus, ar fi stop joc. Așa că au pus escorte. Efectiv stai pe loc într-un punct (un om are acest job, de a sta într-un loc pe drum și de a opri mașinile care vin. Best job EVĂ! Culmea, ce crezi? Omul ăsta știa engleză!), aștepți o vreme (spre ”fericirea” noastră, care deja făceam 13-14 că nu ajungem la timp la cazare), după care vezi cum vine din sens opus o mașină care escortează o coloană de mașini și pleacă înapoi cu coloana în care te afli și tu. Un vis frumos, nu alta. Noi ne uitam mirați și nu pricepeam nimic :)))) Am pierdut cu asta cel puțin vreo juma de oră, dacă nu mai mult.

Eram ușor crizați pentru că pe booking scria că recepția se închide la ora 22 la camping, și eu nu mă gândisem să dau un mail să anunț din timp că întârziem, și ne era teamă că vom dormi în mașină. Nici traseul nu știam exact cât avea să dureze, aveam doar o estimare de aprox. 5 ore. Și cu toate astea la un loc, eram la limită. Am dat totuși un mail atunci, eventual poate ne răspundea cineva între timp.

Drumul a fost unul deosebit. Am trecut prin diverse zone, și aproape peste tot a fost vorba doar de drumuri foarte înguste. O porțiune specială a fost ultima, unde am traversat un teren cum nu mai văzusem niciodată până atunci. A fost o deviație de la drumul spre Røldal, pe o șosea alpină ce traversează pajiști alpine pline de lacuri și multe multe pietre.

Drumul duce în mod normal până jos în Lysebotn, într-o serie lungă de serpentine extrem de strânse, ușor similare cu cele ce urcă spre Stelvio Pass dinspre est. Mi-am dorit mult să văd și acest drum, însă din păcate nu a mai fost timp și pentru el. Serpentinele începeau chiar după parcarea pentru Kjerag, iar apoi ar fi trebuit să facem cale întoarsă, pentru că nu am mai fi avut cum să continuăm din Lysebotn spre Røldal. Așa cum putem observa la o analiză atentă a hărții, Norvegia e plină de drumuri cu dead end și întinderi imense de teren pe care nu există nici un drum.

Când am ajuns în parcarea de unde pornește traseul, am avut încă o surpriză. Și nu, nu era taxa de parcare, știam dinainte că avea să fie nici mai mult, nici mai puțin de 200 de NOK (20 de euro aprox.), nu ne-a luat prin surprindere (avusesem deja atacul de cord cu ceva timp înainte). Surpriza a fost… oile. Ok, mai văzusem oi, nu asta era, dar aici erau ca niște câini. Și nu orice câini, ci unii maaari. Efectiv veneau la noi ca niște căței cerșetori, cerând mâncare. Nu aveam nici cea mai vagă idee ce mănâncă o oaie, așa că nu le-am dat nimic. Ne-am gândit că iarba din zonă le ajunge :)))

Când am pornit pe traseu era deja ora 13, ceea ce nu era tocmai bine, dar a fost totuși și un avantaj, pentru că pe traseu am întâlnit foarte puțini oameni. Am întâlnit o serie care deja se întorceau, după care a fost super liber. M-am mirat un pic, pentru că având în vedere că Kjerag bolten e una dintre cele mai populare atracții din Norvegia, mă așteptam să găsim la fel de multă lume ca la Preikestolen, dar se pare că faptul că traseul este un pic mai lung, plus că era luni și nu duminică, și-a spus cuvântul.

La intrarea în traseu am întâlnit, la fel ca la Preikestolen, un panou informativ, de data aceasta chiar în engleză. Traseul e un pic mai greu decât la Preilkestolen, pentru că, în afară de câteva urcușuri destul de solicitante, are și câteva coborâșuri, ceea ce face lucrurile și mai ”distractive”.

Și chiar a fost de tras, nu glumă, dar și peisajul pe măsură. Pe prima urcare am avut chiar și soare, și o vedere fenomenală spre Lysebotn, capătul vestic al fiordului. După aceea au venit norii și un vânt destul de aprig ne-a făcut să ne înfofolim bine. Traseul traversează câteva zone extrem de interesante, cu căldări verzi, lacuri, dar și foarte multă piatră. Piatră cât vezi cu ochii!

Ne-a luat 2 ore să ajungem la Nesatindane (altfel denumit Kjerag), un fel de vârf (deși e impropriu spus vârf, căci acolo pare un mare platou de piatră) de unde, dacă ai curaj, poți merge câțiva pași mai încolo, până pe marginea ”prăpastiei”, de unde vezi o cădere liberă de 1000 de metri până jos, în apa fiordului. Trebuie să recunosc că m-am dus să mă uit și mi s-au muiat un pic picioarele. Mi-e greu în aceste momente să mă uit stând în picioare (și mi se pare și periculos totuși), așa că singurul mod a fost să mă pun în fund. E hilar și scary în același timp, iar ce se vede în jos e absolut fenomenal! Aceasta este Norvegia!

Acum că văd fisura aia, mă gândesc că poate n-a fost o idee așa de bună să stau acolo :))))

Și mai hilar decât atât e că am avut cu noi un GOpro împrumutat, și am făcut acolo (precum și ulterior) o grămadă de filmulețe. Atâta doar că la întoarcere, am copiat totul de pe card, apoi am formatat cardul, iar peste vreo câteva luni am constatat că nu aveam nimic în calculator. Totul dispăruse ca prin magie. Am crezut că leșin.

Trecând peste această amintire apăsătoare peste care nu voi trece niciodată și revenind la Kjerag, de acolo de pe margine am continuat spre Kjerag bolten, să vedem și noi ”minunea”.

Când am ajuns, nu mai era multă lume, dar era totuși suficientă cât să trebuiască să stăm un pic la coadă. Căci da, există o coadă civilizată ca să te duci să te urci pe bolostâncă și cineva să îți facă o poză.

Inițial când am văzut bolostânca, m-a luat cu emoții. Zic, văleu, dar cum ne urcăm noi pe chestia aia? Pare cel puțin pants-shitting! Asta pentru că, de unde stai, nu vezi cum se ajunge efectiv pe ea.

Dar oamenii păreau că se urcă, deci așa dracu gol m-am gândit că are cum să fie. A fost totuși amuzant să vedem oamenii care se urcau în patru labe, sau care renunțau de teamă, sau care efectiv vedeai că sunt morți de frica dar țineau morțiș să se urce acolo. Eu una, dacă aș fi ajuns și mi-ar fi tremurat picioarele, nu m-aș mai fi urcat. Pentru ce? Pentru o poză? Nobody cares! Really!

A fost fun însă. Din fericire nu am rău de înălțime, așa că atunci când mi-a venit rândul și am văzut cum anume arată, nu mi-a mai fost teamă. E mult mai scary în poze decât e în realitate. În realitate faci pur și simplu un pas mai mare, și aia e. Nu prea ai cum să cazi acolo, decât dacă se urcă cineva cu tine pe stâncă și te împinge (aviz cuplurilor. Nu vă urcați cu partenerul de viață, nu se știe niciodată când are o dorință ascunsă de a te arunca în prăpastie :))))

Oricum, locul este destul de mic și oamenii de regulă se urcă pe piatră doar câte unul. Ceea ce am făcut și noi. A fost disctractiv, după care am mâncat un sandviș. Eram morți de foame, dar nici chef să stăm pe loc nu aveam, căci era vânt puternic, așa că am plecat destul de repede.

La întoarcere, deși eram cam stresați cu timpul, am insistat să facem un circuit, adică să nu ne întoarcem pe unde venisem. Din ochi mi se părea că alternativa nu era cu mult mai lungă decât traseul clasic, așa că am decis să încercăm. Varianta aleasă ne-a dus printr-un peisaj și mai sălbatic, spre fericirea noastră, unde nu am întâlnit nici picior de om. Inițial am avut de urcat și de coborât un teren plin de stâncă spălată, după care am ajuns într-o vale frumoasă cu lac, ce ne-a condus înapoi la traseul original, de unde am continuat pe unde și venisem.

În final putem spune că a fost și acesta un traseu pe cinste, chiar dacă poate nu la fel de spectaculos la Preikestolen. E drept că nici n-am avut soarele avut cu o zi înainte, și poate și de asta.

Ce nu ne-a plăcut însă a fost că și aici am întâlnit o porțiune cu trepte construite de șerpași. De fapt chiar în acel moment lucra o echipă de zor la o nouă porțiune. În plus, se mai lucra și la un fel de căbănuță aflată pe traseu, pentru care un elicopter a făcut nenumărate drumuri dus întors din vale, aducând materiale de construcție. Și oricât de fascinant a fost prima dată, după vreo jumătate de oră a început să mă enerveze, nu de alta dar făcea un zgomot îngrozitor, iar noi mergem pe munte, printre altele, pentru liniște. Dar ce să facem, asta e, mai avem parte uneori și de astfel de coincidențe mai neplăcute.

Aplicația MAPS.ME ne-a ajutat mult la alegerea traseului de întoarcere, dat fiind că pe panoul de la startul trasului nu era nicio indicație pentru el iar denumirile de pe săgețile de la fața locului nu sunt familiare.

La mașină am ajuns înapoi pe la ora 18, ceea ce însemna că mai aveam doar 4 ore la dispoziție ca să ajungem la Røldal, și așa a început cursa. Nu primisem pe mail răspuns de la camping, așa că era cazul să facem orice ca să ajungem până în ora 22. Am fi vrut să oprim pe drum la un supermarket ca să facem cumpărături pentru a doua zi, dar nu era timp de asta. Am gonit cât de repede am putut (ceea ce nu înseamnă totuși foarte repede având în vedere ce drumuri înguste și alambicate sunt pe acolo), și, spre surprinderea mea, am reușit să ajungem chiar la zece fără un sfert.

Transpirasem ceva, dar reușisem! Yuhuuu!!! Mă rog, dacă pe drum mi-aș fi amintit să mai și verific mailul, aș fi văzut că cei de la camping îmi răspunseseră între timp, spunându-mi că nu e nicio problemă că întârziem și că aveau să ne lase cheia în ușă. Dar în fine, detalii.

Oricum, când am ajuns, era întuneric, iar la recepție nimeni. A trebuit să mergem undeva în fundul curții la casa gazdelor, de unde, spre surprinderea mea, chiar a ieșit cineva la ora aia. Ba am și plătit :))) Cu cardul!!

Apoi ne-am luat căsuța în primire și a fost… love at first sight. Era prima dată când ne cazam într-o astfel de căsuță în Norvegia, și trebuie să spun că mi-a plăcut la nebunie! Singura chestie a fost că la 10 noaptea am constatat că avem nevoie de fise pentru a putea face duș cu apă caldă, iar noi nu aveam niciun ban cash, darmite monede. Ne grăbisem atât de tare pe drum încât ne scăpase cu totul acest aspect. Era prea târziu ca să mai putem merge undeva ca să facem rost de fise, așadar am stat și ne-am uitat ca mâța-n calendar la automatul din camera de duș, doar doar s-o îndura de noi. Ceea ce, evident, nu s-a întâmplat.

Va urma.

Aparat foto folosit: Sony A6000 + 16-50mm

Utile:

Traseul pe Relive (nu i-am dat drumul de la început, dar tot e mai bine decât deloc:

Relive ‘Kjerag’

Taxă de drum: 60 NOK
Parcare Kjerag: 200 NOK
Cazare Seim Camping, Røldal, 600 NOK/căsuță/noapte

Ghidul folosit de noi pentru călătoria în Norvegia a fost cel emis de Fjord Norway. Îl găsiți de descărcat aici.

Este foarte subțire, dar are absolut tot ce ai nevoie pentru zona Fjord Norway. Inclusiv durate, numărul de plecări pe zi și alte detalii pentru ferry-uri, dar și prețuri pentru anumite taxe de drum și multe multe alte lucruri utile. Este refăcut în fiecare an, astfel că veți găsi în el informații actuale. Din păcate observ acum că nu mai include prețurile pentru ferry-uri, precum cel de anul trecut folosit de noi. Însă prețurile pentru ferry-uri cred că pot fi verificate și online, căci la fiecare ferry este indicat site-ul companiei care îl operează.

__________________

Călătorie susținută de:

2 comentarii:

Leave a Reply

Your email address will not be published.