Norvegia: Preikestolen (sept 2017) – 1/9

Norvegia a fost un vis de-al meu mulți ani înainte de prima noastră întâlnire. Am senzația acum că i-am făcut curte toți anii ăia, nevrând să mă năpustesc asupra ei din prima, ci să încerc să o cunosc. Așa, de la distanță. Să aflu mai multe despre ea, să caut să înțeleg cum este. Pentru că Norvegia nu e într-un singur fel, ci are o diversitate imensă, pe care nu aveam cum să o pot cuprinde și pricepe din prima. E o complexitate aparte în frumusețea ei, și mie, cel puțin, nu mi-a fost foarte ușor să aleg pe care dintre nenumăratele ei fețe voiam să o văd pentru prima dată. Pentru că zonele sunt destul de diferite dacă mă întrebi pe mine. Aș fi vrut să le văd pe toate dacă s-ar fi putut, dar asta era imposibil. Nu puteam ateriza în mai multe locuri în același timp.

În toți acești ani adunasem într-un board de Pinterest zeci de fotografii de peste tot din Norvegia. Așa că atunci când a venit momentul să încep planificarea călătoriei, le-am luat pe fiecare în parte și le-am localizat pe hartă. Mi-am creat un fel de hartă a visurilor norvegiene, și numai eu știu ce ochi mari am făcut când am văzut că pin-urile se întindeau pe toată suprafața țării. Ok, și acum ce tăiem din toate astea?

Dar lucrurile au un fel de a se aranja de la sine. Căci când i-am scris colegei mele de liceu, Iulia, rugând-o să-mi dea câteva sfaturi și să mă ajute să aleg, ea locuind în Stavanger de mulți ani, ne-a invitat să trecem și pe la ea. Și astfel ne-am gândit ca punctul de plecare să fie Stavanger.

Toate bune și frumoase, dar totuși… cât să mergem în sus? Erau ATÂTEA de văzut!! Iar noi nu aveam mai mult de 10 zile la dispoziție. Analizând distanțele, plus faptul că totul e plin de fiorduri pe acolo, ceea ce însemna clar că viteza de deplasare pe șosea nu avea cum să fie foarte mare, am apreciat că 2 provincii norvegiene ar fi suficiente, mai exact Rogaland (cea în care începeam călătoria) și Hordaland.

Dar cu cât ne uitam mai mult la ce era un pic mai la nord, cu atât ne doream să ajungem și pe acolo. O împărțire pe zile a fost decisivă și ne-a tăiat mult din elan, mai exact din planuri, dar cu o logistică foarte bine pusă la punct, aveam șanse să ajungem până la Geiranger și înapoi. Era mult. Foarte mult. Ar fi însemnat ore multe de condus, iar ultima zi ceva înfiorător. Dar merita. Merita din plin. Trebuia doar să avem noroc cu vremea.

Fiind septembrie, putea să fie foarte frig și ploaie, dar putea să fie și acceptabil. Sau putea să fie cu de toate, cum e Norvegia de obicei. Ne-am pregătit din start psihicul pentru varianta în care va ploua în fiecare zi, așa cum auzisem din multe direcții, și, când a venit momentul, ne-am burdușit în bagaje tot felul de geci și alte echipamente necesare, și am pornit. Acuma… cum o fi… are să fie! Mi-am dorit însă, ca orice călător, să avem vreme bună și mi-am imaginat că vom fi dați pe spate de frumusețile Norvegiei. Însă ce nu știam eu încă era că Norvegia avea să ne dea pe spate cu mult mai mult decât atât. Iar la acel moment nu aveam nici cea mai vagă idee.

Ziua 0: În zbor spre Stavanger

Prima zi nici nu o pot considera așa, căci nu am văzut efectiv Norvegia, ci doar am aterizat în ea.
După un zbor până la Amsterdam, o escală extrem de lungă și un al doilea zbor din Amsterdam până în Stavanger, am pășit în sfârșit pentru prima dată pe tărâm norvegian, unde ne aștepta nu doar Iulia, ci și fratele lui Adi, ce venise și el câteva zile în vacanță acolo.

Primele impresii despre Norvegia?

Imediat ce s-au dat jos din avion, o mulțime de localnici (în special la vârsta a treia) s-au înfipt în duty free, cu coșuri după ei. Ni s-a părut cam ciudat, dar am mers mai departe. Am aflat apoi de la Iulia că își făceau stocul de vinuri, aparent e un obicei de-al lor.

Căsuța Iuliei era tare drăguță, o clădire tipică pentru Norvegia, din lemn, vopsită cu roșu. Mi-a plăcut mult, și abia așteptam să vină ziua, ca să văd totul mai bine. Când am ajuns noi, era deja întuneric afară.

Ziua 1: Preikestolen

Foarte aproape de Stavanger se află fiordul Lyse (Lysefjord), unde se găsesc două dintre cele mai cunoscute simboluri ale Norvegiei: Preikestolen (sau Pulpit Rock), acel bloc masiv de piatră cu un hău imens sub el, și Kjerag bolten, acea “pietricică” blocată între doi pereți – sigur le știe toată lumea. Și deși sunt arhicunoscute, ne-am dorit să le vedem, frumusețea peisajelor făcându-ne dornici să depășim instinctul de fugă atunci când auzim de locuri superaglomerate și super-turistice.

Preikestolen fiind cel mai aproape de Stavanger, am ales acest loc pentru prima noastră întâlnire cu Norvegia. Și nici că puteam alege mai bine.

Oricât de multe poze văzusem înainte de acolo, nimic nu se compară cu realitatea. Priveliștea mi s-a părut de o mie de ori mai spectaculoasă, iar noi am avut și noroc cu o vreme splendidă și soare. Stropi au fost vreo trei în total. Fiordul este extraordinar, iar munții care îl delimitează păreau, în bătaia soarelui, ca și pudrați de o mică ninsoare. Doar că nu era niciun pic de zăpadă pe acolo, ci păreau așa doar din cauză că sunt plini de zone întregi de piatră.

Impactul pe care îl are nebunia care este acolo sus este atât de mare și pentru că până acolo, traseul nu trădează nimic din ce va urma. Sigur, știi că sus te așteaptă ceva fantastic, dar diferența este atât de mare, încât pur și simplu nu ai cum să nu fii extaziat când ajungi acolo. Până și Iulia, care mai fusese la Preikestolen, a fost impresionată.

Din Stavanger până acolo am mers cu mașina pe ferry din Stavanger până în Tau, după care am continuat cu mașina 20 de minute până la o parcare. De fapt există două parcări, căci cea mare, originală, deja nu mai are suficiente locuri cât pentru toți turiștii. Astfel că au mai făcut una un pic mai înainte, și au făcut un start de traseu și de acolo. Adică nu trebuie să mergi ca prostul pe șosea până la startul traseului de la parcarea veche, ci poți porni liniștit și de la parcarea nouă, direct pe o potecă. Cam așa se fac lucrurile în Norvegia. Dar nu asta m-a uimit cel mai tare, ci călătoria cu ferry-ul.

Nu e ca și cum nu mai mersesem niciodată cu un ferry, însă aici am fost complet uimită. Ne-am așezat la coadă cu ceva timp înainte, după care, la ora îmbarcării, ne-au făcut semn să ne urcăm. Am fost nedumerită, căci nu plătisem nicăieri, așa că o întreb pe Iulia de bilet. „A, plătim după ce ne urcăm!”. Eu: cum??? Păi de unde știu ei că am bani să plătesc sau că nu mă ascund undeva ca să nu plătesc. Well… it’s the Norwegian way! :) Și iată că atunci am avut parte de primul meu șoc cultural în Norvegia. Nimeni nu-și pune problema că nu o să plătești, că ești necinstit. Sigur, există un anunț undeva că primești amendă dacă nu plătești. Dar oameni sunt super relaxați. A fost singurul ferry la care plata s-a făcut așa, dar totuși.

Pur și simplu ne-am urcat, am lăsat mașina în zona de parcare, apoi am urcat pe punte, și după o vreme a venit un băiat cu un POS portabil la noi. Nu eram toți la un loc, și bănuiam că unul dintre noi deja plătise pentru toți, așa că i-am spus că trebuie să verificăm. La care mi-a spus senin că nu-i nicio problemă, că el se va duce la ghișeu peste vreo 10 minute, și că putem veni ulterior acolo să plătim. Șocul nr. 2. Mi se părea incredibil că omul avea încredere că mă voi duce să plătesc apoi. Ceea ce evident că am și făcut. Dar mentalitatea din România te învață să ți se pară ciudat când cineva are încredere în tine că vei fi cinstit. Și asta nu era singura porție de civilizația norvegiană pe care aveam să o servim. Aveau să urmeze și altele.

Revenind la logistică. Din Stavanger la Preikestolen mai există și o a doua variantă de a ajunge cu mașina, mai exact cu ferry-ul Luvvik – Oanes, care e mai mic, durează mai puțin, și, drept urmare este mai ieftin. Ca regulă generală în Norvegia, cu cât distanța parcursă de ferry e mai scurtă, cu atât ferry-ul este mai ieftin. Dezavantajul la Oanes este că la întors, am așteptat destul de mult, pentru că erau multe mașini iar ferry-ul e mai mic. Mă rog, avantaje și dezavantaje.

Noi am fost la dus cu ferry-ul Stavanger – Tau, și la întors cu Luvvik – Oanes. Nu mai țin minte de ce am ales Tau pentru dus, dar cred că rămăsesem setată așa pentru că prima oară stabilisem să mergem fără mașină. Caz în care există un bilet pe care îl poți cumpăra online, care include călătoria cu ferry-ul și apoi, din Tau, cu un autocar ești dus la startul traseului spre Preikestolen. O treabă faină, dar destul de scumpă (320 NOK de persoană dus întors – aprox. 33 euro). Asta pentru că nu există autobuze obișnuite pe acel sector de drum, startul traseului spre Preikestolen fiind un dead end.

Avantajul pentru cei ce nu vin cu mașina este că nu mai plătesc taxa destul de piperată de 200 de NOK pentru parcare. Din nou, avantaje și dezavantaje. Depinde ce e mai convenabil pentru fiecare, în funcție de numărul de persoane și dacă merită închiriată mașina sau nu (pentru că mai sunt și acele costuri la mijloc).

Pe de altă parte, cam cum ar fi să ne întâmpine și pe noi un astfel de panou la începutul unui traseu? E drept, nu am înțeles nimic din ce scrie, dar graficul este mai mult decât grăitor, dacă știi că “t” înseamnă “oră” sau, după caz, “ore” înțelegi și timpii, iar semnele de echipament sunt absolut adorabile! Ce poți să mai vrei?

Traseul de la parcare până sus durează cam 2 ore (mers normal), dar mi s-a părut că timpul a trecut foarte repede, mai ales că venise cu noi și Iulia, și am povestit o grămadă împreună pe drum. Deși sunt doar vreo 350 de metri diferență de nivel, traseul are și câteva porțiuni de urcuș susținut, asta ca să nu uiți totuși că ești pe munte, nu la plimbare. Am traversat zone de pădure, o zonă de tinov, iar la un moment dat am ajuns și la un lac, unde eu eram tare încântată (pentru că îmi plac mult lacurile în general, mai ales cele de munte), după care începe zona stâncoasă. Și când spun stâncoasă nu mă refer la ceva complicat de navigat, ci mă refer doar la o zonă în care e ca și cum iarba ar fi înlocuită cu o pardoseală de piatră. Nu pietriș, ci piatră. Cât vezi cu ochii, spălată de ploi.

De acolo n-a mai durat decât jumătate de oră și am ajuns pe ceea ce se cheamă cliff trail, adică o potecă ce merge chiar pe marginea “prăpastiei”, unde totul s-a schimbat. Poteca este destul de lată, astfel încât oricine poate merge liniștit, dar niciunul nu se putea abține de la a se apropia de margine.

Fiind un obiectiv cunoscut, au fost destul de mulți oameni acolo în același timp cu noi, și era funny să îi vezi pe fiecare manifestându-se. Unii se apropiau doar un pic și pe urmă se trăgeau înapoi, alții se așezau cu fundul pe margine și picioarele în afară, alții de lungeau pe jos, pe burtă și priveau hăul fascinați, alții abia așteptau să-și facă o poză în locul consacrat.

Nu prea știai ce să faci mai repede, iar vântul era destul de puternic și exaltarea la cote maxime.

Traseul de pe margine s-a terminat curând, culminând cu locul unde toată lumea vrea o poză. Există un punct în care realizezi cu adevărat cam cât de tăiată este fața muntelui sub Preikestolen și cât de fragilă este viața. Am citit că în 2013 un turist a căzut de acolo încercând să facă niște poze. Ceea ce nu e de mirat, dar e totuși atât de tragic. Iar totul ține de un pas greșit cu câțiva cm mai mult decât ar trebui. Același lucru s-a întâmplat și în 2015, la Trolltunga, de asemenea una dintre cele mai cunoscute locații din Norvegia (acea limbă de piatră de deasupra unui fiord, pe care se fotografiază mulți sărind sau stând cu picioarele atârnate).

Și trebuie să recunosc, deși nu am rău de înălțime, hăurile acelea mi-au dat câțiva fiori gândindu-mă cât de ușor poți să cazi. Așa că după ce le-am admirat suficient, ne-am hotărât să părăsim mulțimea și să admirăm Preikestolen de la distanță. Totuși, trebuie să menționez că deși era multă lume acolo, lucrurile erau diferite de România. La noi, în astfel de locuri nu știu cum să fug mai repede, pentru că nu e doar aglomerația cea care mă deranjează, ci și gălăgia. Aici însă, nu se putea vorbi de gălăgie. Toată lumea se bucura, dar nu urla nimeni, nu făcea nimeni figurație, fiecare își vedea de treaba lui. Era chiar și o scurtă coadă la pozat pe margine, și fiecare își aștepta cuminte rândul.

Și nu erau acolo numai oameni de munte. Era și de așteptat de altfel, fiind un loc atât de popular. Am văzut așadar atât oameni echipați corespunzător, cât și pantofari, numai că erau mai civilizați decât la noi, iar mulți aveau doar încălțăminte nepotrivită, adică ceva teneși. Și oricum, cred că erau turiști străini, pentru că norvegienii au o cultură foarte sănătoasă în privința muntelui, și marea lor majoritate merg echipați serios.

Ce mi s-a părut ciudat însă a fost că unii căraseră cu ei un fel de mini grătar pe care făceau, culmea, clătite! Într-o minitigaie!! Mi s-a părut super neobișnuit, și ușor pantofăresc, dar Iulia mi-a spus că asta e tradiția la ei, și mulți oameni de munte fac asta. Diferența este că lasă totul curat după ei, iau absolut orice mizerie jos, și nu deranjează cu nimic, mai ales că acele clătite nu miros ca micii. Iată o chestie interesantă, chiar nu știam.

Undeva mai sus de Preikestolen am făcut și noi o pauză mică de masă, după care, nu am vrut să plecăm , ci să mai explorăm un pic zona, astfel că am mai urcat un pic până la un vârf din apropiere, numit Neverdalsfjell (fjell însemnând munte sau piatră).

Am avut astfel mai multe unghiuri frumoase asupra Preikestolen și a fiordului. Peste celălalt capăt al lui, unde aveam să mergem a doua zi, am văzut la un moment dat că a venit o ploicică zdravănă, dar noi din fericire avea chiar și soare uneori. Făcusem alegerea cea bună!

Iar pentru întoarcere, pentru că părea că ne putem întoarce pe un alt traseu, am căutat să îl găsim. Maps.me de asemenea arăta că există un Hill trail (variantă la Cliff trail) până la lac, după care poteca revenea la traseul inițial. Zis și făcut. Am văzut astfel și o zonă ceva mai sălbatică, foarte puțin umblată de oameni, pe potecă întâlnind doar 2 oameni, și aceștia la final. De pe traseul de întoarcere am zărit în depărtare un alt lac, mult mai mare decât cel de pe traseul nostru, moment în care mi-am dat seama pentru prima dată că Norvegia are foarte multă apă. Însă încă nu aveam nici cea mai vagă idee cam cât de multă.

Cu ceva timp înainte începusem să folosesc Relive pentru înregistrarea traseelor, doar că la Preikestolen mi-am adus aminte să-i dau drumul abia de sus de pe vârf, de unde am coborât:

Relive ‘Preikestolen’

Singura chestie ce nu prea mi-a plăcut pe traseu a fost amenajarea traseului de mâna omului. În câteva porțiuni erau amenajate trepte din pietre foarte mari, care fuseseră aduse acolo expres pentru asta și montate, după cum ne-a spus Iulia și aveam să vedem și noi ulterior pe alte trasee, de șerpași din Nepal, angajați special pentru astfel de treburi.

Nu mi-a plăcut pentru că, în afară de faptul că natura nu e lăsată așa cum e ea, urcatul pe asemenea amenajări artificiale este realmente incomod. Mult mai incomod decât dacă ai merge pur și simplu pe o potecă bătută natural de-a lungul timpului. Mă rog, părerea mea. Nu înțeleg exact motivele pentru astfel de amenajări, dar am senzația că e doar ceva făcut pe traseele populare. De ce se consideră că aceste trasee trebuie alterate și turiștii “ajutați”, nu îmi dau seama. E o măsură de reducere a numărului de accidentări? E o măsură de protejare a mediului de fluxul mare de turiști? Oare poteca devenea foarte noroioasă? Oare despre ce să fie vorba? Nu sunt în măsură să îmi dau cu părerea, dar acest lucru a fost doar unul neplăcut pe lângă multitudinea de lucruri care nu numai că ne-au plăcut, dar ne-au uimit.

Toate peste toate prima noastră zi în Norvegia a fost absolut fantastică! Iar Preikestolen nu numai că nu a fost mai prejos decât părea, ci s-a ridicat mult deasupra așteptărilor. Până la finele zilei cred că în sfârșit învățasem și cum se pronunță această denumire, care îmi dăduse enorme bătăi de cap până atunci. Până am ajuns în Norvegia nici măcar nu încercasem să pronunț sau să văd cum se citește, atât de complicat îmi părea. Așa că îi spuneam Pulpit Rock (varianta englezească – se pare că nici americanii sau britanicii nu erau foarte încântați, așa că au inventat ei o denumire mai simplă). Dar Iulia ne-a ajutat și ne-a explicat că se pronunță Pre-kes-to-len. E de fapt foarte simplu, pronunția fiind similară cu cea din engleză, fiind ambele limbi germanice. Așadar, pe românește, ar fi Pre-ches-to-lăn. Simplu, nu? Doar i-ul acela nu se pronunță, ceea ce pe mine mă încurca mult.

Și iată că odată cu prima zi în Norvegia am avut parte și prima lecție de pronunție norvegiană :)
Va urma.

Aparat foto folosit: Sony A6000 + 16-50mm

Utile:

Ferry Stavanger – Tau: Frecvență 32 curse /zi, Durată călătorie: 40 minute, Costuri: 167 NOK / mașină+șofer, 56 NOK/ adult (prețurile erau valabile în 2017)
Ferry Oanes – Lauvvik: Frecvență 41 curse /zi, Durată călătorie: 11 minute, Costuri: 79 NOK / mașină+șofer, 33 NOK/ adult (prețurile erau valabile în 2017)
Parcare Preikestolen: 200 NOK

Ghidul folosit de noi pentru călătoria în Norvegia a fost cel emis de Fjord Norway. Îl găsiți de descărcat aici.

Este foarte subțire, dar are absolut tot ce ai nevoie pentru zona Fjord Norway. Inclusiv durate, numărul de plecări pe zi și alte detalii pentru ferry-uri, dar și prețuri pentru anumite taxe de drum și multe multe alte lucruri utile. Este refăcut în fiecare an, astfel că veți găsi în el informații actuale. Din păcate observ acum că nu mai include prețurile pentru ferry-uri, precum cel de anul trecut folosit de noi. Însă prețurile pentru ferry-uri cred că pot fi verificate și online, căci la fiecare ferry este indicat site-ul companiei care îl operează.

1

3 comments

  1. Superb și mulțumesc. Îmi aduce aminte cu drag din turele din 2009-2010 pe care le-am făcut la Preikestolen. Stând în Stavanger, îmi era relativ ușor să ajung acolo. Din pozele și din cuvintele tale mi-am adus aminte de mlaștina cu podeț de lemn, de plaja pe care am făcut-o pentru câteva minute la lacul aflat mai sus de mlaștină, de explorarea pe care am făcut-o și eu solitar deasupra platformei (acolo îmi amintesc de un hornuleț destul de frumos), de marcajele T roșu extrem de simple și de intersecții, de ”t” (timer=ore), de liniștea și de vântul de pe platformă (”Scaunul preotului” în traducere în română), de ultima bucată de traseu ”pe marginea prăpastiei” și de singurul loc unde știu că realmente la trecere ai gol sub tine, de emoțiile pe care le-am avut prima dată când m-am apropiat de marginea platformei (pe burtă, nu în picioare!, la cei 604 metri, parcă ce sunt ușor surplombați sub tine). Of, ce amintiri, ce vremuri faine… Pe traseul spre gura fiordului (cu pod) am trecut în ultima mea călătorie în zonă când am făcut înconjurul fiordului Luminii (Lysefjord)… Alte amintiri… Încă o dată mulțumesc!

Leave a Reply

Your email address will not be published.