Bucegi: comorile Tiganestilor si Brana Caprelor (29-30 iulie 2017)

Deși am petrecut deja zeci de zile în Bucegi, acești munți de care mulți s-au săturat, pe mine continuă să mă uimească de fiecare dată, și să păstreze enorm de multe locuri neexplorate. Chiar și pe trasee marcate, chiar dacă am înroșit harta de-a lungul anilor.

În vara lui 2017, după îndelungi ore de planificare și visare, am reușesc să gândesc un circuit de 2 zile care să unească 3 locuri prin care nu reușisem încă să ajung, deși le aveam în minte de mulți ani: Brâna Caprelor, Turnurile Țigănești și Hornul Mare al Mălăieștilor.

Zis și făcut, într-o sâmbătă dimineață am pătruns cu mașina pe drumul dinspre Râșnov spre Uzina, și apoi am parcat la desprinderea drumului forestier spre Mălăiești, exact în locul în care parcasem și în februarie 2015. Atunci era zăpadă, acum puteam admira vara în toată splendoarea ei. Urcușul până la Mălăiești a trecut destul de repede și mi-a părut destul de diferit de cum mi-l aminteam eu de pe timp de iarnă. Plus că acum am văzut și o vagă urmă de ursuleț :)

Depășirea pragului de dinainte de cabană a fost la fel de spectaculoasă ca și prima dată când am ajuns acolo, amintindu-mi a nu știu câta oară cât de special este acest loc.

Cețuri jucăușe învăluiau într-un dans continuu vârfurile ascuțite, iar privirea fugea mereu în toate direcțiile, cu tot cu aparat de multe ori.

Am luat o pauză un pic mai mare acolo, pentru că planul era să mâncăm destul de bine, după care să continuăm urcușul spre Refugiul Țigănești, dar nu pe drumul cel mai direct, ci prin Hornul Mare și apoi dreapta de două ori.

Ceea ce am și făcut. Mai făcusem o dată acest traseu pe timp de vară, în 2011, dar doar până la bifurcația dintre poteca de vară și hornul mare, unde atunci făcusem stânga din cauză că în horn ni se spusese că era gheață. Acum însă aveam de gând să mergem drept înainte.

Tot traseul până la horn mi s-a părut de-a dreptul fascinant. Și asta chiar dacă mai fusesem pe acolo. Acum parcă era cu totul nou. Să fi fost cețurile de sus, sau norii care acopereau și descopereau din când în când soarele? Nu știu. Cert e că a fost de vis. Iar până sus am văzut capre nu o dată, ci de două ori. Prima dată nu mult după ce am plecat de la cabană, iar a doua oară în apropiere de horn. Prima oară doar una, a doua dată o mamă cu un pui mic și frumos. Doamne, ce creaturi superbe!

Urcarea prin horn m-a obosit nițel și hornul în sine nu m-a impresionat așa de tare pe cât îmi imaginasem. E drept că urcasem destul de mult până acolo, dar nu de la oboseală mi s-a tras lipsa de impresionare, ci pentru că probabil eu mi-l imaginasem mai spectaculos. Sus când am ajuns, am dat din nou cu nasul de frumusețile Bucegilor.

Din păcate însă, am dat cu nasul și de un vânt puternic, din acela care te taie până la oase și te vâjâie așa de tare la cap că nu mai pot să-ți duci gândurile până la capăt, așa că timp prea mult n-am pierdut pe loc.

Și ne-am luptat noi ce ne-am luptat cu el, dar în momentul în care am început să coborâm spre Turnurile Țigănești, am zis că nu-i adevărat cât de frumos e. Cum de un traseu marcat din Bucegi avea un asemenea cotlon nemaipomenit și eu nu îl văzusem încă? Știaaaam eu că aici se ascund comori!!

Pentru un moment am putut arunca un ochi și spre Valea Ciubotea, care mi s-a părut absolut fantastică!

După o coborâre abruptă și un lanț, poteca subțire a început să deseneze un fir magic prin iarbă, iar deasupra ei au început să se ridice turnurile. Aceea a fost una din imaginile mele preferate din toată tura, și nu m-am putut abține de la a mă gândi că, orice ar spune lumea, și oricât de mulți munți frumoși avem în țară, Bucegii sunt dați naibii, domnule’! Nu spun că-s cei mai frumoși, pentru că nu fac astfel de topuri, dar dacă ar fi să fac un top 5, cu siguranță ar fi acolo. Asemenea formațiuni, văi și pereți nu mai există în altă parte. Fiecare munte are frumusețea lui, desigur, dar când știi să identifici și să te bucuri pe deplin de particularitățile fiecăruia, atunci poți să te chemi un montaniard fericit.

Curând am ajuns și la Refugiul Țigănești, numai ca să constatăm că înaintea noastră mai sosise un grup. Sigur că nu ne așteptam să fim singuri, chiar dacă ne-am fi dorit asta. Grupul era format din câțiva bărbați și un băiețel, iar afară era și un cort. Și problema nu era asta, ci că ne-am dat seama din prima că unul dintre ei era deja băut. La ora 16. Am prevăzut din prima niște sforăituri sincron, dar am sperat că dopurile de urechi își vor face meseria.

Fiindcă nu prea aveam ce face, nu după mult timp ne-am băgat în sacii de dormit să ne încălzim, cu gândul să ieșim mai târziu la apus. Și cum stăteam noi așa aliniați, doar cu nasurile pe afară, deodată se deschide ușa și aud o voce cunoscută. Măi ce naiba…? Ăsta e Badea!! :)))))

Și cum mă ridic în capul oaselor, îl și văd, alături de Adelina. Ce faceți băăăăi? :))) Pe bune? Nu ne vorbim și ne vedem aci? (noi stând în București la câteva blocuri distanță).

Seara așadar am petrecut-o de vorbă cu ei, iar la apus am ieșit cu toții să facem poze. Apusul a fost unul foarte deosebit, în care nu am văzut soarele aproape deloc, pentru că era un plafon de nori coborât destul de jos, însă ne-am putut bucura de razele lui, care au creat un cadru magic, cum eu una nu cred că mai văzusem niciodată.

După lăsarea întunericului, ne-am strâns cu toții pe la casele noastre, mai exact în casa noastră, a tuturor. Și deși muntele mi-a adus de-a lungul timpului o mulțime de amintiri frumoase, acea noapte nu a fost una dintre ele. Din păcate, ne lovim în continuare de oameni care nu știu să respecte alți oameni și care privesc un week-end pe munte ca pe un bun prilej de a se îmbăta. Chiar dacă ai un băiețel prin preajmă (poate chiar al tău).

Am crezut inițial că nu va fi foarte rău, totuși. Eu mi-am pus dopurile în urechi și am încercat să adorm, dar colegii noștri de refugiu țineau lumină aprinsă și puseseră muzică. Degeaba s-a văzut clar că ne pusesem la dormit, și cred că le-am și atras atenția la un moment dat, pe un ton mai mult decât politicos.

Băuta a continuat, iar somnul nostru în acea noapte a fost printre picături. Dacă nu vorbeau, trânteau ușa, dacă nu trânteau ușa, sforăiau, dacă nu sforăiau, făceau altceva. Și tot așa. În refugiu oricum nu era foarte cald și sufeream de frig, dar cu foitul lor pe ușă pentru că trebuiau să meargă afară din cauza cantității industriale de lichid din corp, temperatura din refugiu era mult sub nivelul suportabil pentru mine. Am dormit pe mine cu tot ce aveam în rucsac (ceea ce include 2 pufoaice – subțirele, ce-i drept, dar oricum) și tot degeaba. Oamenii au fost la orizontală abia dimineață, însă sforăiturile erau atât de grave încât nici măcar dopurile de urechi nu-și mai făceau treaba. Am ieșit la răsărit un pachet de nervi.

Nervii mi s-au potolit însă repejor când am dat cu ochii de ce era afară. Nu mai văzusem de multă vreme așa ceva, și chiar dacă mai văzusem ceva similar vreodată, atunci părea că e pentru prima dată. O ceață aurie se mișca cu o viteză năucitoare și mângâia muntele, iar soarele era ca o mireasă timidă după voal.

Aproape era să mă împiedic încercând să intru înapoi în refugiu ca să îl chem și pe Adi. În 5 secunde și uitasem de noaptea oribilă pe care o trăisem, dar încă nu știam că acela nici măcar nu fusese cel mai rău lucru trăit din acel week-end.

Îmi amintesc că prima dată ieșisem din refugiu la ora răsăritului, dar afară era ceață coborâtă peste tot, așa că mă întorsesem înăuntru. Am mai așteptat o vreme, și apoi am ieșit iar, dar fiindcă nu trăgeam mari speranțe, am ieșit fără aparat și trepied. Apoi, aproape că nu știam cum să montez totul mai repede, ca să fac o filmare.

Din fericire pentru mine, afară nu era frig, ci o temperatură acceptabilă. Am montat trepiedul cât de repede am putut, după care a pus aparatul pe el și am apăsat pe butonul de filmat. Între timp ieșise și Adi, și nu cred că a durat mai mult de 2 minute și am simțit că mi se taie picioarele și mă duc în jos.

Nu mai pățisem niciodată așa ceva, și nu știam ce mi se întâmplă. Din fericire Adi m-a prins, și m-a întins pe jos. Cred că a tras o sperietură groaznică săracul, pentru că mi-a zis ulterior că mă făcusem albă la față, iar eu însămi am simțit cum se scurge vlaga din mine. Pe moment nu mi-am dat seama ce am, ulterior am realizat că mă avea o problemă gravă la stomac. Semăna cu ceea ce pățisem în Retezat în 2010, când rămăsesem 1 zi blocată de munte de cât de rău îmi era, și acum mă temeam că nu voi putea coborî de acolo.

Nu aveam nici cea mai vagă idee de la ce mi se făcuse rău, dar, pe cât de foame îmi era, pe atâta de greu era să mănânc ceva. Iar de jos nu mă puteam ridica. Ca să merg la “toaletă” a trebuit să mă târăsc efectiv, iar fiecare mișcare mi se părea cel mai greu lucru din lume. Energia mea era pe zero barat. Nu era nimic de găsit în rezervor.

Iarba era umedă, dar eu nu mă puteam ridica de pe ea. Am stat așa o vreme, până când am simțit că mă pot urni să merg înapoi în refugiu, după care am realizat problema cu adevărat gravă: nu aveam pastile la mine. Mereu am, dar fix acum părea că intraseră în pământ.

Și atunci am înțeles rostul întâlnirii aparent întâmplătoare cu Andrei acolo sus. Dumnezeu îl trimisese pentru că el avea pastila salvatoare la el :)))) Râd eu acum, dar fără pastila aia.. nu știu ce naiba mă făceam.

Imediat ce am luat-o am încercat să mă liniștesc și să nu mă mai mișc absolut deloc. Am reușit să rămân în sac la căldură, și cred că am și adormit un pic la loc. Tot într-o stare asemănătoare era și “prietenul” nostru bețiv, doar că lui îi era rău de la prea multă băutură. Și îl ruga pe băiețel să-l cheme pe nea nu-știu-cum să îi ia tensiunea sau așa ceva. L-aș fi luat la bătaie dacă aveam putere să ridic măcar un deget.

După o oră sau așa am ieșit din refugiu, pentru că mi se părea frig și afară era soare, așa că mi-am aranjat acolo un loc să stau întinsă, ca să prind puteri. Încercam să nu mă gândesc încă la cum aveam să cobor de acolo, ci să mă concentrez pe a nu mă mișca. Simțeam că este esențial. Și oricum, orice mișcare era un chin.

După un pic de timp parcă am simțit că e mai bine, așa că am încercat să mănânc ceva. Nu prea știam ce, iar multe lucruri îmi provocau greață numai cât mă gândeam la ele, dar până la urmă am găsit ceva uscat care a intrat.

Și nu știu cum am reușit până la urmă, dar încet încet m-am pus pe picioare (slavă domnului pentru acea pastilă miraculoasă) și am început chiar să iau în considerare să ne ținem de traseul inițial. M-am îmbrăcat încetișor, Adi m-a ajutat cu făcutul rucsacului, iar apoi am fost gata. Simțeam că slăbisem în ultimele 3 ore vreo 5 kile, dar mă simțeam în stare.

Ne-am luat la revedere de la Andrei și Adelina, care aveau să coboare prin altă parte, și nu după mult timp am plecat și noi. Vecinii noștri de refugiu se pregăteau și ei, și au plecat imediat după noi, numai că eu mergând destul de încet, ne-au ajuns din urmă. I-am lăsat să ne depășească, după care să ia un pic de avans, numai să nu-i mai văd, că numai chef de ei nu mai aveam.

Și deși urcușul nu a fost tocmai ușor, mai ales la ultima porțiune, unde mă simțeam așa de slăbită că trebuia să mă concentrez, cu chiu cu vai am ieșit în platou. Și aceea nu era ultima urcare…

A urmat cea până la Omu, după care cea până pe Bucșoiu. Spre Omu mi s-a părut cel mai greu cred. Deja puțina mâncare pe care o mâncasem la refugiu fusese digerată, iar acum dădeam în gol. De la aer și mișcare deja mă simțeam mult mai bine și prinsesem un pic de culoare în obraji, dar în schimb mi se făcuse foame rău. Un grup mare părea că se apropie în forță de noi, și din teama de a nu mai găsi mâncare la Omu, Adi a luat-o înainte ca să comande, iar eu am continuat mai domol. Deh, după ce ești pățit, sufli și-n iaurt. Iar în rucsaci nu mai aveam mâncare, deci era musai să prindem.

Când am ajuns la Omu și am văzut pe masă mâncarea, am zis că nu-i adevărat. Porția de cârnați și piure care în mod normal nu mi-ar fi stârnit niciun interes, acum mi se părea de-a dreptul o delicatesă, și am mâncat-o și cu ochii de poftă. E clar, eram lihnită rău.

Apoi am mers în spatele cabanei și am făcut o pauză de siestă, nu de alta dar voiam să mă asigur că mâncarea se liniștește în stomac înainte de a porni din nou la drum. Nu aveam nici cel mai vag chef să mi se facă din nou rău. Am admirat ca de obicei Valea Gaura, care și de data asta a fost într-o formă maximă.

Odată încheiată pauza, deja mă simțeam mult mult mai întremată. Am început așadar coborârea până în Șaua Bucșoiului, de unde urcușul până pe vârf îmi părea că va fi un chin interminabil. Mi-l aminteam din 2010, când scosese untul din mine și îmi ieșise limba de un cot, dar de data asta parcă n-a mai fost așa. Plus că am găsit o scurtătură prin stânga vârfului la un moment dat, așa că am mai retezat un pic din diferența de nivel. Nu țineam neapărat să ajung pe vârf oricum.

Apoi a început rapid coborârea abruptă pe coamă, pe care mi-o aminteam destul de bine (din aceleași motive), și care a fost mult mai lungă până la intrarea în Brâna Caprelor decât mă așteptam.

Odată cotind stânga însă, am pătruns într-un tărâm complet nou, pe care de prea mulți ani îmi doream să îl descopăr.

Acolo e liniște, și ești numai tu cu muntele, parcă departe de orice mișcare. Cabana Mălăiești se vedea mică jos în vale, și ne minunam cât de departe părea, dar tocmai de aceea nu simțeam prezența niciunui element omenesc.

Brâna se unduiește perfect pe curbele muntelui, iar poteca este atât de subțire și ascunsă încât de jos dacă privești în sus, nici măcar nu știi că e acolo. Adică… știi. Dar nu o vezi. Lumina nu pica în cel mai flatant mod, însă pereții din fața noastră dominau toată valea, iar la vederea lor nu puteai să nu simți pur și simplu că ești ca un mic soldat într-o cetate impenetrabilă.

Am mers toată brâna în liniște deplină, sperând că poate vom fi atât de norocoși încât să vedem și câteva căprițe, dacă tot eram pe brâna lor.

N-am avut însă noroc pe brână, dar mai jos, chiar la câteva minute după ce am ajuns înapoi pe poteca din firul văii, a fost cât pe ce să dăm nas în nas cu 3 căprițe. Atât de aproape au fost încât, dacă aș fi fost mai rapidă, le-aș fi putut face un portret. Terenul era vălurit, așadar nu ne simțiseră și nici nu ne văzuseră decât când am ajuns foarte aproape. Le-am admirat apoi de la distanță. Acolo ne-am întâlnit cu un domn care le prinseseră mult mai din scurt, și mi-a spus că îmi trimite o poză, dar din păcate nu am primit niciun email ulterior. Dar nu-i nimic, amintirea, felul în care am alergat cu sufletul la gură să vedem dacă le mai putem vedea un pic și bătăile rapide ale inimii care părea că iese din piept de entuziasm vor rămâne în minte.

Mai jos am găsit și căluții cei frumoși, dar fiindcă erau chiar în potecă, a trebuit să-i ocolim bine de tot, căci am impresia că ne spusese cineva că sunt cam agresivi. Sau pot fi. Oricum, better seif than sorry.

La final, la Mălăiești am mai servit o prăjitură delicioasă a casei pe băncuță, ne-am bucurat de apa de izvor, după care am pornit pe ultima porțiune a traseului nostru, care a încheiat weekendul. Un week-end cu de toate: peripeții, chiar și neplăceri și sperieturi, dar cu multe multe frumuseți ale muntelui, și surprize care mai de care. Un apus superb, un răsărit extraordinar, căprițe, peisaje de vis… cea mai frumoasă hrană pentru suflet. Nu e nici un dubiu, voi iubi Bucegii pentru toată viața!

Aparat foto folosit: Sony A6000 + 16-50mm

Munții Bucegi
Punct plecare         Drum forestier Râșnov (intersecție V. Glăjăriei cu V. Mălăiești)
Altitudine max. Vf. Omu (2505 m)
Traseu Sâmbătă
 +  Intersecție dr. forestier V. Glăjăriei cu V. Mălăiești – Cabana Mălăiești – Hornul Mare – Turnurile Țigănești – Refugiul Țigănești 6h45
Duminică
 +  +                  Refugiul Țigănești – Vf. Omu – Vf. Bucșoiu – Brâna Caprelor – Mălăiești – Intersecție dr. forestier V. Glăjăriei cu V. Mălăiești           7h45
Tip traseu drumeție
Diferență nivel +2000m / -2000m
(din care S: + 1500m / – 300 m și D: +500m / – 1700m)
Surse apă Izvor la Cabana Mălăiești
se poate cumpăra apă îmbuteliată de la cabana Omu
Stare marcaje bună
Atenționări există porțiuni cu lanțuri în Hornul Mare și în zona Turnurilor Țigănești
Sezonalitate  traseu periculos pe timp de iarnă
Hartă folosită MN 01 (Munții Noștri) Schubert & Franzke | Bucegi

Dragă cititorule,
Dacă ai ajuns până aici, îți mulțumesc mult pentru vizită și pentru timpul petrecut citindu-mi jurnalul. Pentru că îmi doresc să împărtășesc cu toată lumea pasiunea pe care o am și să ajut cât mai mult, blogul meu este gratuit și va fi întotdeauna gratuit, chiar dacă fiecare jurnal presupune multe ore de muncă. Dacă ți-a plăcut povestea sau te-au ajutat informațiile găsite aici, singura răsplată pe care ți-o cer este să respecți natura și oamenii care doresc să se bucure de ea (inclusiv pe tine). Pentru asta, te rog:

  • nu lăsa gunoaie pe munte sau inscripții pe copaci (pentru a respecta natura și pe ceilalți turiști)
  • nu face gălăgie pe munte (pentru a respecta pe ceilalți turiști și pentru nu speria animalele)
  • nu rupe florile ocrotite prin lege (pentru a se bucura și alții de ele și pentru a nu încălca legea)
  • echipează-te corespunzător (pentru a preveni accidentele)
  • informează-te întotdeauna asupra traseului pe care vrei să-l faci (pentru a preveni accidentele)
  • consultă prognoza meteo și nu pleca dacă se anunță vreme rea (pentru a preveni accidentele)
  • nu porni în trasee care sunt peste puterile tale (pentru a preveni accidentele)
  • nu consuma alcool pe traseu (pentru a preveni accidentele)

Dacă nu știi cum să faci unul dintre lucrurile de mai sus sau ai neclarități, dă-mi te rog un mesaj aici și te voi ajuta cu mare drag! :)

UTILE

Verde: Traseul de sâmbătă, Roz: Traseul de duminică

DESFĂȘURĂTOR
Sâmbătă Duminică
9:00 Start 9:00 Start
10:10 Punct belvedere 10:15 Curmătura Hornurilor
11:15 Cabana Mălăiești 11:00 Vf. Omu
Pauză Pauză
12:15 Plecare de la Mălăiești 11:45 Plecare de la Omu
13:50 Bifurcație poteca de vară / Intrare în Hornul Mare 13:00 Intrare pe Brâna Caprelor
14:35 Curmătura Hornurilor 14:30 Cabana Mălăiești
15:00 Bifurcație cu Ciubotea Pauză
15:45 Refugiul Țigănești 15:30 Plecare de la Mălăiești
16:45 Finish

Echipamente pe care le-am avut la mine (și alte obiecte de trebuință)

Bocanci Bețe de trekking
Rucsac 40 l Pelerină de ploaie
Sac de dormit Husă de ploaie pentru rucsac
Saltea autogonflabilă Hartă
Minipernă gonflablă Trusă medicală + Prim ajutor
Tricou Mănuși subțiri
Bluză polar Buff
Pantaloni tip colanți Jachetă
Pufoaică subțire Cremă de soare SPF 50
Pantaloni polar Apă + mâncare + dulciuri
Aparat foto Pungi de gunoi
Fontală + baterii rezervă Folie supraviețuire

ACCES

Venind dinspre Pârâul Rece pe DN 73A, se face stânga pe DJ 101 la aproximativ 1 km după panoul rutier de intrare în Râșnov (imediat după ce apare și indicatorul la dreapta spre Centru și Cetate). Dacă veniți din sens opus, se face dreapta chiar la panoul rutier “Râșnov”. De aici se urmează drumul, care este marcat permanent cu bandă albastră (atenție la bifurcații, căutați cu privirea în ce direcție se continuă marcajul ca să nu virați greșit).

Drumul era în stare destul de bună în iulie 2017 (cred că a fost reparat între feb 2015 și iulie 2017 și exista o bucată mai lungă asfaltată). Ultima porțiune nu este asfaltată, dar este ok pentru orice tip de mașină.

Se poate lăsa mașina la bifurcația cu Drumul forestier Mălăiești (este un stâlp cu săgeată). Există spațiu pentru cel puțin vreo 5-6 mașini. Aici am lăsat noi mașina (în total 11 km de la drumul național).

6 comentarii:

  1. Bună,
    E prima dată când intru pe blogul tău și mă bucur foarte mult că l-am descoperit!
    Am văzut prima dată Turnurile Țigănești în august 2017, într-o tură solitară și solicitantă datorită căldurii, dar ce locuri frumoase! Îmi pare rău de experiența neplăcută de la refugiu; eu am avut norocul să dau peste doi turiști străini foarte de treabă.
    Nu pot decât să-ti mulțumesc pentru fotografiile superbe, mă vor ‘consola’ până când traseul va fi din nou accesibil.
    Cărări cu soare și numai bine!

    • Buna, Andrei!
      Iti multumesc tare mult, atat pentru vizita, cat si pentru comentariu si aprecieri!
      Intr-adevar, acolo pe la Tiganesti Bucegii ascund adevarate comori! :)
      Multe carari frumoase si tie!

  2. Sarut mana !
    La vara, pe fondul unei vechi si melincolice doleante, incitat de acest articol, voi merge mort, copt la cabana Malaiesti si la toate celelelate obiective turistice aferente acestui loc de poveste. Va rog sa-mi spuneti daca parcarea masinii pentru mai multe zile, cam 3-4 opinez, in locul descris (intersectia cu drumul forestier spre Malaiesti) este sigura. Nu ar fi mai bine la Uzina electrica, unde am inteles ca mai vine personal ? Ar mai fi varianta cu parcat masina la Gura Diham (unde sigur sunt zeci de masini si probabilitata s-o sparga tocmai pe a mea e mai mica decat cea in care as parca in locul descris), Poiana Izvoarelor, Pichetul Rosu, Poteca Tache Ionescu. Ce dezavantaje are ? Timpul de mers pe jos e mai mare ?

    • Buna Corneliu!
      Nu stiu sigur sa-ti spun cat de sigur ar fi sa lasi masina acolo mai multe zile…
      Cel mai sigur ar fi sa o lasi la Gura Diham, da. Traseul de acolo pana la Malaiesti este un pic mai lung, dar daca stai mai multe zile, nu cred ca ar fi o problema asa mare.
      Nici de Uzina nu stiu sincer..
      Mult succes si vreme excelenta!

  3. Sarut mana !
    Am inteles ca poteca marcata cu banda albstra care pleaca de la cabana Malaiesti catre Saua Hornurilor are o bifurcatie de la care se poate merge fie inainte spre Hornurile Malaiesti (drumul de vara), fie la stanga spre cabana Omu (drumul de iarna). Marcajul in acel punct este clar, stii precis incotro mergi ?
    In Saua Hornurilor, la rascrucae de poteci, exista indicatii clare catre cele patru directii : Hornuri Malaiesti (cabana Malaiesti), Valea Gaura (Stana Gaura), Cabana Omu, Turnurile Tiganesti ?
    Multumesc !

    • Urcarea prin Hornul Mare e considerat “drumul de iarna”, iar spre stanga o sa vezi o sageata spre Vf. Omu (Poteca de vara). Desigur ca poti merge prin hornuri si vara, nu doar iarna. Insa pe poteca de vara nu poti merge si iarna.
      Bifurcatia e clara si nu prea ai cum sa ratezi intrarea in horn sau poteca de vara.

      In Saua Hornurilor exista sageti de asemenea, insa nu scrie pe ele “spre turnurile tiganesti”, ci va trebui sa urmezi marcajul banda rosie, si el te va duce spre ele.
      Iti recomand sa ai la tine harta tiparita si pe telefon sa-ti instalezi aplicatia “Muntii Nostri”, pe care poti vedea exact unde esti pe harta (prin gps)
      Mult scucces!

Leave a Reply

Your email address will not be published.