Romania: birthday roadtrip (aug 2017)

Ca de fiecare dată, anul trecut ziua mea picat din nou lângă ziua de 15 august (incredibil cum se întâmpla asta în fiecare an) și, fiindcă de data asta era fix în mijlocul săptămânii, am decis să o punem de o vacanță de o săptămână + weekendul de dinainte, deci nouă zile.

Mi-am dorit în această vacanță sub văd câteva locuri la care îmi era gândul de multă vreme, dar la care, chiar dacă făcusem până atunci multe roadtrip-uri în România, nu apucasem încă să ajung. Am deschis așadar harta și am pus pe ea pin-uri în toate locurile în care voiam să ajung și după aceea, cum îmi place mie cel mai mult, am unit punctele și a ieșit un traseu de cea mai mare frumusețe.

Ziua 1, sâmbătă, 12 august 2017
București -> Sighișoara -> Târgu Mureș

Ziua 2, duminică, 13 august 2017
Tg. Mureș -> Piatra Fântânele
Cazare la Pensiunea agroturistică Eden

Ziua 3, luni, 14 august 2017
Traseu Munții Călimani (start de la Lacul Colibița)
Cazare la Pensiunea agroturistică Eden

Ziua 4, marți, 15 august 2017co
Lacul Colibița -> Bistrița -> Grădina Zmeilor -> Bucea
Cazare la Pensiunea Mirabilandia

Ziua 5, miercuri, 16 august 2017
Via ferrata Casa Zmeului, Circuit Crișul Repede, Peștera & Cascada Vadu Crișului
Cazare la Pensiunea Mirabilandia

Ziua 6, joi, 17 august 2017
Oradea
Cazare la Pensiunea Mirabilandia

Ziua 7, vineri, 18 august 2017
Bucea -> Cetatea Bologa -> Cascada Vălul Miresei -> Alba Iulia -> Bâlea Lac
Cazare la Pensiunea Dana (Vama Cucului)

Ziua 8, sâmbătă, 19 august 2017
Traseu Munții Făgăraș (Start de la Bălea Lac)
Cazare la Pensiunea Dana (Vama Cucului)

Ziua 9, duminică, 20 august 2017
Back home

 

Am reușit astfel să văd o mulțime de locuri noi, să revăd locuri dragi, ba chiar și oameni dragi, ceea ce a fost un mare plus. Am avut o grămadă de surprize frumoase, am trăit experiențe noi, peripeții, ca de obicei, căci nu aveau cum să lipsească, dar, pentru că trăim în România, am avut parte și de multe dezamăgiri. Dar sa le luam pe rând.

SIGHIȘOARA

Prima oprire din prima zi a fost Sighișoara, în drum spre Târgu Mureș, unde trebuia să ajungem până la finele zilei. Mai fusesem de multe ori în Sighișoara, dar ne-am gândit că ar fi un bun loc să ne oprim să mâncăm ceva și, de ce nu, se mai facem și câțiva pași prin cetatea care mi este atât de dragă.

Atâta doar că fiind august, când am ajuns în Sighișoara era o caniculă insuportabilă. Cum ne-am dat jos din mașină am crezut că leșin. Cele două terase gemene de dinainte de a urca dinspre Piața Herman Oberth spre Turnul cu ceas erau full. La cea unde părea că umbra își face cât de cât efectul nu am găsit nicio masă, și am găsit doar la terasă de lângă, unde tot timpul cât am stat am simțit că mă aflu într-un cuptor.

Degeaba era acoperită, că tot mureai de cald. Am înghițit cu chiu cu vai mâncarea pe care mi-o comandasem, după care m-am ridicat și am zbughit-o în cetate, fericită că nu mai trebuia să stau pe loc și să observ cum curg apele pe mine. Și fiindcă data trecută nu găsisem turnul deschis, acum ne-am gândit c-ar fi o idee bună să urcăm, mai ales că nu era coadă. Numai urcasem în turn de foarte mulți ani și cred că de fapt în ultimele două dăți nu am putut urca în el.

Chiar dacă era foarte cald, cerul era foarte frumos, cu norișori pufoși, ceea ce a făcut ca vederile să fie și mai frumoase. Mai mult de atât însă n-am rezistat, am coborât, am încercat să dau pe mine cu ceva apă de la țâșnitoarea din fața turnului, am ascultat încântată o grămadă de limbi străine vorbite de multitudinea de turiști veniți acolo, după care am fugit la mașină și am dat aerul condiționat la maxim până când am început din nou să respir normal.

TÂRGU MUREȘ

La Mureș am ajuns pe seară, unde Mihai ne aștepta cu brațele deschise. De pe balconul lui se vedeau o grămadă de dealuri înverzite, moment în care mi-am dat seama că tre să fie destul de fain să stai în Târgu Mureș. A doua zi am realizat asta cu atât mai mult când am vizitat-o pe Aura, de care mi-era tare dor. L-am cunoscut și pe puiuțul ei și împreună cu ei doi și prietena Aurei am făcut o plimbare prin pădure.

M-a fascinat cum în doar câteva minute din casă am ajuns în pădure, unde te poți bucura cu atâta ușurință de umbră, de natură, de mirosul ierbii și-al frunzelor și te poți deconecta complet de oraș. Mi-a prins tare bine această revedere și această plimbare, singura chestie de care-mi pare rău e că nu l-am prins și pe Dorin acasă.

Apoi oprirea noastră în Târgu Mureș nu putea fi completă fără o vizită în cetate. Deși mai văzusem Târgu Mureș de vreo două ori, niciodată nu avusesem timp să intru în cetate. Am găsit acolo un loc foarte liniștit frumos aranjat, cum tare mi-ar plăcea și mie să existe în București. Din păcate însă, sașiilor nu prea le-a plăcut capitala.

Înainte de a pleca de acolo, am decis: Târgu Mureș este un oraș SF în care nu mori de cald, în care oriunde te duci ai unde să parchezi și în care primăria își cere scuze că o bucată din pista de alergare cu amortizare nu e încă gata. Amintiți-mi va rog, în București câți km de pista amortizata avem? Aaa, niciunul? Ce surpriză!

Munții Călimani

De la Târgu Mureș am continuat mai departe spre munții Călimani și lacul Colibița. Aici pot să spun c-am avut o mare bucurie și o mare dezamăgire. Cred că e ușor de ghicit că marea bucurie a fost tura pe care am făcut-o munții Călimani, dar nu m-aș fi gândit niciodată că lacul Colibița avea să fie așa dezamăgire. Ziua însă n-a început nici una, nici cu alta, și cu un mic șoc. Imediat ce m-am trezit am observat că pe mâna stângă am o căpușă.

Cât m-am ferit eu ani de zile și cât m-am protejat să nu intru cu picioarele în iarbă înaltă, să n-am niciodată pielea descoperită și așa mai departe… iaca m-am trezit cu o căpușă înfiptă pe piele, undeva la 10 cm de încheietură. Inițial am fost complet nedumerită, de fapt și acum sunt extrem de nedumerită pentru că nici până azi nu mi-am dat seama de unde m-am pricopsit cu ea. E drept că fusesem în pădure în Târgu Mureș cu o zi înainte, dar seara când m-am culcat aproape pot să bag mâna în foc că nu o aveam.

M-am întrebat… ok și eu acuma ce naiba fac? Nu aveam dispozitive speciale de scos căpușe, nu avem chef să mă duc la spital, oricum era niciun spital pe aproape și chiar voiam să ne ținem de plan și să mergem în tură în Călimani. Mi-era frică să încerc eu s-o scot cu penseta și m-am învârtit și m-am gândit vreo cinci minute dar până la urmă mi-am făcut curaj. Acuma… ce să zic… noroc că aveam pensetă la mine.

M-am concentra maxim, am apucat-o cu penseta fără să apăs foarte tare ca să nu i să rupă capul și să rămână în mine, și-am tras ușor. Și spre surprinderea mea, a ieșit foarte ușor imediat, fără să se rupă nimic.

Mai șocată am fost când, după ce am pus-o pe o hârtiuță și am plecat înapoi la baie, când m-am întors ea se mișca. Se ducea la plimbare. Mi s-a părut foarte ciudat, am crezut că murise. E drept, nu trăsesem foarte tare cu penseta de ea, dar mă gândeam că totuși crăpase nenorocita. Dar nu, ea se ducea mai departe în căutarea unei noi victime. Asta până când i-am venit de hac. Permanent.

Această problemă fiind rezolvată, am putut să ne punem toate cele în mașină și să pornim spre Călimani. Planificasem un circuit foarte drăguț cu plecare un pic mai departe de coada lacului Colibița, pe lângă care am trecut în drumul nostru spre start. Prima dezamăgire pe care am avut-o vizavi de lac fost aceea că drumul care înconjoară lacul, pe partea stângă cum ar veni, era într-o stare jalnică.

Dar în momentul ăla nu știam că asta avea să fie cea mai mică problemă. Ne-am îndreptat spre drumul forestier de unde urma să continuăm pe jos și ne-am văzut de treabă. Locurile sunt destul de sălbatice, așa că atunci când am ajuns acolo, nu mai era nicio altă mașină lăsată, și cred că am și ratat un pic punctul de unde trebuia să începem traseul. Dar noroc cu atâtea hărți și tehnologii că ne-am descurcat imediat.

Prima bucată de traseu este pe un drum forestier pe care, după ceva vreme, am văzut că apare un marcaj triunghi roșu ce ne îndemna să părăsim drumul și să urcăm pieptiș drept în față. Deși aveam un track de la domnul Mititeanu, care continua pe drum la stânga, pe câteva serpentine pe drumul forestier, ne-am gândit că e ok dacă urmăm marcajul, track-ul fiind făcut pe timp de iarnă.

Din păcate, asta a fost o decizie foarte foarte proastă, pentru că, după ce am urcat pieptiș un versant tare al dracului, ne-am trezit că traseul se sălbăticește din ce în ce mai tare, și la un moment dat poteca a dispărut de tot și am dat într-un zmeuriș extrem de des și de înalt, prin care se vedea clar că trecuse ursul și că de fapt acolo era teritoriul lui.

Când am realizat, ne-a luat o spaimă din aia până în măduva oaselor (mai puțin pe Mihai cred), moment în care nu am vrut decât să ieșim de-acolo cât mai repede. Problema era că, deși asta ne doream, terenul era de așa natură încât părea că picioarele noastre nu sunt capabile să iasă de acolo fiindcă poteca dispăruse ca măgarul în ceață și călcam pe tot felul de boscheți, rădăcini și alte porcării care făceau că înaintarea să se desfășoare cu 3 mm de minute. Deja îmi simțeam inima ieșindu-mi din piept, mă simțeam de parcă eram blocați. Ne așteptam ca din moment în moment să dăm nas în nas cu Moș Martin. Astfel că momentul în care de la 2 m în fața noastră sărit brusc o ciută imensă, am simțit că mi se oprește inima în loc.

Sperietură mai groaznică nu cred să mai fi tras vreodată, dar cred că mai speriată decât noi a fost ea, căci a luat-o săraca la sănătoasa cu așa viteză că abia ne-am dumerit ce se întâmplase. În 2 secunde deja dispăruse. Și cu asta, un lucru era cert: acolo era lumea animalelor, iar noi n-avem ce căuta în ea.

Revenirea la traseu nu a fost deloc ușoară, nu de alta dar am avut parte de o bălăureală veritabilă. Ne-am pierdut, am înjurat, m-am enervat, aproape că m-am dat cu fundu’ de pământ, dar n-am avut de ales. De întors nu ne mai întorceam, așa că trebuia să găsim o cale să revenim pe track-ul GPS. Mult am avut de suferit până am ajuns iar pe un teren drept. Pe jos erau numai încrengături care ne blocau picioarele, după care am avut de traversat o râpă cu maluri super abrupte pe care era să cădem de vreo 2 ori, după care am dat și de un gard parcă.

A fost cu aleluia când am revenit pe potecă, doar că deja pierdusem o grămadă de timp și energie. Din fericire însă, restul turei a fost foarte frumos, și pentru o primă vizită în munții Călimani, am fost foarte fericită. Chiar dacă mai mult de jumătate de zi am avut o ceață ce nu ne-a lăsat să vedem mai nimic, după ce am urcat în creastă a început să se joace cu noi și să se spargă încet încet, ceea ce ne-a încântat privirile la maxim, până când s-a ridicat de tot, arătându-se muntele în toată splendoarea sa, de parcă el s-ar fi acoperit înainte înadins de noi, cu ceața pe post de voal, iar acum arunca parcă toată timiditatea la o parte.

Și doamne, cât de frumoas era!

De sus de acolo am văzut chiar și Lacul Colibița, dar înainte de asta, am avut parte o bucată de drum și de un companion foaaarte frumos și pufos, cu care ne-am jucat și ne-am smotocit (mă rog, noi pe el, nu invers) până ne-a intrat la suflet. Și acum îmi mai amintesc ce hazliu și scump era.

Mai mult decât atât, am avut la discreție și tufe nenumărate de afine, din care ne-am înfruptat pe îndelete, nu de alta dar n-ai cum să reziști unei asemenea delicatese. Yum!

Coborârea am făcut-o pe triunghi albastru pe la refugiul salvamont (era gol când am ajuns noi), dar nu înainte de a urca și pe vârful Zurzugău pentru un scurt dus-întors.

Traseu                                           V. Colbul – V. Viișoara – Vf. Bistriciorul – Vf. Zurzugău – Ref. Salvamont – V. Colbul
Marcaj ++
Durată 7h30
Munții Călimani
Punct plecare Valea Colbul (1000 m)
Altitudine max. Vf. Bistricioru (1990 m)
Diferență nivel    + 1200 m / – 1050 m
Tip traseu drumeție
Surse apă nu îmi amintesc să fi văzut
Stare marcaj   – apare doar la început; apoi disparevia f
restul marcajelor sunt ok
Hartă folosită Dimap Munții Căliman
Sezonalitate  traseu periculos pe timp de iarnă
Data 14 august 2017

Ajunși înapoi la mașină, am mers să luăm masa în singurul loc despre care știam în zonă că servește mâncare, Fisherman’s Resort.

LACUL COLIBIȚA

La Fisherman’s am avut al doilea șoc în ceea ce privește lacul Colibița, dar nu știam încă ce ne va aștepta a doua zi.

Îmi doream de multă vreme să văd acest lac. Fusese puternic promovat în ultimii ani, sub denumirea de “marea de la munte”, ca o oază binecuvântată și nemaivăzută, care trebuie musai vizitată. Ceea ce nu știam eu însă este că totul era de fațadă, un marketing ieftin și de-a dreptul scârbos, și că acest Fisherman’s era principalul promotor al lacului Colibița, cu scopul de a atrage aici cât mai mulți clienți. De ce? Pentru că deține monopol.

În primul rând, când am parcat mașina pentru a merge să luăm masa, în zona aceea erau o grămadă de mașini parcate pe ambele părți ale drumului, în curbă, pentru că nu există o parcare sau ceva. Așa că fiecare parchează pe unde apucă. Ca în România, duuh!

Cum am ajuns jos, am avut încă un șoc. E drept, poate aveam eu mari așteptări, însă dacă intri pe site, ți se pare că la fața locului vei găsi paradisul. Mai ales dacă iei în calcul și faptul că o cameră dublă este 50 de euro pe noapte iar un bungalou cu ieșire la lac este 100 de euro pe noapte. Bani care, dacă ești fraier, aproape că ți se pare că merită pentru o ocazie specială în care vrei să te răsfeți. Când am ajuns acolo însă, realitatea e foarte departe de ce știi de pe site.

Pe scurt, „Resortul” este un mare kitch. Ceea ce pe site pare a fi o piscină, la fața locului este un fel de lighean un pic mai mare în care mult prea mulți copii țopăie și urlă. Ceea ce se cheamă pe site “Plajă cool (ibiza)” este o glumă proastă cu 1 metru de nisip, șezlonguri albe de plastic ieftin cu niște umbreluțe de stuf, iar ieșirile bunagourilor la lac erau de fapt un ponton de lemn vai de capul lui într-un colț ferit, fără niciun fel de vedere spectaculoasă. Dar le zice VIP.

Iar restaurantul (de fapt singura facilitate cu care am interacționat în mod direct)… a fost un fiasco total.

În afară de faptul că pe terasă la unele mese nu puteai sta pentru că era un curent inimaginabil (din cauza felului în care era construită) și nu numai că înghețai în 5 minute, dar îți zbura tot ce puneai pe masă, servirea a fost sub orice critică (comandă încurcată și greșită), mâncarea mediocră, iar oamenii de la celelalte mese… numai cocalari și pițipoance. Pentru că da, acesta este publicul țintă. Îmi pare rău pentru cei pe care îi deranjez cu această remarcă, dar acesta e adevărul.

M-am uitat șocată cum un “domn” de la o masă alăturată i-a vorbit chelnerului atât de urât de parcă era sluga lui, cu vreo 7 clase mai jos. Chiar dacă omul nu era cel mai bun chelner din lume, asta nu înseamnă că merita să fie batjocorit. Rar mi-a mai stârnit ceva mai multă scârbă pentru rasa umană, și în special cea de pe meleagurile noastre, unde educația de bază e ceva din ce în ce mai rar.

Singura chestie care mi-a plăcut a fost pontonul care ieșea pe lac. În rest, dezamăgire totală. Am plecat înapoi spre cazarea noastră, care, deși cam departe (Piatra Fântânele), era un lux față de Fisheman’s, și costase doar vreo sută de lei pe noapte. Acum eram extrem de fericită că nu găsisem cazare la Fisherman’s.

A doua zi ne-am întors, pentru că, în prostia mea, încă credeam că lacul Colibița e ceva superb și voiam să-mi împlinesc visul de a lenevi un pic pe malul lui.

Dar acolo.. ia malul de unde nu-i. Ne-am dus în dreapta… nimic. Ne-am întors și am luat-o iar în stânga, deși drumul era infect, nimic. La fiecare tentativă de a ajunge la mal, apărea un semn de interzis, proprietate privată. Prima dată am zis că na, asta e. Dar după aceea, deja am început să mă enervez. Ba am și intrat cu mașina pe un drum ce părea că duce spre mal, neasfaltat desigur, numai ca să mă trezesc după câteva sute de metri că apare un semn de acces interzis pentru că… proprietate privată. Da, ce să zic, mersi, ce bine că ai semnalizat lucrul ăsta și la intrarea pe drum, ca să știu să nu mai intru ca proasta pe el, ca să am unde să fac 7 manevre de întoarcere pe un drum neasfaltat în pantă, lat cât o mașină.

Când am pățit asta, deja eram plină de nervi, dar asta nu era tot. Am decis să încercăm iar pe partea cealaltă a lacului, cumva vis-a-vis de Fisherman’s. O idee poate mai proastă decât oricare alta din acest road trip.

Drumul pe partea cealaltă era, dacă e posibil, ȘI mai rupt, și am crezut că mi se dezmembrează mașina până ajungem noi secolul acesta să vedem malul lacului Colibița.

După baraj, am mai continuat câțiva kilometri, după care, la o bifurcație, am lăsat mașina pe stânga și am continua pe jos, pe un drum prăfuit.

Peste tot erau semne cu proprietate privată, accesul interzis, deși era clar că sunt unități de cazare. Care nu aveau sigle, evident.

Punctul culminant a fost când era să ne luăm bătaie de la 2 cocalari autohtoni.

Am văzut la un moment dat un complex cu căsuțe, foarte aproape de mal, și ne-am gândit că nu deranjăm pe nimeni dacă intrăm și noi 5 minute să vedem lacul mai bine.

Nu am făcut nici 10 pași după ce am intrat pe poartă când, un burtos imens și prietenul lui ușor retardat ne-au luat în primire. Că ce căutăm acolo? Eram plină de nervi, așa că i-am răspuns pe același ton, și l-am întrebat dacă așa se vorbește cu niște potențiali clienți.

M-am luat în gură cu ei de pomană, pentru că erau niște urangutani. La întrebarea mea spre căsuțe, și că de ce nu pot să văd locația, că poate vreau să vin acolo să îmi fac vacanța, mi-au explicat, pe scurt, că pe ei nu ii interesează alți clienți, că au full următoarele 2 luni, și că să ne luăm tălpășița de pe proprietatea lor.

Ce e corect e corect, nu aveam ce căuta acolo, dar totuși, de ce există acolo unități de cazare ilegale și nu îi ia nimeni la puricat? Pentru că nu e doar una, sunt cu zecile. După această experiență pot să spun că mi s-a făcut cu adevărat silă de Lacul Colibița (de fapt de specimenele care dețin terenuri acolo, că săracul lac nu are nicio vină, chiar e foarte frumos), și am plecat.

În concluzie, singurelele locuri în care ni s-a permis să călcăm pe malul lacului (adică nu ne-a întrebat nimeni nimic) au fost Fisherman’s Resort, campingul din capătul estic al lacului, și Campingul Colibița, cel de pe malul sudic. În rest, ciuciu.

Când am plecat de acolo, eram hotărâtă să fac plângere proprietarului cu care n-am luat la ceartă, dar până acasă mi-a trecut. Ar fi trebuit să o fac. Am citit apoi și pe internet despre Lacul Colibița, și toate constatările și bănuielile mi-au fost confirmate. În zonă există o mafie, se face turism ilegal la greu, și nimeni nu face nimic. Nimic neobișnuit pentru România.

Am rămas cu un gust foarte amar vis-s-vis de acest loc, deși este unul cu un potențial turistic enorm, dar din păcate, marea masă a turiștilor români nu fac decât să strice tot, iar proprietarii de unități de cazare de regulă sunt și ei, în marea majoritate, din aceeași categorie, așa că știu exact ce să le ofere ca să se simtă bine: servicii mediocre sau chiar sub orice critică. Dar e ok, pentru că suntem în fundul pământului, și nu avem acces la exemplul altor țări. Pentru că, nu-i așa? Suntem Coreea de nord.

Din fericire, imediat după Colibița am dat de 2 locuri extrem de frumoase, chiar în aceeași zi.

BISTRIȚA

Primul este Bistrița, în care am oprit, de fapt, întâmplător, pentru că nu era în planul inițial (shame on me!). Am oprit aici ca să mâncăm, dar în primul rând pentru că aici aveam să ne despărțim de Mihai, pe care l-am lăsat la gară.

Nu mai fusesem niciodată la Bistrița, așa că nu mică mi-a fost mirarea când am găsit acolo un centru extrem de frumos. Nu știu cum se vede de la localnici, dar de unde stăteam eu, am văzut un oraș în care s-a investit destul de mult în ultima vreme (în centru exista și un punct turistic), un oraș cu un centru tare drăguț, în care medievalul încă s-a păstrat destul de bine.

Mi-a plăcut în mod deosebit Biserica Evanghelică, precum și strada pietonală Liviu Rebreanu, pe care am găsit o mulțime de terase, de nici nu știam la care să ne așezăm, căci toate arătau bine. Am ales până la urmă Business Bistro, unde am avut parte de o servire impecabilă și o mâncare absolut delicioasă. Să nu uităm de asemenea și de limonadele absolut fantastice, foarte originale, cu tot felul de siropuri care mai de care mai interesante.

Am făcut astfel o alegere extrem de bună! De fiecare dată când găsesc un astfel de loc mă entuziasmez foarte tare, pentru că, din păcate, în România, astfel de locuri, unde servirea este foarte bună și mâncarea la fel, la prețuri rezonabile, sunt din ce în ce mai rare. Am avut nenumărate experiențe neplăcute, chiar și în locuri în care prețurile nu erau tocmai la îndemâna oricui, așa că am învăț să apreciez cu atât mai mult când găsesc un restaurant de nota 10.

GRĂDINA ZMEILOR

După Bistrița am pornit mai departe spre vestul țării, spre un loc pe care de asemenea îmi doream să îl văd de multă vreme: Grădina Zmeilor.

Și, spre încântarea mea, am găsit acolo un loc frumos amenajat, curat, și, pentru că era târziu, aproape fără pic de om.

Am reușit chiar să facem un fel de circuit acolo, mai întâi urcând pe deasupra formațiunilor stâncoase, admirându-le de la distanță, după care am găsit o modalitatea de a coborî spre ele, și, spre uimirea noastră, am întâlnit și surprize despre care nu știam, cum ar fi o peșteră lungă de câteva sute de metri, sau trecerile printre formațiunile stâncoase, între care, în unele cazuri erau chiar și sub 50 de centimetri lățime. Cotloane adevărate, nu glumă!

Timp total vizită Grădina Zmeilor: aprox. 1 oră

VIA FERRATA CASA ZMEULUI, Pădurea Craiului

Seara de dinainte de ziua mea am ajuns la Bucea, locul cel mai apropiat de Vadu Crișului unde găsisem cazare.

Astfel că dimineață, după “la mulți ani”-i de rigoare, lăsam mașina lângă sala de sport din Vadu Crișului, cu echipamentul de via ferrata în rucsac. De la început ne-am dat seama că va fi o zi călduroasă, dar încă nu știam CÂT de călduroasă.

Am început traseul în singurul mod posibil, pe calea ferată, încercând pe cât posibil să mergem pe lângă ea, însă acest lucru nu era mereu posibil, plus că nu știam ce era mai incomod, pe lângă ea, sau pe scândurile dintre șine.

Traseul de via ferrata Casa Zmeului începe lângă peștera cu același nume, pe care am explorat-o de asemenea câteva momente înainte de start.

La baza peretelui ne-am echipat corespunzător, după care am pornit în sus. Deși de jos părea totul foarte abrupt, nu mi-am făcut mai griji, dificultatea traseului fiind notată cu C. Până la final însă, trebuie să recunosc că mie personal mi s-a părut mai greu decât atât. Au fost numeroase locuri în care mi s-a părut de-a dreptul solicitant, și cel puțin vreo 3 puncte erau de dificultate D fără doar și poate. Forța în mâini este esențială în multe locuri, iar traseul are chiar și două puncte ușor surplombate. Modul în care a fost montat mi s-a părut cel puțin ciudat în 2 locuri, scoabele și cablul luând uneori o turnură mai mult decât incomodă pentru un traseu C.

La fel cum am constatat și la via ferratele Wild Ferenc și Pietrele Negre, s-au folosit mult prea multe scoabe metalice și cred în continuare că în România nu există suficient know how pentru amenajarea unui traseu de via ferrata cu adevărat de calitate, începând de la alegerea locației pentru amenajarea lui (nu pe orice perete pe care se face cățătare clasică se poate amenaja un traseu de VF), până la calcularea punctelor de ancorare și prize. Ceea ce am văzut eu aici este aproape complet diferit de ce se găsește în Dolomiți, iar asta spune multe.

În orice caz, trebuie să apreciez efortul, și mai ales podul suspendat, care, desigur, reprezintă deliciul traseului. Din păcate însă, eu când am ajuns la pod, am fost aproape de colaps. Și asta pentru că până acolo consumasem foarte multă energie, și asta în directa bătaie a soarelui, pentru că doar partea inferioară a peretelui a fost umbrită în timp ce noi am urcat. Capul mi se copsese efectiv sub cască, și fiindcă pe traseu nu au fost puncte de respiro mai deloc, nu m-am putut răcori cu apă.

Astfel că acolo sus, când în sfârșit am ajuns într-un punct în care să mă pot odihni fizic și psihic, am cedat. Am simțit că sunt amețită și că mă lua o ușoară greață, ceea ce era ultimul lucru dorit acolo sus, dat fiind că singura opțiune era să continui, în jos nu mai puteam merge. Și nu podul era problema, căci nu am rău de înălțime, ci porțiunea de cățărare ce mai era după pod, care, deși părea scurtă, nu îmi puteam da seama din acel punct cât de dificilă avea să fie.

N-am avut de ales decât să rămân un pic pe loc ca să mă răcoresc, pentru că în starea aia chiar nu aveam cum să continui. Am băut apă, am zăbovit câteva momente, după care, când am simțit că îmi revin, am plecat mai departe.

Podul a fost, într-adevar, un deliciu, și m-am bucurat de fiecare moment. Iar ultima porțiune de cățărare ce a urmat după elnu a fost deloc grea, și am terminat astfel traseul în siguranță.

Mai departe, ne-am dorit să combinăm traseul de via ferrata cu cel marcat cu punct albastru ce merge pe deasupra Defileului Crișului repede, ce oferă puncte de belvedere superbe asupra acestuia, iar traseul de via ferrata iese chiar în el.

Din păcate însă, pe acolo pe sus, deși ne gândisem că avea să fie umbră și răcoare, iar traseul aproape plat, am suferit de caniculă ca niște câini, iar traseul parcă urca mai mult decât să coboare. Nu-mi amintesc niciodată să fi suferit mai tare de căldură pe munte, până chiar și Adi s-a plâns, iar el nu se plânge mai niciodată, dar e drept că aici nici nu erau niște munți înalți. Degeaba îmi luasem eu măsuri de precauție și alesesem pantalonii scurți (ceea ce nu mai făcusem niciodată pe munte), nu a fost suficient.

Au fost, într-adevăr, câteva puncte de belvedere extraordinar de frumoase, și suntem recunoscători pentru asta, dar calvarul a devenit realmente insuportabil când am început să coborâm, iar poteca era deja în bătaia directă a soarelului, fără niciun fel de copăcel care să ne poată ține umbră. Ca să nu mai zic că era așa abruptă încât în scurt timp am ajuns în pragul disperării. Ne-a amintit un pic de Toroiaga de cu un an înainte, se pare că în fiecare an trebuie să avem una bucată chin care ne aduce aproape de smulgerea părului din cap.

Jos deja niciunul nu mai eram în stare să vorbim. Am impresia că eram și morți de sete pe deasupra, căci rămăsesem fără apă cu ceva vreme în urmă. Eu una abia îmi târâiam picioarele, și singurul lucru la care mă puteam gândi era apa. Apă, și iar apă, în cantități industriale.

Tortura a fost maximă în momentul în care am ajuns jos lângă râu, și poteca era cu un metru mai sus de apă, și nu ne puteam arunca în ea. Era acolo, o vedeam, aproape o puteam mirosi, atât de cald îmi era, dar nu mă puteam atinge de ea. Când în sfârșit poteca a coborât la mal, efectiv m-am aruncat.

Mi-am scos adidașii, șosetele, și am intrat direct, chiar dacă era foarte rece. Mi-am luat vreo 20 de minute să mă răcoresc de tot, timp în care îmi turnam apă pe mine în continuu. Eram atât de încinsă încât în primele 10 minute nu simțeam că se întâmplă nimic. Eram ca un motor de mașină turat la maxim, care chiar și după ce îl oprești, fâsâie de la atâta căldură.

Nu mai țin minte cum am reușit să mă șterg pe picioare și să mă încalț la loc, căci știu că a fost foarte complicat, dar într-un final a trebuit să ne urnim, pentru că nu aveam apă de băut și muream de sete. Chinul nu era gata, căci mai aveam destul de mers, însă am avut parte și de ceva umbră.

Iar când am ajuns la Peșteră, deja a fost raiul. Am luat apă direct din ce se scurgea din peșteră (gardianul peșterii a zis că el bea de-acolo de o viață și n-are nimic, deci trebuie să fie ok :))))) și am dat-o pe gât.

Sigur că nu puteam să ajungem în zonă fără a vizita și Peștera Vadu Crișeului și Cascada aferentă. Eu le mai văzusem în 2009, dar deja trecuse muuult prea mult timp de atunci, iar Adi nu fusese în zonă niciodată.

Peștera am găsit-o exact ca atunci, cu paznicul singuratic ce ne-a lăsat să intrăm singuri, cu o temperatură mai mult decât divină comparativ cu vremea caniculară de afară (ba a trebuit să ne chiar îmbrăcăm bine, nu doar așa..) și cu doar vreo 2-3 oameni în plus față de noi. Modul ideal în care îmi place să fac turism.

La fel ca și prima dată, am fost cu adevărat fascinată de structura supraetajată a peșterii, și de câte cotloane se găsesc acolo, ca și cum totul era nou pentru mine.

Apoi, fiindcă acela era de fapt locul meu preferat, am mers și la cascadă, pe care însă am găsit-o cu foarte puțină apă, semn că și ea suferea din cauza caniculei. Însă mușchiul cel verde era la fel de fotogenic ca și prima dată.

Întorși în potecă, am avut dorința de a continua și mai departe tot pe acest mal, ca să nu mai fim nevoiți să mergem pe șina de cale ferată. Din fericire dorința ne-a fost îndeplinită, și o potecă destul de ok (ne gândisem că poate găsim sălbăticie pe acolo) ne-a condus înapoi la mașină cu ușurință.

Traseu        Vadu Crișului – Via ferrata Casa Zmeului – Peștera Fugarilor – V. Crișul Repede – Peștera Vadu Crișului – Cascada V. Crișului – Peștera Caprei – Vadu Crișului
Marcaj VF+++
Durată 6h40 (include vizita Peșterii Vadu Crișului)
Munții Pădurea Craiului
Punct plecare Sala de sport Vadu Crișului
Tip traseu via ferrata + drumeție
Surse apă Peștera Vadu Crișului
Stare marcaj ok
doar pe  a fost un punct la coborâre în care ne-am pierut un pic; dar am găsit până la urmă coborârea spre stânga
Hartă folosită Dimap Pădurea Craiului + harta Maps.me pe telefon
Sezonalitate  traseu periculos pe timp de iarnă
Data 16 august 2017

ORADEA

Nu se putea să fim atât de aproape de Oradea și să nu mergem și acolo o zi. Nu vizitasem niciodată acest oraș, însă deja auzisem foarte multe lucruri frumoase despre el, și îmi doream mult să îl văd, mai ales că sunt fan al arhitecturii Art Nouveau, iar orașul deja este cunoscut ca orașul Art Nouveau al României.

Din păcate am îndurat și acolo o arșiță îngrozitoare, dar totul s-a compensat cu multitudinea de locuri deosebite pe care le-am văzut, plus bonus întâlnirea în cetate cu Moni & Cristi și cei doi prinți moștenitori ai lor.

Deși am găsit multe clădiri monument în renovare, mai ales pe Republicii (lucru bun de altfel), am putut admira niște bijuterii arhitecturale fantastice și chiar să vedem orașul de sus, din Turnul Primăriei.

 

M-a întristat totuși un lucru, și anume am văzut și multe monumente istorice lăsate în paragină. Din pacate… aceeași problemă veșnică a României – statul lasă istoria noastră arhitecturală să se ducă pe apa sâmbetei, apăi de ce să bage bani în păstrarea patrimoniului…. Străinii ar omorî să aibă asemenea comori… Noi stăm cu mâinile în sân. Sper doar că aici la Oradea, clădirile care păreau acum lăsate în paragină să fie deja pe lista celor ce urmează să fie renovate în curând.

Altminteri… Cu cetatea recent renovată și Piața Unirii asemenea, turnul deschis publicului pentru vederea de sus și centrele de informare turistică cu hărți gratuite, m-am simțit fix ca în afară. Iată că se poate și la noi! Bucureștiul are de învățat de la Oradea! Bravo Oradea! Super frumos!

Dintre toate clădirile Art Nouveau renovate din Oradea, cred că cea care m-a impresionat cel mai tare a fost Palatul Vulturilor. Clădirea aceasta este o bijuterie, atât de afară, cât și pe înăuntru, referindu-mă desigur la Pasajul Vulturilor, căci mai pe dinăuntru de atât nu am avut ocazia să o văd.

E drept că am suferit de căldură în Piața Unirii (ar merge niște copaci maaari de tot care să facă umbră pe acolo), dar tot am stat să admirăm fațada pe îndelete. E ca și cum ai vedea o pictură la care, pe lângă vopseluri, s-au folosit și pietre prețioase. Mie una așa mi s-a părut. Și ulterior mi-am dat seama că seamănă cu clădirile lui Gaudi, fără a exagera deloc.

Iar vederea din Turnul Primăriei… chapeau! Ceva de vis! Tare mi-ar dori să avem așa ceva în fiecare oraș din România.

O ultimă oprire în Oradea am făcut-o pe dealul Ciuperca, de unde orașul se vede foarte frumos, însă nu era o lumină foarte bună când am ajuns noi, plus că se lucra la parcul de sub vârf, și nu mai aveam răbdare să așteptăm apusul (mai dura vreo 2 ore), așa că am pornit înapoi spre cazarea noastră din Bucea.

CETATEA BOLOGA

În a șaptea zi a venit timpul să luăm drumul spre casă. Până la finele zilei trebuia să ajungem la Bâlea lac, de unde Adi trebuia să-și preia kitul de concurs pentru x2.

Dar aveam totuși o zi întreagă, așa că ne-am hotărât să facem câteva opriri pe parcurs. Prima a fost foarte scurtă, și a fost de fapt un bonus, căci de fapt ne duceam la Cascada Valul Miresei, care nu fusese inclusă în planul inițial, dar noroc că ne amintiseră Cristi & Moni de ea, căci se pierduse pe undeva pe o listă ce la momentul acela se afla în spatele creierului meu.

Cetatea Bologa este de fapt o ruină, iar din ea a mai rămas cât de cât recognoscibil doar un turn semeț. Nu am stat mult acolo, dar oprirea a fost bine primită.

CASCADA VĂLUL MIRESEI

Drumul până la cascadă a fost cel puțin interesant. Îngust pe alocuri și pustiu, părea că ne duce în altă lume. Mi s-a părut foarte particular, și mi-a amintit un pic de drumul spre Cicmany din Slovacia.

Apoi, din Răchițele, o bucată bună de drum asfaltat recent, dar foarte îngust, ne-a condus până într-un punct dincolo de care accesul cu mașinile nu mai era permis.

Problema nu era neapărat asta, cât faptul că acolo în capăt nu aveai unde să parchezi, și chiar și să întorci era ușor dificil, dat fiind locul foarte mic.

Eu nu am nimic cu interzicerea accesului vehiculelor motorizate pe teritoriu montan (din contră, sunt pentru), însă treburile astea mai trebuie făcute și cu cap….

La fața locului deja erau câteva mașini lăsate care mai de pare mai precar, astfel că un loc decent nu mai exista. Am găsit până la urmă ceva, dar numai noi știm cât ne-am chinuit să o tragem cât mai ferit, astfel încât să nu încurce pe nimeni.

De acolo am continuat pe jos cam 20-30 de minute, numai ca să constatăm că unii ignoraseră complet semnul de acces interzis și merseseră cu mașina până la buza cascadei. Apăi ce? Doar legea nu e pentru toată lumea. Unii sunt mai presus.

Cascada fiind ușor accesibilă, sigur că acolo am găsit tot felul de specimene, chiar și din cele care nu veniseră cu mașina până acolo, ci merseseră pe jos ca și noi. Cu chiu cu vai m-am chinuit să fac o poză în care nu intra vreun burtos sau vreo burtoasă. E clar, suntem noi prea sălbatici.

Întorși la mașină, 7 manevre mai târziu și am reușit să întoarcem mașina, și astfel am pornit iar la drum. Nu chiar singuri o bucată de vreme, căci din Răchițele am luat cu noi o doamnă care făcea autostopul, și cu care ne-am conversat până la Huedin, unde avea nevoie să ajungă. Foarte de treabă doamna, ne-a povestit multe despre zonă, și avea un accent funny.

Următoarea noastră oprire a fost la Alba Iulia. Eu nu mai fusesem acolo din 2009, și , deși chiar și atunci erau multe renovări deja făcute, știam că între timp se mai lucrase la ea, și eram curioasă tare să văd cum arăta acum.

Am fost foarte încântați că am găsit o parcare fix la zidul cetății, și culmea, goală, dar în scurt timp am înțeles de ce era goală. Pentru că era tocmai la mama naibii.

Caniculă și aici, desigur, așa că drumul printre zidurile cetății până la Poarta I a Cetății a fost mai mult decât chinuitor. Mai rău decât atât a fost că am încercat să ajungem la restaurantul Medieval, numai că nu știam pe unde, și desigur că am greșit, astfel că am ocolit ceva ce a părut o mie de kilometri prin arșiță.

Noroc că interiorul restaurantului era răcoros, dat fiind că era o veche cramă în zidurile cetății. Așa ceva… mai rar! :)

Cu burțile pline, am rezistat apoi destul de vitejește și la o plimbare prin Piața Cetății și Piața Tricolorului, dar mai mult nu. Oricum a trebuit să îndurăm și întoarcerea până la locul de parcare, care a părut la fel de interminabilă ca și venitul. Răcoarea de la Bâlea Lac de la ora 21 a fost o binecuvântare.

MUNȚII FĂGĂRAȘ, BALEA LAC, VF. VANATAREA LUI BUTEANU SI POTECA DE CREASTĂ

În penultima zi de vacanță, în timp ce unii au alergat până pe Negoiu și înapoi (x2 Race), iar alții și pe un Moldoveanu în plus (2×2 race), eu am făcut o mică tură solo până pe Buteanu și apoi pe sus pe creastă deasupra căldării Bâlea. Vreme superbă, locuri și mai și. Exact tura pe care am vrut să o fac în iunie 2015, când am pornit din același loc pentru prima dată singură pe munte, numai că atunci, din cauza zăpezii și a ceții, nu am mai urcat pe Buteanu.

A fost o tură foarte frumoasă. Sus pe Buteanu am fost singură la ora 9 dimineața, și pe drum m-am întâlnit doar cu o doamnă cu băiețelul ei, care se întorceau. În rest, am mai văzut doar 2 oameni, dar care se aflau pe vârfuri alăturate, departe de mine. A fost un moment deosebit.

Apoi am revenit în Șaua Caprei și de acolo am început urcușul spre Iezerul Caprei, după care tot drumul spre Șaua Păltinului. Trebuie să recunosc că traseul nu mi-a semănat mai deloc cu ce făcusem în 2015, din cauza zăpezii, și de când îl parcursesem cu un an înainte în viteză la x2, doar câteva bucăți păreau la fel. E adevărat că atunci când te grăbești, nu ai vreme să ți se întipărească bine în minte peisajele. De aceea e bine să mergi la pas pentru a le putea savura așa cum merită.

În Șaua Păltinului l-am așteptat pe Adi să se întoarcă de pe Negoiu pentru a-l încuraja (surpriză), timp în care m-am prăjit bine de tot – dacă și în Făgăraș la peste 2300 de metri era cald… vă dați seama ce perioadă caniculară era – după care m-am zgâit un pic la elicopterul care venise la cineva care cred că, din păcate, își rupsese un picior sau așa… și apoi am luat-o înapoi la vale pe varianta lungă de deasupra lacului Bâlea.

Și am făcut ce am făcut și m-am lălăit bine de tot și am reușit să ajung înapoi la finish după Adi, și nu înaintea lui, cum îmi doream.

Traseu                                           Bâlea Lac – Șaua Caprei – Vf. Vănătoarea lui Buteanu – Șaua Caprei – Vf. Iezerul Caprei – Șaua Paltinului – Bâlea Lac
Marcaj  +  +  + 
Durată aprox. 4h
Munții Făgărașului
Punct plecare Bâlea Lac (2030 m)
Altitudine max. Vf. Vănătoarea lui Buteanu (2507 m)
Diferență nivel + 650 m / – 650 m
Tip traseu drumeție
Stare marcaj ok
Hartă folosită MN 07 (Munții Noștri) Schubert & Franzke | Munții Făgăraș
Sezonalitate traseu periculos pe timp de iarnă
Data 19 august 2017

Noroc însă că nu ne grăbeam. Nu de alta dar jos acolo, spre deosebire de frumusețea ce se găsește sus… era, ca în fiecare week-end de vară, haos, bâlci și balamuc… aceleași cu care ne-am tot obișnuit acolo.

Dacă vreți să vedeți tot ce este în neregulă în țara asta și de ce, veniți în weekend pe Transfăgărășan. Pe partea din Sibiu a fost un blocaj de cel puțin o oră, pentru că un mic autocar nu mai putea urca din cauză că pe ambele părți ale drumului erau oprite mașini, și, în consecință, pe carosabil nu mai rămânea loc de circulație cât pentru 2 benzi care să acomodeze un vehicul cu 10 cm mai lat decât automobilele.

Aceste mașini parcate neregulamentar erau ale oamenilor care nu au vrut să plătească taxa de parcare sus la Balea (și de la un moment dat încolo, poate că nici nu mai aveau loc să parcheze la cât de multe mașini erau). Și în fiecare weekend e la fel, dintr-un motiv sau altul. Se merge bară la bară pe cel puțin 10-15 km înainte de Balea, în ambele județe. Știu că de multe ori am zis că nu mai merg niciodată în weekend pe Transfăgărășan, dar iată că uneori îmi mai încalc promisiunea. Dar vreau ca asta să fi fost ultima oară.

Nu pot să nu mă întreb de ce nu se poate și la noi? De ce nu se poate ca autoritățile să construiască parcări supraetajate cu plată la Bâlea (integrate în mediu, cu iarbă pe acoperiș, etc). de ce nu se poate să amplaseze un post de poliție permanent pe timp de weekend la Bâlea, care să amendeze rapid și usturător pe cei ce parchează neregulamentar. Și ne întrebăm retoric… ce putem face ca aceste lucruri să se întâmple și să avem și noi un turism civilizat?

Cam asta e întrebarea cu care am încheiat această vacanță, având în minte și dezamăgirea de la Lacul Colibița, dar și aceasta. Având în minte toți turiștii cocalari de care ne lovim peste tot. Am ajuns să mă întreb dacă mai pot avea parte de liniște în altă parte decât în vârf de munte, în sălbăticie, unde, din fericire, puțini din cei cu lipsă crasă de bun simț se încumetă să urce, pentru că lipsa educației merge de cele mai multe ori mână în mână cu lenea, se pare.

A fost o vacanță frumoasă, nu mă pot plânge, dar în urma ei am tras concluzia că de acum înainte mă voi gândi bine înainte de a merge la noi în țară în jurul datei de 15 august. Mult prea cald pentru gustul meu, și mulți prea turiști fără bun simț sunt în concediu atunci.

M-am întors cu un gust amar, unde mai pui că fix cum am urcat sus în casă la întoarcere, mi s-a făcut extrem de rău de la un hamburger + cartofi mâncați la McDonalds fix înainte. Așa îmi trebuie dacă mi-e poftă de așa ceva. Răul m-a ținut la pat 3 zile (timp în care am jurat că nu mai mănânc în viața mea de la Mc, promisiune de care m-am ținut cu brio până acum, fără nici un fel de problemă), și din păcate, s-a nimerit ca fix atunci să fiu singură acasă. Un chin mai mare rar am mai pățit. Dar acum… toate au trecut, atât răul cât și dezamăgirile, și au rămas doar amintirile frumoase ale tuturor locurilor minunate pe care le-am văzut în țara noastră. România e atât de specială… problema nu e țara, ci oamenii din ea :(

Aparat foto folosit: Sony A6000 + 16-50mm

Dragă cititorule,
Dacă ai ajuns până aici, îți mulțumesc mult pentru vizită și pentru timpul petrecut citindu-mi jurnalul. Pentru că îmi doresc să împărtășesc cu toată lumea pasiunea pe care o am și să ajut cât mai mult, blogul meu este gratuit și va fi întotdeauna gratuit, chiar dacă fiecare jurnal presupune multe ore de muncă. Dacă ți-a plăcut povestea sau te-au ajutat informațiile găsite aici, singura răsplată pe care ți-o cer este să respecți natura și oamenii care doresc să se bucure de ea (inclusiv pe tine). Pentru asta, te rog:

  • nu lăsa gunoaie pe munte sau inscripții pe copaci (pentru a respecta natura și pe ceilalți turiști)
  • nu face gălăgie pe munte (pentru a respecta pe ceilalți turiști și pentru nu speria animalele)
  • nu rupe florile ocrotite prin lege (pentru a se bucura și alții de ele și pentru a nu încălca legea)
  • echipează-te corespunzător (pentru a preveni accidentele)
  • informează-te întotdeauna asupra traseului pe care vrei să-l faci (pentru a preveni accidentele)
  • consultă prognoza meteo și nu pleca dacă se anunță vreme rea (pentru a preveni accidentele)
  • nu porni în trasee care sunt peste puterile tale (pentru a preveni accidentele)
  • nu consuma alcool pe traseu (pentru a preveni accidentele)

Dacă nu știi cum să faci unul dintre lucrurile de mai sus sau ai neclarități, dă-mi te rog un mesaj aici și te voi ajuta cu mare drag! :)

12 comentarii:

  1. Foarte frumoasă concluzia…sunt total de acord in privinta concediului in August.
    Pana acum 2 veri mergeam mereu pe munte in timpul saptamanii pentru ca programul imi permitea să evit weekendul însă anul trecut cand am ajuns in Ciucas sâmbătă m am simtit ca pe plaja la mare (deși merg foarte rar la mare) iar apoi am fost si mai dezamăgită cand am urcat Vf Moldoveanu prin Valea Rea tot intr o sambata
    Prea multi turisti necivilizati si mai rau fără echipament si pregatire.
    Cărări cu soare

  2. Ma bucur nespus cand revad sau iau contact prima data cu locuri frumoase din minunata Romanie. Caci asta e concluzia, o iubesc oricum, cu bune si rele, e a mea, e a noastra, si iti multumesc mult ca ai revenit si cu postari de la noi.
    Fie ca viata sa-ti aduca numai flori si soare asa cum primavara o face mereu pentru cei ce o simt cu adevarat !

  3. Inca un traseu pe care l-am parcurs cu sufletul la gura alaturi de tine. Ma bucur ca pastrezi atatea date intacte in memorie si poti sa ni le relatezi acum, oarecum la rece. Multe informatii utile, unele le aflu pentru prima oara, altele confirmate si de altii (frumusetea centrului istoric din Bistrita, Targu Mures, Alba Iulia). E clar, cu canicula nu e de gluma, nici macar pe munte! Numai bine, draga Alexandra!

  4. Buna! Cum a fost cazarea la Mirabilandia? Am remarcat ca de obicei mentionezi cateva cuvinte si despre cazari.
    Eu am fost de mai multe ori cu familia la Cascada Rachitele si stim ca inainte de locul de unde accesul este restrictionat, pe partea dreapta este un refugiu unde pot fi parcate mai multe masini. Continuand drumul mai departe de cascada este un indicator spre Vf Lespezi. E vorba de 30 de minute de mers lejer prin padure si se ajunge pe varful care e vis-a vis de cascada. Privelistea este superba: se vede cascada de sus in toata splendoarea ei. Merita din plin, e usor de ajuns, liniste ( doar 2- 3 oameni merg mai departe de cascada).
    Astept cu nerabdare povestile din Norvegia …

  5. Se pare ca am fost in aceeasi zi pe Vanatoarea lui Buteanu(numele de pe placuta), numai ca eu abia la 12 am ajuns la Balea. 😅 Apropo, esti sursa mea de inspiratie cand vreau sa merg pe munte. 😉 Multumesc! 😊

  6. Foarte frumoase articolele și folografiile, felicitări! M-am abonat :) Unde se poate da like la articole?

    Toate bune și călătorii frumoase,
    Radu

Leave a Reply

Your email address will not be published.