Grecia: Skopelos (iun 2017) – 1/2

Pe la sfârșitul lui 2016 mă apucase dorul de o vacanță la mare. Niciunul nu mai fusesem de ceva vreme (eu una din 2013 chiar, weekendul la bulgari din 2016 nu se pune), așa că am decis ca în 2017 să ne stăvilim pofta de mare.

Găsirea locului perfect nu a fost treabă deloc ușoară. Nici nu mai știu cum de am ajuns să luăm în calcul insula Skopelos, știu doar că după căutări îndelungate care au părut că durează 3 secole, într-o zi am dat peste Adrina beach hotel de pe Skopelos. And that was it.

Pachetul prin agenție pe care îl găsisem era foarte scump (în jur de 800 de euro de persoană) și includea doar cazarea, avionul (cred că și ferry-ul dus-întors între Skiathos și Skopelos, not sure) plus micul dejun. Ceea ce nu intra deloc în bugetul nostru.

Însă eu îmi doream nespus să merg în acel loc, mi se pusese pata. Așa că am căutat soluții. Și soluții am găsit!

Am căutat peste tot un pachet mai convenabil, însă fără succes. Într-un final am intrat frumos pe site-ul lor și, spre fericirea mea, am aflat că se poate rezerva doar cazarea, direct la ei. Perfect! Dar ce cameră să luăm? Prețurile variau în funcție de ce vedere aveai de pe balcon. Și bineînțeles că fiecare cameră avea și poze făcute de cel mai bun fotograf în cea mai fotogenică zi :) Cu norișorii albi cei mai pufoși pe cer și culori saturate. Combinație care chiar își face treaba și îți vine să-ți bagi picioarele în ei de bani și să iei cea mai scumpă cameră, cu vederea cea mai frumoasă. Mă rog, la primul impuls cel puțin.

Noroc că jumătatea mea a venit și mi-a băgat mințile în cap. Că doar nu stăm toată vacanța în cameră să ne uităm la priveliște. Priveliștea e oricum peste tot. Așa că am luat cea mai ieftină cameră :))) The smart thing to do, of course. Cameră care, să nu ne facem iluzii, nici ea nu era extrem de ieftină, dar, fiindcă ne-am orientat spre prima jumătate a lunii iunie și fiindcă era early bird, am beneficiat de cel mai mic preț posibil, 66 euro pe noapte cu tot cu mic dejun. Care, pentru un hotel de 4 stele, aș spune că nu e rău deloc. Am plătit un avans de 40%, dar l-am fi putut lua înapoi dacă anulam cu x timp înainte (nu mai știu exact cu cât, dar nu mult).

Cazarea fiind rezolvată încă din ianuarie, mai rămânea doar să ne hotărâm cum naiba ajungem din București tocmai pe Skopelos. Și o ofertă la Tarom din luna martie ne-a rezolvat jumătate de problemă. Avion București – Salonic (zis și Thessaloniki, asta așa, ca să mă enerveze pe mine că nu începe cu aceeași literă și nu are aceeași lungime), după care… Dumnezeu cu mila.

Am fi avut și opțiunea de a lua din Salonic un autocar până la Volos (sau nu mai știu unde) și de acolo un ferry mai scurt, dar asta nu avea decât să complice lucrurile și mai tare, așa că am mers pe varianta ferry direct din Salonic până pe Skopelos. Deși aveam o idee de dinainte, momentul adevărului a fost unul crud, foarte crud. O cursă Salonic – Skopelos, doar DUS!!, costa 59 de euro de persoană. Și înmulțind asta cu 2 și pe urmă iar cu 2… deja ne lua plânsul de parcă adusese cineva o ceapă proaspăt tăiată și ne-ar fi dat cu ea pe la ochi.

Dar faptul era consumat. Am deschis repede site-ul Adrina și am început să mă uit iar la toate pozele, și încet încet mi-am revenit din hiperventilație. Totul arăta atât de idilic și frumos încât nu mai conta. Voiam doar să găsesc cumva o mașină a timpului care să facă în așa fel încât să fie iunie cât mai repede.

Fast forward un pic… și iunie a venit :D Oh yeah!

Deși abia venisem de câteva zile din Slovacia, mi-am făcut bagajul cu cel mai mare entuziasm. De altfel, nici nu e greu să faci bagajul pentru la mare. Un costum de baie colo, niște papuci dincolo, 2 rochițe și o pălărie, și ești gata. Mă rog, sort of. Până la urmă am reușit să umplem 2 rucsaci, căci, nu-i așa, când munțomanii merg la mare, tot cu rucsacul în spate se duc :)))

Și așa, cu rucsacul în spate, ne-am înființat pe 10 iunie la aeroport. Toate bune și frumoase, abia așteptam să ajungem, dar când am dat cu ochii de avion, am înlemnit. Era un ATR 42, mânca-l-ar mama pe el de mititel, de am zis că leșin. Toată viața reușisem să evit acest avionaș cu elice care în ochii mei nu părea decât un avion de jucărie doar un pic mai evoluat față de un avion de hârtie din acela de care făceam când eram mică și nu reușeam să-l fac să zboare nici măcar până la banca din fața mea, atâta talent aveam, și acum trebuia să mă sui în el.

Numai când vezi scara aia așa de mică pe care trebuie să te urci de la sol ca să pătrunzi îl el, știi că ceva nu e în regulă. Când am văzut și cele 2 rânduri pe fiecare parte, ca într-un autocar, deja încercam să calculez cum aș putea să ies mai repede.

Am înghițit însă în sec și m-am așezat cuminte, încercând să-mi amintesc că sunt ditamai adultul la aproape 33 de ani și că e un moment potrivit să… you know, suck it up.

Decolarea a fost cel puțin cu emoții, pentru că nu știam la ce să mă aștept și la fiecare zgomot cu 5% diferit față de zgomotele pe care le știam eu de la zborurile cu avioane…ăăă, cum să zic, well… NORMALE, întrebam obsesiv “Aoleu, ce se aude? Ce-a fost aia? Sigur așa tre să facă???”.

Ironia sorții a făcut ca până la aterizare, inclusiv, zborul să fie, de fapt, atât de plăcut, mai ales că altitudinea de zbor este mai mică decât la avioanele mari, încât ATR-ul meu drag a devenit brusc avionul meu preferat :) Că să vezi ce înseamnă să ai câteva țigle lipse pe acoperiș.

Lacul Batak din Bulgaria

Revenind la Grecia noastră, prima zi am petrecut-o în Salonic, unde am ajuns cu ceva autobuz de la aeroport, iar noaptea am stat la un hotel pe care îl rezervasem pe Booking nu foarte departe de centru (Esperia).  A doua zi am plecat cu ferry-ul spre Skopelos, fără nici un regret că nu am stat mai mult acolo, nu de alta dar Salonic nu m-a impresionat absolut deloc. Dar deloc. Mai mult decât atât, chiar mi-a displăcut aș putea spune, părându-mi extrem de impersonal și lipsit de farmec. Sigur, istorie, bla bla bla, dar privind în ansamblu, chiar nu e un loc în care aș vrea să-mi petrec o vacanță.

Călătoria cu ferry a fost una destul de lungă, dar în 3 ore jumătate am acoperit o distanță destul de mare, zic eu. Am debarcat în portul principal al insulei Skopelos, adică în orașul care dă numele insulei. După un avion, un autobuz și un ferry, în sfârșit ajunsesem pe insula visurilor. Am ajuns însă acolo într-o zi cu vreme destul de rece și închisă, ceea ce totuși nu m-a deranjat, dat fiind că voiam să ne plimbăm un pic pe străduțe și nu prea îmi pot imagina cum am fi putut face noi chestia asta cu rucsacii în spate pe caniculă.

Prima dată însă am căutat să ne potolim foamea, căci deja mușcam din rucsac. Am reușit să găsim o terasă tipică grecească într-o piață micuță la intersecția unor străzi înguste, unde am avut norocul să mâncăm o pâine rotundă umflată făcută în casă. Plus mâncarea propriu-zisă, desigur, dar cine își mai amintește despre aceea cu așa o pâine caldă și gustoasă. Yum!

Cu stomacul plin, am reușit în sfârșit să adunăm puteri pentru a ne plimba cu rucsacii în spate prin orășel. Aveam nevoie de putere pentru că încă din port văzusem că orașul este construit pe un deal, și aveam de gând să ajungem până la biserica din vârf. Care părea… destul de sus.

Iar până acolo… ne-a așteptat un labirint de străduțe înguste și trepte pictate cu alb, cum numai în poze mai văzusem. Mai întâlnisem câteva orășele grecești până atunci, dar niciunul atât de frumos, așa că am rămas cu totul uimită și m-am îndrăgostit instantaneu de acel loc. În scurt timp a început să apară și câte o pisică pe câte o străduță, și atunci mi-am dat seama că da, sunt în Grecia, chiar da.

Toate casele pe lângă care am trecut (cu foarte mici excepții) erau locuite, și era inevitabil să nu încep să mă întreb cum o fi oare să trăiești în una din ele. Cum o fi viața acolo? O casă din vârful dealului era de vânzare.

Sus am ajuns și la o terasă parcă ascunsă, ca un fel de răsplată pentru câte trepte urcă turistul până acolo, iar priveliștea nu era nici ea de lepădat. Uneori am impresia că o viață simplă e tot ce ai nevoie pentru a fi fericit.

Pentru a coborî înapoi în port am ales o altă cale, desigur, și nu mică mi-a fost mirarea și fericirea când am descoperit un labirint complet nou. Orice alee îngustă părea cea mai bună idee pentru a continua, iar florile care înfrumusețau totul în cale făceau locul să pară ca desprins din cărți de povești. Sus nu se mai punea problema de străduțe, totul era compus fie din alei foarte înguste pe care se poate umbla doar pe jos sau pe care poate ar fi încăput un scuter, fie din trepte peste trepte. Doar jos puteam discuta de străduțe, dar și acestea, erau doar atât de late cât să cuprindă doar o mașină foarte mică și atât.

Când am ajuns jos, aproape că mi-a părut rău că trebuia să mergem în stația de autobuz. Orașul Skopelos este un loc foarte, foarte deosebit.

De acolo am luat un autobuz care ne-a lăsat la hotel, autobuz care ne-a purtat pe clasicele serpentine peste care nu ai cum să dai într-un astfel de loc. Astfel că am ajuns la hotel abia pe la ora 15, și da, chiar dacă nu era vremea cea mai bună în acel moment, am știut că am ajuns în paradis.

Totul era impecabil, începând de la recepție și oamenii de acolo și primire, până la cameră, la balcon, la vederea de pe balcon (de pe care, culmea, chiar vedeam o bucată din mare), la plajă, la piscină, la… absolut fiecare detaliu.

Au urmat 4 zile perfecte, în care, la cele de mai sus, s-au adăugat vremea excelentă, apa turcoaz, plajele adiacente superbe, un mic dejun delicios, și un personal de nota 10, care ar fi făcut orice ca să ne simțim bine. Și pentru asta, toată experiența a meritat fiecare bănuț.

În prima zi am explorat complexul. Hotelul nostru avea o plajă privată extrem de frumoasă, exact cum îmi place mie: mică, apă curată, șezlonguri, liniște (fără muzică) și posibilitatea de a sta și la umbră (urăsc să stau la soare). Ador să stau la mal pe un șezlong sub umbrelă și să citesc în timp ce aud valurile. În mintea mea asta e esența relaxării la mare. Nu pot merge acolo fără să am ceva de citit, și nu mai rețin acum ce carte am avut la mine, dar știu că a fost bine (cred că era ceva despre munți :)))

În plus față de plaja superbă, complexul mai avea o piscină (dar cumva, până la final nu am înotat în ea, nu am idee de ce), un restaurant frumos și până chiar și o proprie bisericuță, atât de mică încât nu aveai cum să nu ți se pară o bijuterie. Un loc mai pașnic nu cred să mai fi văzut.

Tot în prima zi am făcut o scurtă vizită și la complexul alăturat, care aparține tot de Adrina, dar este un resort de 5 stele. Cele două complexe sunt unite printr-o potecă amenajată extrem de frumoasă, ascunsă printre copaci, pe care poți ajunge în 5 minute de la unul la altul. Am stat la plajă și acolo, pentru că orice turist cazat într-o parte avea acces și la cealaltă, bucurându-ne de aceeași liniște și pace. Aaah, this is the life!

În plus, am văzut și ceva peștișori prin apă, ceea ce de fiecare dată mi se pare fantastic și mă face să mă minunez. Nu sunt eu expert în snorkeling și de obicei doar bag fața în apă încercând să nu mă ud prea tare, dar nu asta e ideea. Ideea este că am văzut pești! Ieeeei! :)

Ce îmi place foarte mult la mare în prima jumătate a lui iunie este că nu este foarte multă lume. Mai mult decât atât, ceilalți oameni sunt de asemenea liniștiți și caută același lucru ca și noi. Nu m-a încântat niciodată ideea de a merge la mare în stațiunile aglomerate țintite către tineri, cu o grămadă de cluburi și viață de noapte. Dar asta și poate pentru că nici acasă nu mă atrage acest stil de viață.

După o primă zi de lenevire, în a doua zi am devenit aventuroși și am pornit spre plaja Milia, peste deal. Avantajul nostru era că de la noi de pe plajă puteam merge pe jos până acolo, pe stâncile de pe mal. Destul de Robinson Crusoe-like pe alocuri, ceea ce a făcut lucrurile și mai interesante, atât de interesante încât am surprins niște nudiști care se pare că acaparaseră colțul vestic al plajei și îl proclamaseră al lor. Nu se așteptau să vină cineva din partea aceea, așa că s-au uitat cam urât. Oh, well, fuck you too! Nici pentru mine nu e tocmai o plăcere să dau cu nasul de voi!

Am trecut mai departe ferindu-mi privirea, nu de alta dar nu voiam să mă aleg cu vreun papuc în cap pe motiv că le-am invadat spațiul, deși, în același timp, nu scria pe nicăieri că acolo ar fi plajă de nudiști. Pentru că, duh, nu este.

După un hike destul de lung, am ajuns într-un final și la porțiunea “normală” a plajei, unde oamenii totuși au pe ei ceva ce se numește costum de baie. Am ales partea de mijloc, chiar în dreptul unei formațiuni stâncoase ce se înălța din apă, unde am luat 2 șezlonguri. Încă un pic mai departe dacă mai mergeam, ajungeam la zona cu șezlonguri aliniate, însă ne doream totuși să rămânem cât mai aproape de ideea de plajă neamenajată.

Nisipul fusese atât de încins până acolo încât cum am ajuns m-am aruncat direct în apă. Nu mi-a venit să cred cât de curată era și acolo, ce culoare avea, sau ce frumoasă era plaja cu totul. Iar de pești, nici nu mai zic, era puzderie, nu cred că mai văzusem vreodată așa mulți.

De pe Milia se vede și o micuță insulă din apropiere, ceea ce face peisajul cu atât mai idilic. La prânz am plecat, numai ca să ne întoarcem după-amiază într-o nouă explorare, de data asta a plajei Kastani. Aceasta era ceva mai departe, și din păcate nu puteam ajunge la ea decât pe șosea și apoi pe un drum prăfuit. Întreaga „plimbare” a fost un adevărat calvar însă, din cauză căldurii, și am regretat nespus această idee, mai ales că nici măcar nu am rămas. Când am ajuns, apa de la mal era murdară cu diverse chestii (nu ca la noi, but still), așa că nu am vrut să rămânem. Tot chinul acela până acolo fusese în zadar, iar acum trebuia să ne întoarcem. Culmea, pe același drum, pentru că nu se putea altfel. Oh well, you live and you learn.

Or not. Pentru că a doua zi, am pornit din nou la drum. Știți voi, trimiteți doi nebuni cu muntele la mare, și puneți-i să stea locului. Da, vezi să nu.

Chiar de dinainte de a ne decide asupra insulei, am văzut poze cu peisaje din nordul insulei Skopelos. Și am zis că dacă mergem acolo, neapărat vom face o excursie și la plajele din nord. Și iată-ne acolo, așa că… zis și făcut.

Dimineață am luat autobuzul până la Glossa, de unde trebuia să continuăm per pedes. Pe hartă arăta că avem de mers vreo 4-5 km până la plaja Perivoliou, o… nimica toată! Floare la ureche! Cât de greu putea fi? Într-o oră, o oră și un sfert maaaxim, aveam să fim acolo.

Cea mai proastă idee EVER!!!

Numai să ieșim din Glossa a fost un chin. Am luat-o prost crezând că facem o scurtătură, numai ca să ne trezim într-un dead end după ce deja urcasem o mie de trepte și muream de cald. Avusesem și geniala idee de a mă îmbrăca cu o rochie lungă de vară. Nu știu unde mă credeam. La premiile Oscar?

Apoi am avut de mers prin arșiță un miliard de kilometri. Mă rog, tot 4-5 au fost, dar așa au părut. Degeaba aveam pălărie pe cap, pentru că mi se cocea capul. Nu știam cum e mai bine. Cu ea sau fără ea? Google maps dădea rateu după rateu, mai întâi în Glossa, apoi pe drum. Ne-a dus pe o scurtătură care a părut a fi o potecă neumblată de ani de zile, ce trecea prin proprietatea cuiva. Nu părea să fie nimeni pe acolo, dar așa pare la început și în filmele de groază.

Totul era o pustietate, iar din loc în loc apărea câte un scaun sau alt obiect de mobilier abandonat, iar când am văzut și un semn de no trespassing, am luat-o efectiv la sănătoasa.

Când am ajuns la capăt de drum, deasupra plajei Perivoliou, am zis că nu-i adevărat. Ne-a fost clar că nu ne mai puteam întoarce pe acolo, mai ales că era și o grămadă de urcat, tot ce făcuserăm noi până acolo fiind în coborâre. Dar pe moment am decis să nu ne gândim la asta, ci să ne bucurăm de priveliște, care a părut pentru moment că ne-a luat cu mâna tot chinul suferit până acolo.

Am coborât treptele până jos la plajă încet, făcând câte o poză la fiecare a doua treaptă, nevenindu-mi să cred cât de frumos era.

Localnicii știau și ei asta, drept urmare au hotărât ad-hoc un preț de, nici mai mult, nici mai puțin de 7 euro pentru 1 șezlong. Nu conta cât stăteai, tot 7 euro era. Yeah right! S-o credeți voi.

Am trecut frumos pe lângă ele pe nisipul încins și sub dogoarea pe prânz a soarelui care în doar câteva minute ne-a făcut să ne amintim toată suferința trăită pe drumul din Glossa până acolo (ca niște amintiri reprimate din copilărie care îți vin buluc înapoi), căutând disperați o bucată de umbră. N-am găsit cine știe ce, dar ne-a refugiat într-un colț de unde părea că toată plaja este a noastră. Aaaa, finally some peace and quiet!

1 oră 45 am rezistat până ne-a luat foamea, așa că am hotărât să urcăm înapoi sus, unde era o mini tavernă care părea să servească și ceva mâncare. The joke was on us, pentru că am ajuns, se pare, cam târziu, iar doamna care servea, care știa engleză mai mult de o grămadă, nu mai avea pentru noi decât un souvlaki amărât, niște cartofi, și încă ceva dar nu-mi amintesc exact ce, dar în orice caz, a trebuit să ne descurcăm amândoi cu mâncarea pentru o singură persoană. Oh well, decât deloc…

Terasa era însă absolut încântătoare, așa că nu am rezistat și am profitat un pic de hamacul din dotare. Am asistat și la o mică sesiune foto trash the dress sau așa, care m-a amuzat teribil. Eu mureau de cald în rochia mea super subțire, nu puteam decât să-mi imaginez cât loc gol era în capul tinerei mirese care avea pe ea o ditamai rochie de mireasă. Mult muuult mai mult loc gol decât în al meu la momentul ăla :))))

Altfel nu-mi explic de ce aveam pe mine acea rochie și alesesem să mergem până acolo pe jos, și, mai mult decât atât, de ce, în ciuda celor petrecute deja, am ales să nu rugăm pe niște omuleți care erau veniți acolo cu mașina să ne ia și pe noi până la Glossa, ci am decis să rămânem, ca să mergem să vedem și plaja Giorgio-fucking-something, sau ceva de genul. Da, fix plaja aia ne trebuia nouă atunci! Fără ea, haos total.

Așa că am pornit. Pe hartă părea foarte aproape. În realitate, cred că mi-a crescut barbă până acolo. Și nici n-am nimerit din prima. Pentru că de, am refuzat să credem că stânga aia în niște boscheți e calea cea bună spre plajă. Dar nu, era.

Și așa a început. Poteca cea mică, dar decentă, care părea că duce spre plaja vieții (btw, se cheamă Chontrogiorgos în caz că mai vrea cineva să experimenteze un asemenea calvar), s-a transformat în curând într-un firicel insesizabil care se strecura printre niște boscheți înțepători, pe care nu pot să îi numesc altfel decât opera diavolului.

Amândoi aveam picioarele descoperite, astfel că în scurt timp am crezut că rămânem fără ele. Nenorocirile alea de boscheți aveau țepi! Nu alta! Și nu orice fel de țepi, ci din aceia… mulți! Adi s-a ales cu o tăietură adâncă destul de serioasă, mai târziu am observat, iar eu am ieșit de acolo de parcă m-aș fi jucat cu toate pisicile din Grecia deodată. Și ce crezi? Când am ieșit am realizat că suntem la ruptură de pantă. Singura cale de a ajunge la plajă era să descățărăm o stâncă. Oh great! Fix în rochie nu m-am gândit vreodată că o să descațăr și să cațăr. Așa că pune-ți Alexandra rochia în cap și dă-i în jos.

Am ajuns pe plajă înjurând și cu spume la gură, dar când am văzut-o, am tăcut instant. Toată plaja era a noastră. Mă rog, aproape. În dreapta departe părea că e un om complet dezbrăcat pe care cred că l-am deranjat, dar mă rog, detalii. Am luat-o mult în stânga ca să îl lăsăm în ale lui, și ne-am văzut de treabă.

Apa era de o curățenie cum chiar nu mai văzusem vreodată, iar la vreo 10 metri de mal ieșea din apă o coamă mică stâncoasă care părea că seamănă cu spatele unui dinozaur. Sau mă rog, așa mi s-a părut mie, whatever.

Nu după mult timp, prietenul nostru nud din celălalt capăt al plajei a plecat, lăsându-ne singuri pe plajă. Și abia atunci am înțeles ce înseamnă o plajă sălbatică. Nu e ca și cum am fi fost pe o insulă pustie în Thailanda, but still. Pe moment, eram doar noi acolo și nu vedeam decât apa și stâncile. Nimic altceva. Și ne puteam imagina că suntem oriunde în lume. Numai că nu am făcut-o. Ci ne-am bucurat de moment. La plecare de la hotel, băiatul de la recepție cu care am vorbit ne-a spus că el nu a fost niciodată acolo, și e localnic. Oh well, nu-i nimic, am fost noi și pentru tine, îți arătăm niște poze dacă vrei :)))

Cât am stat acolo și am înotat în propria noastră piscină naturală, am uitat complet că va mai trebui să mai trecem o dată prin calvarul prin care trecusem până acolo.

Cu greu am plecat, cu inima în dinți, și m-am pregătit pentru ce-i mai rău. Cățărarea a fost chiar plăcută față de boscheții diavolului ce urmau, chit că am făcut-o în rochie. Noroc măcar că aveam sandale de la Decathlon.

Iar drumul înapoi spre Glossa a părut efectiv interminabil. Am ales o altă cale de data asta, căci părea că ajungem un pic mai repede, dar în același timp era și calea mai puțin umblată, față de cealaltă pe care, poate cu puțin noroc am mai fi întâlnit vreo mașină care să se fi îndurat să ne ia și pe noi. Am mers din nou cam 5 km pe jos, și pe lângă noi nu a trecut NICIO mașină. Drumul era clar abandonat, și pe alocuri nici nu era asfaltat, așadar… cine ar fi trecut pe acolo? Well… nimeni.

La un moment dat simțeam că suntem în deșert și mergem așa de ore bune. Ne era atât de sete încât visam numai la cascade și pârâiașe de munte. Cu vreun kilometru înainte de Glossa, am ajuns la o bifurcație. La stânga era o scurtătură, la dreapta era o benzinărie Shell. Ar fi fost un ocol, dar ar fi însemnat apă. Apăăăă! Cuvântul cel mai frumos din lume. Am ales ocolul.

Când am ajuns la benzinărie, am înșfăcat o sticlă de 2 litri. Mult mai mult decât am fi avut nevoie, dar nu mai conta. Să fie. Nu am rezistat și am deschis sticla de față cu omul, care aștepta să îl plătim. Am întins cardul, dar aproape că a râs. Nu se putea plăti cu cardul. Desigur. Oare ce o fi fost în capul nostru? Desigur ca nu se poate plăti cu cardul. Iar noi nu aveam cash la noi. Am crezut că mă lasă genunchii. Dar Adi și-a amintit că parcă avem o monedă pe undeva. Alea câteva secunde cât a durat de la idee până la căutarea și găsirea ei mi s-au părut interminabile.

Eu deja deschisesem capacul, omul se uita la noi de parcă eram picați din cer, și tot ce voiam era să văd unda verde și să pot să ridic sticla la gură și să o dau pe gât. Nu cred să mă fi bucurat în viața mea atât de tare la găsirea unei monede amărâte. Eram salvați!! Salvați, I tell you! Gâl gâl gâl gâgl gâl gâl! Aaaaaah!!!

Cu toate că ne potolisem setea, până în Glossa am mai avut un pic de tras, așa că am ajuns tot deșelați și leșinați, și când am văzut în stația de autobuz o bancă, m-am aruncat direct pe ea. Iar până a venit autobuzul nici că m-am mai ridicat. Ce nu știam eu însă la acel moment era că aceea era banca sfatului popular și că aveam să-mi fac prieteni.

Mai întâi un nene cu un fel de motocicletă foarte veche și răblăgită mi-a oferit niște cireșe din punga lui. Văzusem pe drum oameni cu cireși în curte, și mi-am dat seama că sunt din propria curte. Nu păreau însă prea curate, așa că am refuzat. Apoi însă, s-a așezat pe banca de lângă, a stat câteva minute, după care m-a întrebat de unde suntem. Nu știa engleză aproape deloc, doar câteva cuvinte de bază, însă voia să vorbim. I-am spus că din România, și a reușit să-mi spună că a fost și el, la Constanța. Conversația a fost extrem de greoaie, dar mi s-a înmuiat inima când ne-a servit din nou cu cireșe. De data asta n-am mai putut să refuz, eram prieteni :) Mi-a fost rușine, mai ales că îmi spunea că sunt bune :)

Apoi a venit o doamnă. S-a așezat pe banca din partea opusă, și au început să vorbească între ei, peste noi. Domnul i-a spus ceva de noi, și atunci am primit și caise. Nu mai știu de la care dintre ei. Doamna era corpolentă, și avea un baston. Părea că e bolnavă de ceva, dar vorbea, și vorbea, și vorbea… și deși nu pricepeam nimic, îmi părea că ne inclusese în sfatul lor popular. Stăteam acolo pe bancă și zâmbeam, și nu după mult timp am început să mâncân din caise. Și ce dacă erau un pic murdare? E doar pământ…

Nu am vorbit mult cu ei, doar câteva cuvinte în total, plus zâmbete, dar a fost suficient să nu-i uit. Când a venit autobuzul, am salutat de la revedere (sau poate mai degrabă adio), și și-au luat și ei rămas bun de la noi de parcă ne știam de-o viață sau eram nepoții lor care plecau la facultate la orașul cel mare. Când am ajuns la hotel am spălat și cireșele și le-am mâncat. Chiar au fost tare bune.

După încă o zi în paradis, pe care am petrecut-o pe plaja noastră, moțăind și pierzând vremea aiurea, a venit timpul să și plecăm. Dar nu spre casă, ci spre Skiathos, unde rezervasem o noapte de cazare.

Am luat autobuzul din nou până la Glossa, de data asta coborând la capăt în port, de unde am luat un ferry până în Skiathos. Doar 20 de minute am făcut până pe insula vecină, unde, deși ne-am luat o țeapă din prima, iar cazarea a fost stil anii 90, ne-am simțit foarte bine.

Va urma

Aparat foto folosit: Sony A6000 + 16-50mm

1

7 comments

  1. Superba locatie, chiar a meritat efortul. :)

    Iti recomand ca urmatoarea data cand mergi in Grecia sa alegi Santorini. E cu adevarat spectaculoasa insula aia, mai ales pentru un muntoman. Si nu este deloc scumpa sau greu de ajuns, daca te orientezi cum trebuie.

    Am fost in 2017 in prima sapt din Mai. Poti ajunge usor cu avionul din Bucuresti cu o escala in Athena (am apucat sa vizitam si Acropole si sa luam pranzul in centrul Athenei). Costul biletelor a fost mai mic decat te-a costat sa ajungi in Skopelos. Iar cazarea a fost la o vila cu piscina, cu o camera uriasa cu terasa proprie – cam 55 euro/noapte cu mic dejun inclus.

    De obicei sunt cam sceptic cu locatiile turistice mult prea laudate, dar Santorini a reusit sa ne lase masca. Am umblat 12 ore in prima zi – by day&by night – printre casutele albe suspendate pe margine vulcanului, pana la epuizare :)

    https://www.youtube.com/watch?v=BxGFQWT8FAE

    1. Mersi, Sorin! Da, Santorini este pe lista mea de ceva vreme, si mie mi se pare incredibila, si asta doar din ce am vazut pe internet sau in carti. Voi incerca sa merg tot asa, la inceput de iunie, ca sa evit aglomeratia.

  2. Pe mine fazele cu nudistii ma distreaza maxim, ca ei au un statut mai special, ca sint mai liberi, dar si mai fugariti parca de pe unele plaje, in fine. Mi-a placut de tine ca nu ai facut nudism pe plaje, ci pe pista de decolare:)))) Si inca ceva ce mi-am adus aminte citind comentariul de mai sus. Pe Santorini s-a turnat filmul Summer Lovers (https://en.wikipedia.org/wiki/Summer_Lovers) si era cu nudisti, deci nu scapi de ei:)))))

  3. Legat de cazare: cel mai bine este sa stai in Fira. Gasesti cazare mai ieftina fata de Oia, ai conexiuni bune in toate directiile ca e in mijlocul insulei si in plus zona de casute traditionale e uriasa si mult mai linistita.
    Oia merita vizitata in trecere si vazut neaparat apusul, in rest nu iti doresti sa stai acolo.

  4. Noi am facut invers, am stat in Skiathos si am vizitat Skopelos intr-o excursie care a cuprins si plaja Lalaria.
    Am ales varianta prin agentie, cu charter, din motive de copil si de castigat timp. La 11.30 am plecat de acasa si la 16.30 eram pe plaja :)
    Ne-am placut atat de mult incat am mers doi ani consecutiv in aceeasi locatie. Daca in primul an am stat numai pe plaja de la pensiune, in anul urmator am inchiriat o masina si am ajuns la mult mai mult plaje, inclusiv la Kastro unde ne-a placut tare mult si unde am mancat tare bine (nu-mi dau seama din pozele tale daca era deschisa terasa cand ati fost acolo).
    Am ramas cu senzatia ca Skiathos mai are inca multe de oferit si parca as mai merge o data!
    Sunt foarte frumoase pozele tale si ma bucur mult ca in ciuda peripetiilor, ati avut o vacanta frumoasa!

Leave a Reply

Your email address will not be published.