Bucegi: Ecomarathon Cross (5-7 mai 2017): o noua marturie a unui om care habar n-are sa alerge

Ecomarathonul este una dintre cursele montane la care am participat anul acesta. Bine, Ecomarathonul este mai mult decât o cursă, atât pentru mine, cât și pentru ceilalți participanți cred, deși poate din motive diferite. Pentru mulți, Ecomarathonul este mai mult decât o cursă pentru că merg acolo pentru traseu, pentru atmosferă, pentru peisaje, și, nu în ultimul rând, pentru a se vedea cu prieteni dragi cu care nu s-au mai văzut de mult.

Pentru mine, Ecomarathonul a fost mai mult decât o cursă pentru că, așa cum mersesem cu un an înainte la X2 pentru a afla ceva pentru mine și nu neapărat cursă, așa am mers și acum, mai ales că auzisem o mulțime de lucruri frumoase despre acest concurs. A fost mai mult decât o cursă și pentru că a doua zi, alături de noii mei prieteni, Adina și Bogdan, am parcurs, de data asta la pas lent, și bucla 3 din concurs, bucurându-ne din nou de frumusețea traseului, unul pe care nu-l parcursesem cu o zi înainte. Asta pentru că am participat la proba de Cross, care înseamnă 14 km, mai exact prima buclă din cele trei bucle din care este formată proba de maraton.

Din același motiv pentru care am mers singură în excursia din Letonia și Estonia, și la Ecomarathon am ajuns singură, deși nu acesta era planul inițial. Nici în ruptul capului probabil n-aș fi mers vreodată la o cursă montană singură, dar am zis că dacă tot mă înscrisesem, să nu dau înapoi, așa că am mers. Proaspăt aterizată din Tallinn în toiul nopții, n-am avut mult timp la dispoziție și a trebuit să fac repede rucsacul de munte, în timp ce trollerul încă zăcea nedesfăcut prin sufragerie.

Am burdușit repede în rucsac tot ce aveam nevoie pentru cursă și pentru două nopți la pensiune și am fugit să mă-ntâlnesc cu Bogdan și Adina, care fuseseră extrem de drăguți și se oferiseră să mă ia și pe mine. Vremea nu se anunța extraordinară dar se întrevedea o mică posibilitate de a avea noroc în ziua cursei.

Am ajuns seara pe întuneric la Moeciu moartă de somn și deja începuse să picure. Mi-am luat destul de adormită kitul de concurs, după care am mers la pensiune unde m-am lăfăit într-o cameră dublă de una singură și am dormit atât de bine că nici n-ai fi zis că e un pat străin.

A doua zi dimineață am mâncat, m-am pregătit și am pornit spre start. Când am ajuns, deja era foarte multă lume, așa că m-am aliniat cuminte alături de ceilalți participanți și am așteptat să ni se dea semnalul de plecare. Habar nu aveam cum avea să fie și mă gândeam că o să scot vreo patru ore având în vedere că nu eram acolo ca să alerg. Ce a urmat mi-a întrecut orice așteptări.

Nu știu ce stele se aliniaseră, ce și cum mâncasem și cât de bine dormisem, dar aparent, am fost în cea mai bună formă posibilă. Prima bucată pentru mine a fost de încălzire, nu am alergat deloc, doar am mers repede. Cu toate asta, eram destul de în urmă, pentru că, bineînțeles, foarte multă lume aleargă pe prima bucată, mai ales că este destul de plată. Și mă așteptam ca lucrurile să rămână așa până la final, și să termin printre ultimii, pentru că nu aveam de gând să alerg până la final. De fapt… eu mi-aș fi dorit să alerg, doar că nu aveam cum. Nu se inventase încă o poțiune magică care să transforme instantaneu un om care habar n-are să alerge într-un alegător montan.

Dar, în momentul în care am dat de prima pantă, lucrurile au început să se schimbe. Inițial și eu am dat de greu. Am încetinit, am început să urc ca în orice altă zi pe munte și mă întrebam oare cât are să dureze. Era și un noroi de abia răzbeai. Toată lumea se mocirlise din prima până la glezne sau chiar și genunchi în unele cazuri. Dar nu după mult timp s-a întâmplat ceva ciudat.

Oameni de pe lângă mine au început să obosească, iar eu am început să-i depășesc. Ceea ce este foarte foarte ciudat, pentru că niciodată nu mi se mai întâmplase așa ceva. Nu înțelegeam ce se petrece, dar aveamn senzația că prinsesem aripi, că totul se-ntâmpla ca printr-o magie, iar eu mă simțeam din ce în ce mai ușoară.

Depășeam fete, băieți, și mă uitam consternata, fără să pricep ce se întâmplă. În momentul acela am simțit că pot să zbor. Iar când panta s-a terminat, am ajuns în primul punct de alimentare, și nu m-am oprit deloc. Doar am înșfăcat un cub de zahăr, cred, și-am pornit mai departe. Atunci a fost primul moment când mi-a încolțit o idee în cap. Ce-ar fi să nu mă opresc absolut deloc până la final?

Mă simțeam atât de bine încât eram aproape sigură că pot să fac chestia asta. Deși nu mai mersesem niciodată 14 km fără nici cea mai vagă și scurtă oprire. După primul punct de alimentare a urmat o porțiune la vale, în care am început să alerg. Picioarele mi se duceau înainte singure. Eu nu trebuia să fac nimic. Nu puteam însă să mențin treaba asta, nu avem antrenament, așa că m-au depășit mulți pe bucata asta.

Dar pe unii i-am ajuns din urmă un pic mai încolo. N-aveam niciun secret, și cumva, singurul meu noroc era că printre participanți erau și alergători de asfalt care probabil niciodată nu alergaseră pe munte, iar diferența de nivel, oricât de mică ar fi fost, le punea anumite probleme și îi forța să se oprească pentru a se odihni.

Începusem să îmi urmăresc evoluția uitându-mă la ceas, calculând cât îmi luase să ajung la primul punct de alimentare care știam la câți kilometri de start se afla. Începeam să fac prognoze în privința timpului pe care urma să fac până la următorul, și apoi până la finish. Iar când am ajuns în al doilea punct de alimentare, am realizat că prognoza mea fusese mai mult decât exactă, și, la fel ca la primul, nu m-am oprit, ci doar am luat ceva de pe masă și am plecat mai departe. Nu mai țin minte ce am luat, ci doar că eram extrem de fericită că nu simțeam nevoia să mă opresc deși nici super ușor nu era. Am ținut-o așa până la final.

Peisajul era fantastic! Iarbă verde, floricele peste tot, primăvara venise. De atmosferă nici nu mai zic! Toată lumea era super fericită, toată lumea încuraja pe toată lumea, iar toată cursa am mers cu zâmbetul pe buze, și… pe alocuri…. chiar am alergat cu zâmbetul pe buze. Toate astea mă încărcau, și în loc să mă simt obosită, mă simțeam din ce în ce mai bine. Când am ajuns pe ultima coborâre, nu mi-a venit să cred că ajunsesem acolo atât de repede!

O mulțime de susținători ne încurajau, și mi se părea ireal că mă apropii de finish și nu mă oprisem absolut deloc, eu care pe orice traseu mă opresc de 1000 de ori, ba să fac o poză, ba să beau apă, ba să-mi trag sufletul, sau pentru te miri ce.

Credit foto: fisheye.ro. Mulțumesc!

Când am ajuns la finish și-am primit medalia, eram așa de pornită pe pliot automat, încât am vrut să merg mai departe și pe bucla 2. Dar mi-am dat seama că e doar o iluzie și că în curând aveam să mă resimt. Noroc că pensiunea era la aproximativ 1 km așa că aveam timp să mă dezcălzesc cum trebuie.

M-am uitat la ceas și mi-a venit să cred că făcusem vreo două ore jumate. Un timp extrem de mare pentru orice alergător, dar extrem de mic pentru mine, care nu participasem ca să alerg, ci doar să merg și să mă bucur de experiență, de oameni, de peisaj, și de atmosferă.

Mi-aminteam de X2-ul din 2016, când în fiecare punct de alimentare mă opream minute bune, și în afară de aceste opriri am făcut pauze generoase, ca pe traseu, și de multe ori mă oprisem ca să âmi trag sufletul. E drept, traseul de la X2 e mult mult mai greu decât Crossul de la EcoMaraton, cu toate că mulți kilometri în plus nu sunt, dar chiar și așa, pentru mine era clar un progres. Acolo m-am simțit în formă bună doar până la Lacul Călțun, apoi am fost praf. Dar cred că dacă m-aș fi străduit să nu cedez în fața impulsului de a mă opri și a mă așeza, m-aș fi simțit mult mai bine per total.

Revenind la EcoMarathon, pe seară am participat și la festivitatea de premiere, care a fost foarte interesantă, și la care m-am simțit foarte bine alături de toți oamenii care veniseră acolo, oameni frumoși, oameni de munte, mulți dintre ei, și oameni care-și ocupă timpul liber cu ceva deosebit.

A doua zi n-am vrut să plecăm direct acasă, ci, pentru că tot eram în zonă, am zis să profităm de asta, așa că am pornit frumușel pe traseul buclei 3. Culmea era că nu mă simțeam deloc obosită după ziua anterioară a cursei, chiar dacă parcursesem cei 14 km ai probei mult mai repede decât i-aș fi parcurs dacă ar fi fost vorba de un traseu obișnuit.

A fost primul traseu pe care l-am făcut fără aparat foto, pentru că nu îl luasem cu mine deloc, așa că a fost o experiență nouă pentru mine. M-am întors cu 0 poze, dar pe parcurs n-am avut nimic altceva de făcut decât de admirat și de înregistrat în creieraș frumusețea locurilor.

Bucla 3, spre deosebire de bucla 1, începe direct cu o urcare, în spatele unor case din centrul Moeciului de sus, lucru care ne-a dat ocazia să admirăm un puiuț mic de ponei care alerga ca nebunul de colo colo de zici că avea scăpărici la copite. Doamne cât de mic era! Ne-am distrat copios și micuțul ponei ne-a dat energie pentru urcare. Nu după mult timp am ajuns și sus pe deal, unde traseul ne-a purtat pe o porțiune plată unde am putut admira un peisaj foarte larg, atât spre Bucegi, cât și pe spre celelalte dealuri ale Moieciului. Văcuțe la păscut, floricele… primăvara își luase în primire teritoriul.

A urmat apoi o coborâre pe lângă pădure până jos în vale, după care o urcare pe care o cunoșteam prea bine și pe care o făcusem ultima dată cu doar un an în urmă spre Poiana Guțanu, și apoi stânga, roată, pe culme și pe lângă culme, înapoi spre finish. Foarte aproape de final am și ratat de fapt coborârea spre finish, și-am continuat mai departe coborând pe ceea ce era de fapt urcarea buclei 2, cunoscând zona pentru că urcasem pe acolo de mai multe ori în trecut.

Dar n-a fost bai, nu era ca și cum eram la cursă și trebuia să venim pe traseul care trebuie, scopul era doar să ne relaxăm, ceea ce am și reușit. Și așa s-a încheiat și weekendul Ecomarathonului Moeciu, un weekend care mi-a făcut mare plăcere și care întâmplător mi-a adus niște prieteni noi, cărora le mulțumesc că m-au luat cu ei.

În altă ordine de idei, recomand cu căldură buclele Ecomarathonului și ca trasee de drumeție, mai ales pentru începători, dar nu numai. Diferențele de nivel nu sunt foarte mari, peisajele sunt deosebite, dificultatea relativ mică, ceea ce le face ideale cam în orice anotimp.

Eu personal am stat la Pensiunea Select, pe care, fără nicio urmă de reclamă (mi-am plătit cazarea, nu am nici un fel de sponsorizare), o recomand cu toată căldura. Atât bun simt, și la propriu, și la figurat, nu am mai văzut de mult. Totul era extrem de curat și deosebit aranjat, în camere ai tot ce ai nevoie, UNDE ai nevoie, atenție deosebită la detalii, curte frumoasă și generoasă, iar gazdele de nota 20. Eu una voi reveni cu siguranță.

Despre Ecomarathon… ce pot să spun? A fost o experiență extrem de frumoasă pentru mine, mi-a făcut deosebită plăcere să particip și am înțeles foarte repede de ce este una dintre cele mai îndrăgite curse de alergare montană din România. Chiar dacă n-a fost ușor (nu cred că vreo cursă e ușoară pentru cineva), acum după 7 luni de atunci, îmi amintesc doar lucrurile frumoase, iar de noroi… de noroi uitasem complet. Abia acum, la finalul jurnalului mi-am adus aminte de el, și asta doar pentru că am văzut în poză că aveam încălțările murdare. Mă ia și râsul când mi-amintesc că unii se opreau și își făceau poze pe traseu, și rugau persoana care le făcea poză să o facă în așa fel încât să se vadă noroiul :)))

Toate la un loc, atmosfera a fost absolut minunată, organizarea foarte bună (mai sunt, desigur, unele lucruri de îmbunătățit pe ici pe acolo, dar peste tot este și tot timpul va fi așa), singurul lucru care mi-a lăsat un gust amar a fost că organizatorii au luat în lunea de după cursă o decizie de descalificare a unui câștigător, decizie care nu le face tocmai cinste, ceea ce m-a făcut să mă întreb dacă voi mai participa și în anii viitori la acestă cursă, însă rămâne de văzut. Ce idee năstrușnică mi-a venit după EcoMarathon… Voi povesti la vremea potrivită :)

Un comentariu:

  1. Felicitari, bine ai venit printre noi, nebunii alergarii montane! Dar acum trebuie sa dai examenul de absolvire, adica un semimaraton montan!
    Cat despre descalificarea cu cantec a lui Hajnal, eu personal zic ca si-a cautat-o, stiind prea bine care erau regulile.
    Toate bune!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *