Cum a fost pe Via ferrata Wild ferenc

Scris de | Alexandra

După întoarcerea din Dolomiți la jumătatea lui septembrie, am urmat o mică pauză până în octombrie, când, deși am încercat din răsputeri să găsim un week-end cu vreme bună într-o zonă în care să ne bucurăm la maxim de culorile toamnei în momentul lor de vârf, nu am reușit. Astfel că ne-a prins începutului lui noiembrie neduși pe munte. Tristețe maximă.

Însă lucrurile aveau să prindă o turnură foarte interesantă. Nu mai țin minte cu câte zile înainte de plecare aflasem de existența unei noi via ferrate în România, însă cert este că am trântit pe loc un plan pentru week-end, și spontaneitatea ideii și bucuria unui loc și lucru noi ne-a entuziasmat la maxim, și în 2 timpi și 3 mișcări am pus în aplicare planul.

Sâmbătă, 5 noiembrie 2016

Via ferrata cea nouă fiind cam departe de noi, am plecat din București încă de vineri seară, am petrecut noaptea în Sinaia, după care am pornit mai departe sâmbătă dimineață, și pe la 12:30 parcam în fața Hotelului Turist din Lacu Roșu, în apropiere de lacul cu același nume.

Acolo ne-am echipat rapid, și am pornit în traseu. Panoul care anunță Via ferrata Wild Ferenc este amplasat chiar lângă hotel, semn că am nimerit bine.

Deși mai fusesem la Lacul Roșu în trecut, era pentru prima dată când facem un traseu în acești munți, care sunt cumva parte din Cheile Bicazului. Traseul de via ferrata avea să ne conducă pe un perete aproape vertical spre Vârful Suhardul Mic. Denumirea nu are nicio legătură cu munții Suhardului, și din acest punct de vedere, alegerea ei îmi pare cam nefericită.

Traseul începe cu o scurtă drumeție prin pădure pe traseu marcat, după care, o săgeată de lemn ne abate la dreapta pentru a lua calea via ferratei. Iar după încă o vreme prin pădure, peretele Suhardului mic ne iese în față, și în același timp o pantă abruptă ce trebuie urcată pentru a ajunge la baza peretelui.

Panta este foarte erodată, ceea ce ne-a îngreunat mult urcușul, dar cu puțin efort am reușit să o dovedim. Aici am constatat că încă o echipă mixtă se pregătea să urce, și fiindcă erau aproape gata echipați, i-am lăsat înainte.

Am tras și restul echipamentului pe noi, am verificat tot, și am cuplat și noi carabiniera de primul cablu. Când plecasem din Dolomiți în septembrie, nici prin cap nu îmi trecuse că următorul traseu pe munte va fi tot pe o via ferrată. Ce nebunie!

Primul pas a fost destul de dificil din câte îmi amintesc, până când am reușit să găsesc o metodă elegantă de a mă urca pe perete, dar apoi traseul continuă destul de ușor. Entuziasmul era foarte mare, dar în același timp nici nu știam la ce să ne așteptăm, pentru că pe panoul informativ dificultățile erau date cu litere, de la B la D (de unde am dedus că A era începutul scalei și însemna dificultatea cea mai mică), sistem care nu ne era familiar la acel moment. Oare cât de greu o fi D? E cel mai greu? O fi echivalent cu 5-ul din Dolomiți? Sau ar mai fi ceva după D?… ne întrebam cu voce tare sau în gând. Aveam să aflăm.

După o primă bucată destul de ușurică, peretele a devenit ceva mai abrupt, și am simțit cum dificultatea a crescut un pic, însă rămânea în limite acceptabile. Nu era nimic mai dificil decât ceea ce făcusem deja în Dolomiți.

Ceea ce mi s-a părut ciudat însă a fost că tot peretele este plin de trepte metalice înfipte în perete. Aproape tot traseul până acolo urcasem așa, și în sus, cât vedeam cu ochii, tot așa se continua. Pe de o parte era un lucru bun, pentru că peretele era aproape vertical, și toate elementele acelea metalice facilitau extrem de mult înaintarea, și, cel mai important, ajutau mult la a te simți în siguranță și a nu te lua panica care te-ar putea lua dacă realizai numai un pic că sub tine e ditamai… nimicul.

Pe de altă parte… era destul de diferit de toate via ferratele pe care le văzusem până atunci în Italia, Germania, Slovenia, etc. În toate aceste țări, porțiunile cu trepte metalice atât de dese sunt foarte scurte, și apar în general acolo unde continuarea traseului pe un perete nu se poate face nicicum altfel. Însă în niciun caz nu reprezintă mai mult de 70% din traseu. De fapt, după părerea mea, o via ferrată ideală este aceea care are doar cablul metalic, iar toate prizele sunt naturale, fără a fi necesare alte elemente metalice. Sigur că de multe ori acest lucru nu este posibil, dar în afară se introduc aceste elemente, în general, doar atunci când e musai. Și în nici un caz nu se bate un traseu nou de via ferrata într-un loc unde este deficit mare de prize naturale, iar soldații în război clar au ales acele locuri cu multe prize pentru a traversa munții, nu s-au băgat pe cel mai vertical perete ca să aibă nevoie de tone de metal.

Dar istoria e istorie, acum sunt alte timpuri, iar noi nu am putut să nu observăm și să apreciem cantitatea de muncă ce s-a depus la acest traseu, chiar dacă poate nu era cel mai propice loc pentru o via ferrata care să aibă impact minim asupra naturii.

Mai sus lucrurile s-au complicat un pic, și aici a fost și locul unde m-am accidentat un pic. Totul a început cu o greșeală nevinovată urmată de una de neatenție. Nu mai știu care a fost greșeala nevinovată și ce tâmpenie făcusem, dar cert e că mă strofocasem destul de tare într-un anumit punct să găsesc niște prize bune și să înaintez, și mă aflam într-un echilibru destul de precar în momentul în care mi-am dat seama că mă căznisem atâta la mișcarea anterioară degeaba, pentru că uitasem să-mi trec carabinierele pe următoarea lungime de cablu.

Idiot!

Mi-a scăpat o înjurătură printre dinți, după care, la fel de atent ca prima dată, a trebuit să cobor pentru a le putea muta, pentru că din poziția în care mă aflam, ar fi fost imposibil. Moment în care m-am lovit la genunchi într-una dintre treptele metalice. Bufnitura înfundată parcă mi-a percutat până în cap, și am încercat să nu îmi scape o înjurătură în gura mare.

Durerea mi-a ajuns repede la nervi, și am crezut că văd dublu pentru o secundă, dar am ignorat-o imediat, căci nu era vreme de lamentări. Stăteam încă destul de prost și trebuia să mă redresez repede și să ajung într-o poziție confortabilă ca să îmi pot odihni un pic mușchii.

Salvarea a venit un pic mai sus, unde, deși eram încă pe o porțiune verticală, am reușit să mă odihnesc un moment pe o treaptă. Nu mai țin minte exact, tocmai trecusem de o porțiune ușor surplombată?

Imediat după acest moment am ajuns la cea mai frumoasă porțiune a traseului: podul suspendat. Soarele strălucea și cerul era de un albastru puternic. Însă pe pod era un frig de abia puteai să stai. Sunasem la salvamont pentru a ne informa despre traseu, și ne spuseseră să ne semnăm în caietul aflat în cutia montată acolo, ceea ce am și făcut, după care am traversat podul și am continuat traseul.

Deși până acolo traseul îmi amintise un pic de Brigata Tridentina din Dolomiți, finalul nu seamănă deloc, deoarece aici traseul nu se termină după pod, ci din contra, se continuă cu o porțiune medie spre grea la început, după care iese spre platou pe o porțiune ușurică.

Imediat după pod a urmat un punct în care prizele cam lipseau, și îmi amintesc că am calculat bine de tot una sau două dintre mișcări înainte să mă încumet, căci nu era nimic metalic, ci doar prize naturale, și a fost un hop ceva mai dificil. Dar tocmai pentru că mi-a pus mintea la contribuție, mi-a plăcut la nebunie!!

Apoi, după un scrambling foarte plăcut și încă 2 timp și 3 mișcări, am zărit capătul traseul și… tadaaaa! Am ajuns pe vârf! Uhuuuu!

Dar nu facem mai mult de 2 pași că ne trezim cu o surpriză colosală! Sus pe vârf ne aștepta…. o pisică!! What da….??

Nu mi-a venit a crede prima dată! Nu puteam să-mi imaginez ce ar putea căuta în vârf de munte o pisică, și am căutat cu privirea un eventual stăpân, sau o așezare, ceva, de care ar fi putut să aparțină, dar ce așezare să fie tocmai acolo în pustietate?!

Imediat ce ne-a văzut, a venit spre noi și numaidecât a început să se alinte. Am luat-o la scărmănat, apoi în brațe, se freca de noi și mai băga din când în când și câte un scurt mieunat, astfel că totul părea efectiv ireal.

Nici nu apucasem să admir foarte mult priveliștea de pe vârf, iar acum altcineva prezenta maximul de interes. Am întrebat-o ce face acolo și dacă e singură, dar, nu știu exact de ce, nu mi-a răspuns.

Fiind destul de târziu, am mai admirat un pic priveliștea deosebită spre Lacul Roșu, după care am pornit. Și ce să crezi? Pisica după noi!

Na poftim! Acuma ne-am tras și pisică! :))))

Nemailovindu-mă de așa o situație până atunci, nici nu știam exact ce să facem. Mă tot uitam la ea, ea la noi, și cum porneam din loc, hop și ea cu noi. Nu mai înțelegeam nimic. Asta este un câine sau este o pisică??? :))))

Pe parcursul coborârii, totul a devenit din ce în ce mai hilar. Pisicuța efectiv ne urma ca un câine credincios, și nu zicea nici pâs. Uneori se oprea în loc și se ghemuia, și inițial am crezut că e obositor pentru ea și se odinește, dar ulterior s-a dovedit că era doar zuză :)))

Alteori mergea ce mergea, și apoi brusc se așeza în fund. Nu știam exact ce să facem… să o așteptăm, să o lăsăm acolo, să pornim și să așteptăm mai jos să vină și ea… Până la urmă am ajuns să o chemăm după noi ca pe un câine. Iar ea se ridica și venea :)))) Eu așa ceva nu mai văzusem în viața mea!! :))))

Traseul de coborâre de pe vârf este prin pădure, și urmează o potecă destul de lejeră și plăcută printre copaci, pe alocuri suficient de umbrită încât zăpada ce căzuse cu o săptămână înainte nu se topise complet, ci mai acoperea pe alocuri pământul ca o pudră de zahăr trasă prin sită.

Pisica nu părea impresionată de acest lucru, și își continua drumul alături de noi ca și cum făcea asta în fiecare zi (ceea ce ulterior am aflat că de fapt cam și face).

La un moment dat, când poteca a devenit mai îngustă, și noi două mergeam așa agale ca și cum eram prietene de-o viață, deodată o văd că sare ca nebuna într-un copac, de-am zis că-i posedată.

Ce-ai măi fată? Te-au apucat tembeliile???

Apoi a început să fugă mâncând pământul dintr-o parte în alta, de nu mai înțelegeam nimic. Așa fac pisicile de munte??? Doamne iartă-mă!!

Un pic mai jos s-a aruncat direct într-un izvor cu apă, și pe moment am crezut că făcuse așa de sete. Dar un pic mai jos a început să lingă o piatră, ceea ce mi-a confirmat primul gând, și anume că e dusă cu pluta :))))

De pe piatră am luat-o cam greu, am crezut că acolo o pierdem. Nu am înțeles ce anume prezenta un așa mare interes pentru ea acolo, dar cert e că abia am reușit să o desprindem. Acum clar nu o mai puteam scăpa din ochi, deja ne atașasem de ea și devenise obligația noastră să o ducem jos în siguranță. Cum să se descurce singură săraca? Doamne ferește!

Un pic mai jos, înainte să ajungem la civilizație, când a dat cu nasul de zidul de piatră delimitator, s-a suit pe el și a zbughit-o, fără nici măcar să arunce o privire în urmă spre noi. Nivel de nepăsare atins: maxim! Ne-a părăsit ca și cum nici n-am fi existat! Halal mâță! Câtă nerecunoștință!

Cuprinși de o maximă suferință, am finalizat traseul la mașină, unde ne-am dezechipat și am pornit spre Băile Tușnad, unde aveam cazare în acea noapte.

Va urma

Traseu        Hotel Turist (Lacu Roșu) (1000 m) – Vf. Suhardul Mic  (1344 m) – Hotel Turist
Marcaj parțial 
Durată2h30 – 3 h
MunțiiZona Cheile Bicazului
Punct plecare       Hotel Turist (Lacu Roșu) (1000 m)
Altitudine max.      Vf. Suhardul Mic  (1344 m)
Diferență nivel    + 350 m / – 350 m
Tip traseu       drumeție + via ferrata
Surse apă          nu există
Stare marcaj     bună
Hartă folosită    Dimap – Zona Lacului Roșu și Cheile Bicazului
Sezonalitate    traseul de via ferrata este periculos pe timp de iarnă

ECHIPAMENT MONTAN NECESAR


Orice drumeție reușită începe cu lista de echipament.

Despre autor

ALEXANDRA PUȘCAȘU

Salut! Sper că ți-a plăcut să citești acest articol la fel de mult pe cât mi-a plăcut mie să‑l scriu pentru tine :) Am creat acest blog în 2009 pentru a-i ajuta și pe alții să găsească fericire și libertate prin intermediul călătoriilor și a naturii. Te invit să citești mai multe aici.

COMENTARII

  1. Ce fain! Pe Suhardul Mic am fost și eu într-o toamnă, dar nu cățărată pe pereți ci pe traseul muritorilor de rând, iar în zona Lacului Sfanta Ana speram să ajung vara asta, dar acum, după ce am vazut pozele tale tomnatice, nu mă mai supăr dacă nu-mi iese. Toamna nu-i chiar departe :)

  2. Salutare, Alexandra!

    Este inspirational articolul tau, iar pozele sunt minunate. Dau si eu de mult tarcoale zonei, dar acum mi-am pus-o in calendar cam pentru aceeasi perioada, ca sa evit aglomeratia.

    Multumesc inca o data! Carari cu soare iti doresc! Sau cu umbra, in perioada asta :)

  3. Buna Alexandra,
    Stiu ca in zona Cheilor Bicazului s-au mai amenajat cateva trasee de ferrata- Astralagus cu ceva variante, voi nu ati ajuns si acolo ?
    Daca tot sunteti pasionati de via ferrata, incercati si in zona Baia de Fier-
    Cheile Galbenului- Pestera Muierii, sunt ceva trasee si pe acolo din care mai interesanta ar fi Spirala Muierii, cu o catarare frumoasa daca nu te tragi in cabluri. Ar mai fi pe peretele de peste drum Pantera Roz, interesanta cu trecere prin niste grote dar altfel traseu mai putin curat dpdv stanca (e o zona cu o brana pamantoasa apoi la un moment dat pare cam greu de trecut fara sa apuci cablul prizele fiind murdare sau nesigure).
    Pe alte trasee de ferrata ati mai fost in Romania ?

    • Buna Dragos! Da, am deja pe lista toate traseele de VF din zona Pestera Muierii, sunt 6 la numar in total. Abia astept sa le fac! Dar voi merge probabil cand va fi mai putin cald. Stiu si de Astragalus, insa cand am fost noi acolo in noiembrie, abia se deschisese, si nu stiam de ea, am aflat dupa 2 zile :) Dar ne mai facem noi drum pe acolo candva :)
      In Romania am mai fost la Pietrele Negre din Apuseni, voi povesti zilele acestea despre ea. In rest le stiu pe toate, dar n-am ajuns, din diverse motive.
      Carari cu soare!

  4. Servus Alexandra,
    Doresc sa te felicit pentru minunatul articol si, totodata, sa iti multumesc pentru frumusetile impartasite. Foarte dragut momentul cu pisica, iar imaginile sunt adevarate picturi.
    Te urmaresc cu interes in continuare. O seara frumoasa sa ai!

  5. Buna, Alexandra! Echipamentul de via ferrata se poate si inchiria din zona? Accesul pe VF e contra cost? Merci.

    • Buna Razvan!
      Accesul pe VF este gratuit. De inchiriat echipament nu stiu sa fie in zona. Am inteles ca se poate inchiria din Piatra Neamt de la Maia Outdoor. Carari cu soare!

Comentariile sunt închise.

Item added to cart.
0 items - 0,00 lei