Via Ferrata Wild Ferenc (Lacu Rosu), Zona Sfanta Ana si surprize blanoase (5-6 nov 2016)

După întoarcerea din Dolomiți la jumătatea lui septembrie, am urmat o mică pauză până în octombrie, când, deși am încercat din răsputeri să găsim un week-end cu vreme bună într-o zonă în care să ne bucurăm la maxim de culorile toamnei în momentul lor de vârf, nu am reușit. Astfel că ne-a prins începutului lui noiembrie neduși pe munte. Tristețe maximă.

Însă lucrurile aveau să prindă o turnură foarte interesantă. Nu mai țin minte cu câte zile înainte de plecare aflasem de existența unei noi via ferrate în România, însă cert este că am trântit pe loc un plan pentru week-end, și spontaneitatea ideii și bucuria unui loc și lucru noi ne-a entuziasmat la maxim, și în 2 timpi și 3 mișcări am pus în aplicare planul.

Sâmbătă, 5 noiembrie 2016

Via ferrata cea nouă fiind cam departe de noi, am plecat din București încă de vineri seară, am petrecut noaptea în Sinaia, după care am pornit mai departe sâmbătă dimineață, și pe la 12:30 parcam în fața Hotelului Turist din Lacu Roșu, în apropiere de lacul cu același nume.

Acolo ne-am echipat rapid, și am pornit în traseu. Panoul care anunță Via ferrata Wild Ferenc este amplasat chiar lângă hotel, semn că am nimerit bine.

Deși mai fusesem la Lacul Roșu în trecut, era pentru prima dată când facem un traseu în acești munți, care sunt cumva parte din Cheile Bicazului. Traseul de via ferrata avea să ne conducă pe un perete aproape vertical spre Vârful Suhardul Mic. Denumirea nu are nicio legătură cu munții Suhardului, și din acest punct de vedere, alegerea ei îmi pare cam nefericită.

Traseul începe cu o scurtă drumeție prin pădure pe traseu marcat, după care, o săgeată de lemn ne abate la dreapta pentru a lua calea via ferratei. Iar după încă o vreme prin pădure, peretele Suhardului mic ne iese în față, și în același timp o pantă abruptă ce trebuie urcată pentru a ajunge la baza peretelui.

Panta este foarte erodată, ceea ce ne-a îngreunat mult urcușul, dar cu puțin efort am reușit să o dovedim. Aici am constatat că încă o echipă mixtă se pregătea să urce, și fiindcă erau aproape gata echipați, i-am lăsat înainte.

Am tras și restul echipamentului pe noi, am verificat tot, și am cuplat și noi carabiniera de primul cablu. Când plecasem din Dolomiți în septembrie, nici prin cap nu îmi trecuse că următorul traseu pe munte va fi tot pe o via ferrată. Ce nebunie!

Primul pas a fost destul de dificil din câte îmi amintesc, până când am reușit să găsesc o metodă elegantă de a mă urca pe perete, dar apoi traseul continuă destul de ușor. Entuziasmul era foarte mare, dar în același timp nici nu știam la ce să ne așteptăm, pentru că pe panoul informativ dificultățile erau date cu litere, de la B la D (de unde am dedus că A era începutul scalei și însemna dificultatea cea mai mică), sistem care nu ne era familiar la acel moment. Oare cât de greu o fi D? E cel mai greu? O fi echivalent cu 5-ul din Dolomiți? Sau ar mai fi ceva după D?… ne întrebam cu voce tare sau în gând. Aveam să aflăm.

După o primă bucată destul de ușurică, peretele a devenit ceva mai abrupt, și am simțit cum dificultatea a crescut un pic, însă rămânea în limite acceptabile. Nu era nimic mai dificil decât ceea ce făcusem deja în Dolomiți.

Ceea ce mi s-a părut ciudat însă a fost că tot peretele este plin de trepte metalice înfipte în perete. Aproape tot traseul până acolo urcasem așa, și în sus, cât vedeam cu ochii, tot așa se continua. Pe de o parte era un lucru bun, pentru că peretele era aproape vertical, și toate elementele acelea metalice facilitau extrem de mult înaintarea, și, cel mai important, ajutau mult la a te simți în siguranță și a nu te lua panica care te-ar putea lua dacă realizai numai un pic că sub tine e ditamai… nimicul.

Pe de altă parte… era destul de diferit de toate via ferratele pe care le văzusem până atunci în Italia, Germania, Slovenia, etc. În toate aceste țări, porțiunile cu trepte metalice atât de dese sunt foarte scurte, și apar în general acolo unde continuarea traseului pe un perete nu se poate face nicicum altfel. Însă în niciun caz nu reprezintă mai mult de 70% din traseu. De fapt, după părerea mea, o via ferrată ideală este aceea care are doar cablul metalic, iar toate prizele sunt naturale, fără a fi necesare alte elemente metalice. Sigur că de multe ori acest lucru nu este posibil, dar în afară se introduc aceste elemente, în general, doar atunci când e musai. Și în nici un caz nu se bate un traseu nou de via ferrata într-un loc unde este deficit mare de prize naturale, iar soldații în război clar au ales acele locuri cu multe prize pentru a traversa munții, nu s-au băgat pe cel mai vertical perete ca să aibă nevoie de tone de metal.

Dar istoria e istorie, acum sunt alte timpuri, iar noi nu am putut să nu observăm și să apreciem cantitatea de muncă ce s-a depus la acest traseu, chiar dacă poate nu era cel mai propice loc pentru o via ferrata care să aibă impact minim asupra naturii.

Mai sus lucrurile s-au complicat un pic, și aici a fost și locul unde m-am accidentat un pic. Totul a început cu o greșeală nevinovată urmată de una de neatenție. Nu mai știu care a fost greșeala nevinovată și ce tâmpenie făcusem, dar cert e că mă strofocasem destul de tare într-un anumit punct să găsesc niște prize bune și să înaintez, și mă aflam într-un echilibru destul de precar în momentul în care mi-am dat seama că mă căznisem atâta la mișcarea anterioară degeaba, pentru că uitasem să-mi trec carabinierele pe următoarea lungime de cablu.

Idiot!

Mi-a scăpat o înjurătură printre dinți, după care, la fel de atent ca prima dată, a trebuit să cobor pentru a le putea muta, pentru că din poziția în care mă aflam, ar fi fost imposibil. Moment în care m-am lovit la genunchi într-una dintre treptele metalice. Bufnitura înfundată parcă mi-a percutat până în cap, și am încercat să nu îmi scape o înjurătură în gura mare.

Durerea mi-a ajuns repede la nervi, și am crezut că văd dublu pentru o secundă, dar am ignorat-o imediat, căci nu era vreme de lamentări. Stăteam încă destul de prost și trebuia să mă redresez repede și să ajung într-o poziție confortabilă ca să îmi pot odihni un pic mușchii.

Salvarea a venit un pic mai sus, unde, deși eram încă pe o porțiune verticală, am reușit să mă odihnesc un moment pe o treaptă. Nu mai țin minte exact, tocmai trecusem de o porțiune ușor surplombată?

Imediat după acest moment am ajuns la cea mai frumoasă porțiune a traseului: podul suspendat. Soarele strălucea și cerul era de un albastru puternic. Însă pe pod era un frig de abia puteai să stai. Sunasem la salvamont pentru a ne informa despre traseu, și ne spuseseră să ne semnăm în caietul aflat în cutia montată acolo, ceea ce am și făcut, după care am traversat podul și am continuat traseul.

Deși până acolo traseul îmi amintise un pic de Brigata Tridentina din Dolomiți, finalul nu seamănă deloc, deoarece aici traseul nu se termină după pod, ci din contra, se continuă cu o porțiune medie spre grea la început, după care iese spre platou pe o porțiune ușurică.

Imediat după pod a urmat un punct în care prizele cam lipseau, și îmi amintesc că am calculat bine de tot una sau două dintre mișcări înainte să mă încumet, căci nu era nimic metalic, ci doar prize naturale, și a fost un hop ceva mai dificil. Dar tocmai pentru că mi-a pus mintea la contribuție, mi-a plăcut la nebunie!!

Apoi, după un scrambling foarte plăcut și încă 2 timp și 3 mișcări, am zărit capătul traseul și… tadaaaa! Am ajuns pe vârf! Uhuuuu!

Dar nu facem mai mult de 2 pași că ne trezim cu o surpriză colosală! Sus pe vârf ne aștepta…. o pisică!! What da….??

Nu mi-a venit a crede prima dată! Nu puteam să-mi imaginez ce ar putea căuta în vârf de munte o pisică, și am căutat cu privirea un eventual stăpân, sau o așezare, ceva, de care ar fi putut să aparțină, dar ce așezare să fie tocmai acolo în pustietate?!

Imediat ce ne-a văzut, a venit spre noi și numaidecât a început să se alinte. Am luat-o la scărmănat, apoi în brațe, se freca de noi și mai băga din când în când și câte un scurt mieunat, astfel că totul părea efectiv ireal.

Nici nu apucasem să admir foarte mult priveliștea de pe vârf, iar acum altcineva prezenta maximul de interes. Am întrebat-o ce face acolo și dacă e singură, dar, nu știu exact de ce, nu mi-a răspuns.

Fiind destul de târziu, am mai admirat un pic priveliștea deosebită spre Lacul Roșu, după care am pornit. Și ce să crezi? Pisica după noi!

Na poftim! Acuma ne-am tras și pisică! :))))

Nemailovindu-mă de așa o situație până atunci, nici nu știam exact ce să facem. Mă tot uitam la ea, ea la noi, și cum porneam din loc, hop și ea cu noi. Nu mai înțelegeam nimic. Asta este un câine sau este o pisică??? :))))

Pe parcursul coborârii, totul a devenit din ce în ce mai hilar. Pisicuța efectiv ne urma ca un câine credincios, și nu zicea nici pâs. Uneori se oprea în loc și se ghemuia, și inițial am crezut că e obositor pentru ea și se odinește, dar ulterior s-a dovedit că era doar zuză :)))

Alteori mergea ce mergea, și apoi brusc se așeza în fund. Nu știam exact ce să facem… să o așteptăm, să o lăsăm acolo, să pornim și să așteptăm mai jos să vină și ea… Până la urmă am ajuns să o chemăm după noi ca pe un câine. Iar ea se ridica și venea :)))) Eu așa ceva nu mai văzusem în viața mea!! :))))

Traseul de coborâre de pe vârf este prin pădure, și urmează o potecă destul de lejeră și plăcută printre copaci, pe alocuri suficient de umbrită încât zăpada ce căzuse cu o săptămână înainte nu se topise complet, ci mai acoperea pe alocuri pământul ca o pudră de zahăr trasă prin sită.

Pisica nu părea impresionată de acest lucru, și își continua drumul alături de noi ca și cum făcea asta în fiecare zi (ceea ce ulterior am aflat că de fapt cam și face).

La un moment dat, când poteca a devenit mai îngustă, și noi două mergeam așa agale ca și cum eram prietene de-o viață, deodată o văd că sare ca nebuna într-un copac, de-am zis că-i posedată.

Ce-ai măi fată? Te-au apucat tembeliile???

Apoi a început să fugă mâncând pământul dintr-o parte în alta, de nu mai înțelegeam nimic. Așa fac pisicile de munte??? Doamne iartă-mă!!

Un pic mai jos s-a aruncat direct într-un izvor cu apă, și pe moment am crezut că făcuse așa de sete. Dar un pic mai jos a început să lingă o piatră, ceea ce mi-a confirmat primul gând, și anume că e dusă cu pluta :))))

De pe piatră am luat-o cam greu, am crezut că acolo o pierdem. Nu am înțeles ce anume prezenta un așa mare interes pentru ea acolo, dar cert e că abia am reușit să o desprindem. Acum clar nu o mai puteam scăpa din ochi, deja ne atașasem de ea și devenise obligația noastră să o ducem jos în siguranță. Cum să se descurce singură săraca? Doamne ferește!

Un pic mai jos, înainte să ajungem la civilizație, când a dat cu nasul de zidul de piatră delimitator, s-a suit pe el și a zbughit-o, fără nici măcar să arunce o privire în urmă spre noi. Nivel de nepăsare atins: maxim! Ne-a părăsit ca și cum nici n-am fi existat! Halal mâță! Câtă nerecunoștință!

Cuprinși de o maximă suferință, am finalizat traseul la mașină, unde ne-am dezechipat și am pornit spre Băile Tușnad, unde aveam cazare în acea noapte.

Duminică, 6 noiembrie 2016

A doua zi vremea nu se anunța prea grozavă, dar nici rea, așa că am decis să ne ținem de planul de acasă, și anume să trecem pe la Sfânta Ana să facem un mic traseu și să vizităm Tinovul Mohoș. Chiar dacă îl mai văzusem de două ori, nu fusesem acolo toamna în zonă, iar Adi nu ajunsese acolo niciodată. Numai bine!

Drumul șerpuit spre lac l-am găsit la fel de frumos pe cât mi-l aminteam, iar pădurea la fel de fermecătoare. La intrarea în Tinov am plătit taxa pentru a parca în zonă (zona campării), am lăsat mașina și am hotărât să facem mai întâi traseul și abia la final să vizităm tinovul Mohoș.

Atunci lucrurile au început să fie din ce în ce mai interesante.

Pe harta pe care o aveam cu această zonă, văzusem un posibil circuit pe care voiam să îl facem, și anume o bandă albastră care pornea în sensul acelor de ceasornic și urma muchia craterului pe sus prin pădure, care mai târziu se întâlnea cu crucea albastră care cobora la lac și revenea în zona de campare.

Numai că în momentul în care am încercam să urmăm banda albastră… surprize surprize! După două marcaje am dat cu nasul de un gard. Și anume gardul campingului recent amenajat acolo (acum câțiva ani nu era împrejmuit). Ne-am uitat stânga, ne-am uitat dreapta, am încercat să deschidem poarta…. Nimic. Era încuiată. Am încercat să ocolim prin altă parte, am dat de un alt gard. Pur și simplu nu era chip. Ce să facem, ce să facem? Am hotărât să ne întoarcem și să întrebăm personalul care încasa taxa de parcare dar… ce să vezi.. surprize surprize din nou… nu cunoșteau limba română. Am încercat să reformulez cât mai simplu întrebarea, și posibil că înțelegeau, dar nu puteau răspunde.

Deja începeam să mă enervez. Ok. Traseul este blocat de un gard (wtf???) și oamenii locului nu îmi pot explica de ce, pentru că nu știu română (în România!!!). Așa că am decis să sun la salvamont. Mai mult mă enerva prima problemă, nu a doua, pentru că dacă n-ar fi fost prima, nu m-aș fi lovit de a doua. Eram pornită să fac o reclamație undeva, dar nu știam unde.

La salvamont am dat de un domn foarte amabil, care ne-a explicat cum să o luăm, însă, pentru că a durat un pic legătura, noi deja hotărâsem să încercăm să facem în sens invers traseul și pornisem în jos spre lac. Spre lac am încercat să găsim crucea albastră, dar nu am reușit, așa că am pornit pe drumul asfaltat până la locul de belvedere spre lac, cu telefonul la ureche, moment în care am avut o surpriză de proporții.

După ce am primit indicațiile de traseu, m-a pus naiba să întreb dacă sunt urși în zonă. Știam că sunt, dar m-am aflat și eu în treabă. Mi-a răspuns, evident, că da, sunt, și să avem grijă. Domnul de la salvamont era destul de vorbăreț, așa că mi-a dat multe detalii despre asta (un pic mai multe decât aș fi vrut să știu despre urșii din zonă :)))), după care s-a apucat să-mi mai explice o dată traseul (în caz că nu pricepusem de prima dată :))) Și atunci a apărut.

Era mică, roșcată, și frumoasă foc! Și era la 2 metri de mine. Nu mi-a venit a crede și în același timp, mi-a fost rușine să-mi vociferez uimirea având în vedere că domnul din telefon îmi tot povestea de zor chestii, așa că am încercat să nu îi retez avântul și am așteptat cuminte să termine, timp în care mă uitam la vulpița noastră cu ochi mari și nu pricepeam cum poate să fie real.

Era ATÂT de aproape și era EXTREM de prietenoasă. Nu părea să-i fie teamă deloc. Dar e drept, nici noi nu am făcut nicio mișcare bruscă și nu ne-am apropiat de ea, ca să nu o speriem, ci am lăsat-o să se plimbe ea în voie și să facă ce vrea ea, și doar am pozat-o. Nu am hrănit-o cu nimic, pentru că nu e deloc o idee bună, dar văzând-o așa de îmblânzită, m-am gândit că probabil e în grija cuiva.

După o vreme am continuat și noi drumul, și ea la fel, însă am mai văzut-o iarăși un pic mai jos, pentru că stătea numai în zonă, și din păcate am văzut că ieșea și pe șosea, iar mașinile opreau să îi facă poze, ceea ce, pe acel drum, putea duce la tamponări, sau, mai rău, putea fi călcată sărăcuța.

În scurt timp am ajuns jos la lac, unde am găsit un peisaj care m-a impresionat foarte tare. Pădurea se oglindea în apa calmă a lacului ca într-un tablou de toamnă cum erau cele pe care le vedeam în cărți cu ilustrații când eram mică, și nu m-am putut abține de la a încerca să imortalizez peisajul cât mai fidel posibil.

Apoi am pornit spre dreapta lacului, am trecut de mica bisericuță (ce era încuiată din păcate), după care am întâlnit marcajul bandă albastră pe care îl voiam. Acesta merge inițial pe marginea lacului, unde nu era nimeni altcineva, celelalte persoane din zonă, și acelea puține, rămăseseră în urmă și nu păreau interesate de acest traseu.

Am stat un pic pe gânduri dacă să pornim în acest circuit, un pic temători de urșii din zonă, dar până la urmă am riscat. Am zis… fie ce-o fi.. și am pornit, având în plan să facem cât mai multă gălăgie pentru a ne anunța prezența.

Dar nu a trecut mult și în dreapta am depistat o mișcare cu coada ochiului. M-am speriat inițial, dar imediat ce am văzut dimensiunea sursei mișcării, mi-a revenit inima la loc și mi s-a luminat toată față. Motivul era o pufoșică mică și zglobie, care tot sărea din copac în copac, de abia abia am prins-o în cate poze. Animăluțe din astea…. să tot vedem :)

Așa că i-am dat înainte. În scurt timp marcajul se depărtează ușor și treptat de malul lacului, spre dreapta, după care începe să urce ușor, atingând ceva mai sus culmea, care este de fapt marginea craterului vulcanic în care se află lacul Sfânta Ana. E un pic greu de imaginat acest crater din cauza pădurii, însă odată ce faci stânga și continui pe bandă albastră, devine ceva mai ușor jocul de imaginație. De sus de pe margine, am zărit o bună bucată de drum lacul jos de tot, de printre brazi, iar de acolo avea și o culoare foarte interesantă.

Nu mai era nimeni în zonă, nu este un traseu umblat precum clasicele trasee marcate din Bucegi, dar, ca și acolo, trebuia să nu uităm să mai facem și un pic de zgomot din când în când.

Am ieșit la un moment dat și la o deschidere spre dreapta, unde ne-am simțit ceva mai în largul nostru, după care am ieșit aproape de drumul asfaltat, însă traseul nu iese în el, ci continuă la stânga tot prin pădure, oarecum paralel cu drumul asfaltat, dar suficient de departe încât să nu realizezi că e acolo.

Pădurea a fost în continuare surprinzătoare și fermecătoare, și mi-a adus aminte cât de importantă e legătura asta a noastră, a oamenilor, cu copacii. Mi-am zis de multe ori că, deși sunt un om adaptabil, nu mi-ar plăcea niciodată să locuiesc într-un loc arid, fără copaci din abundență cum sunt la noi.

La finalul traseului am dat de minunatul gard care ne dăduse bătăi de cap cu câteva ore înainte, dar am ieșit pe drumul asfaltat și am ajuns numaidecât la mașină.

Fiindcă ne întorsesem la timp pentru turul de la ora 14, ne-am înființat la intrare, nu înainte de a mă înfige în chioșcul de Kurtos, după care sunt înnebunită.

Ghidul nostru a venit destul de repede, și, pentru că nu mai era nimeni în zonă, am avut parte de tratament special. În timp ce eu înfulecam din kurtos, dânsul ne-a povestit cu pasiune despre tinov, despre zona celor 2 cratere, despre plantele și animăluțele din zonă, asezonând totul cu glume și poze, schițe și planșe, cea mai fantastică fiind poza cu o ursoaică ce fusese fotografiată pe pasarela de acces în tinov, fix la câteva minute după ce dânsul intrase cu un grup de turiști. Am râs pe burtă și m-am cutremurat în același timp. Ne-a povestit că ursul vine acolo aproape în fiecare zi (parcă seara sau așa ceva a zis, nu mai știu), și dânsul nu părea deloc speriat, din contră.

Un personaj tare special acest domn, se vede cu ochiul liber că este foarte pasionat de munca sa și de acele locuri. De-ar fi toți ghizii așa… Tot respectul! Iar la final, surpriză: ne-a lăsat să intrăm singuri în tinov și nici n-ar vrut să ne primească banii. Eu am înghițit un pic în sec la gândul ursului, dar am pornit. Din 3 în 3 secunde întorceam capul să văd dacă vine ursul după noi, dar din fericire nu s-a sinchisit :))))

Mai mult, am observat că acum pasarela era schimbată, era mai îngustă și avea balustrade pe ambele părți, iar eu m-am gândit foarte inteligent că acum cel mai probabil ursul nu mai încape pe acolo. Yeah, right! :))))

Vizita în tinov de unii singuri a fost absolut fantastică! De prima dată când îl văzusem îmi plăcuse acest loc, dar trebuie să recunosc că între a-l vizita împreună cu un grup de turiști și a-l vizita singur sau în doi este o diferență de la cer la pământ. Am putut face oricâte poze am vrut în voie, în orice direcție și oricum am vrut, și cu cât înaintam mai mult, cu atât îmi doream să nu se mai termine!

Singurul mic regret a fost acela că Roua cerului (planta insectivoră din tinov) se retrăsese deja, nu se mai găsește atât de târziu în toamnă, iar Adi nu o văzuse niciodată. Dar nu ne-am putut plânge. Peisajul a fost parcă rupt dintr-o poveste, și m-am bucurat de experiență poate la fel de mult ca de surprizele blănoase din restul zilei.

La final, am fost tot la fel de atenți să nu cumva să dăm nas în nas cu moș martin, dar din fericire, până la mașină nu am depistat nicio mișcare suspectă, astfel că tot weekendul fusese unul cu multe surprize blănoase, însă de mici dimensiuni :) Un sfârșit de săptămână cu totul și cu totul special!

Aparat foto folosit: Sony A6000 + 16-50mm

Dragă cititorule,
Dacă ai ajuns până aici, îți mulțumesc mult pentru vizită și pentru timpul petrecut citindu-mi jurnalul. Pentru că îmi doresc să împărtășesc cu toată lumea pasiunea pe care o am și să ajut cât mai mult, blogul meu este gratuit și va fi întotdeauna gratuit, chiar dacă fiecare jurnal presupune multe ore de muncă. Dacă ți-a plăcut povestea sau te-au ajutat informațiile găsite aici, singura răsplată pe care ți-o cer este să respecți natura și oamenii care doresc să se bucure de ea (inclusiv pe tine). Pentru asta, te rog:

  • nu lăsa gunoaie pe munte sau inscripții pe copaci (pentru a respecta natura și pe ceilalți turiști)
  • nu face gălăgie pe munte (pentru a respecta pe ceilalți turiști și pentru nu speria animalele)
  • nu rupe florile ocrotite prin lege (pentru a se bucura și alții de ele și pentru a nu încălca legea)
  • echipează-te corespunzător (pentru a preveni accidentele)
  • informează-te întotdeauna asupra traseului pe care vrei să-l faci (pentru a preveni accidentele)
  • consultă prognoza meteo și nu pleca dacă se anunță vreme rea (pentru a preveni accidentele)
  • nu porni în trasee care sunt peste puterile tale (pentru a preveni accidentele)
  • nu consuma alcool pe traseu (pentru a preveni accidentele)

Dacă nu știi cum să faci unul dintre lucrurile de mai sus sau ai neclarități, dă-mi te rog un mesaj aici și te voi ajuta cu mare drag! :)

UTILE

Sâmbătă, 5 noiembrie 2016

Traseu         Hotel Turist (Lacu Roșu) (1000 m) – Vf. Suhardul Mic  (1344 m) – Hotel Turist
Marcaj parțial 
Durată 2h30 – 3 h
Munții Zona Cheile Bicazului
Punct plecare       Hotel Turist (Lacu Roșu) (1000 m)
Altitudine max.      Vf. Suhardul Mic  (1344 m)
Diferență nivel    + 350 m / – 350 m
Tip traseu       drumeție + via ferrata
Surse apă           nu există
Stare marcaj      bună
Hartă folosită     Dimap – Zona Lacului Roșu și Cheile Bicazului
Sezonalitate     traseul de via ferrata este periculos pe timp de iarnă

Duminică, 6 noiembrie 2016

Traseu         Zona Campare Tinovul Mohoș – circuit în jurul Lacului Sf. Ana – Muchia Lacului – retur la zona de campare
Marcaj  + 
Durată 2h
Munții Harghita
Punct plecare       Zona Campare Tinovul Mohoș (1050 m)
Diferență nivel    + 100 m / – 100 m
Tip traseu       drumeție
Surse apă           nu există
Stare marcaj      bună
Hartă folosită     Dimap – Zona Lacului Sfânta Ana – Regiumea Ciomat – Puturosu
Sezonalitate     tot timpul anului

Echipamente pe care le-am avut la mine (și alte obiecte de trebuință)

Bocanci Bețe de trekking
Rucsac 18 l Geacă impermeabilă
Trusă medicală + Prim ajutor Hartă
Tricou Mănuși subțiri
Bluză polar  Buff
Pantaloni tip colanți groși Ochelari soare
Pufoaică subțire Cremă de soare SPF 50
Geacă subțire Aparat foto
Fontală + baterii rezervă Pungi de gunoi
Folie supraviețuire Apă + mâncare + dulciuri

ACCES

 

11 comentarii:

  1. Ce fain! Pe Suhardul Mic am fost și eu într-o toamnă, dar nu cățărată pe pereți ci pe traseul muritorilor de rând, iar în zona Lacului Sfanta Ana speram să ajung vara asta, dar acum, după ce am vazut pozele tale tomnatice, nu mă mai supăr dacă nu-mi iese. Toamna nu-i chiar departe :)

  2. Salutare, Alexandra!

    Este inspirational articolul tau, iar pozele sunt minunate. Dau si eu de mult tarcoale zonei, dar acum mi-am pus-o in calendar cam pentru aceeasi perioada, ca sa evit aglomeratia.

    Multumesc inca o data! Carari cu soare iti doresc! Sau cu umbra, in perioada asta :)

  3. Buna Alexandra,
    Stiu ca in zona Cheilor Bicazului s-au mai amenajat cateva trasee de ferrata- Astralagus cu ceva variante, voi nu ati ajuns si acolo ?
    Daca tot sunteti pasionati de via ferrata, incercati si in zona Baia de Fier-
    Cheile Galbenului- Pestera Muierii, sunt ceva trasee si pe acolo din care mai interesanta ar fi Spirala Muierii, cu o catarare frumoasa daca nu te tragi in cabluri. Ar mai fi pe peretele de peste drum Pantera Roz, interesanta cu trecere prin niste grote dar altfel traseu mai putin curat dpdv stanca (e o zona cu o brana pamantoasa apoi la un moment dat pare cam greu de trecut fara sa apuci cablul prizele fiind murdare sau nesigure).
    Pe alte trasee de ferrata ati mai fost in Romania ?

    • Buna Dragos! Da, am deja pe lista toate traseele de VF din zona Pestera Muierii, sunt 6 la numar in total. Abia astept sa le fac! Dar voi merge probabil cand va fi mai putin cald. Stiu si de Astragalus, insa cand am fost noi acolo in noiembrie, abia se deschisese, si nu stiam de ea, am aflat dupa 2 zile :) Dar ne mai facem noi drum pe acolo candva :)
      In Romania am mai fost la Pietrele Negre din Apuseni, voi povesti zilele acestea despre ea. In rest le stiu pe toate, dar n-am ajuns, din diverse motive.
      Carari cu soare!

  4. Servus Alexandra,
    Doresc sa te felicit pentru minunatul articol si, totodata, sa iti multumesc pentru frumusetile impartasite. Foarte dragut momentul cu pisica, iar imaginile sunt adevarate picturi.
    Te urmaresc cu interes in continuare. O seara frumoasa sa ai!

  5. Buna, Alexandra! Echipamentul de via ferrata se poate si inchiria din zona? Accesul pe VF e contra cost? Merci.

    • Buna Razvan!
      Accesul pe VF este gratuit. De inchiriat echipament nu stiu sa fie in zona. Am inteles ca se poate inchiria din Piatra Neamt de la Maia Outdoor. Carari cu soare!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *