România: M. Apuseni -Via Ferrata Pietrele Negre (nov 2016) – 2/3

Domnul Viorel ne dăduse ceva speranțe de data asta. Ne-a spus că dacă pornim dimineață și coborâm încet, cu frâna de motor, n-o să fie probleme. Așa de panicați eram că ne-am uitat pe youtube la niște filmulețe cu oameni coborând drumuri de iarnă cu frâna de motor, că eu una nu înțelesesem niciodată nimic din frâna asta de motor, deși conduc din 2002 :)))) La final, părea că am priceput, așa că m-am urcat.

Prima pantă era cea mai nasoală, dar Adi m-a ajutat de la sol cu indicații, și am trecut cu bine. Apoi mai urma una un pic mai jos, în curbă, dar am reușit și acolo. Frâna de motor mergea de minune (ca să vezi! :))) și am continuat drumul încet încet, până când am dat de o linie de demarcație de la care nu mai ninsese mai jos. Ultima porțiune de drum nu avea zăpadă, așa că mai departe n-am mai avut decât grija unei mașini din sens opus, nu de alta dar după ce că e cum e, mai e și îngust.

Când am ajuns jos în Gârda, am răsuflat ușurați, fericiți nevoie mare că scăpasem cu bine și trecusem de hop fără probleme. Moment în care m-a lovit brusc. Am uitat portofelul la pensiune. NOOOOOOOOOO!!!!

Ok, să recapitulăm:

Și simt că ar mai fi ceva, dar nu-mi amintesc în acest moment (ce surpriză :)))))

Am simțit că mi se scurge tot sângele din cap instantaneu. Dacă nu avem bani, nu putem cumpăra lanțuri. După ce abia coborâsem tot drumul ăla cu chiu cu vai, să îl urc și să îl cobor DIN NOU???? Noooo fucking way!!! Mai bine cerșesc! :)))))

Adi nu avea nici el bani cash, unul dintre carduri nu mai știu ce avea, iar celălalt era de credit și nu voiam să scoatem bani de pe el. Dar acuma na, dacă nu aveam altă soluție, era bună și aia. Numai că odată ce s-a dat jos să își caute portofelul în rucsac, ia-l de unde nu-i. NOOOOOOOOOO!

Așa ceva???

Sângele ne-a revenit însă destul de repede în obraji, pentru că după câteva căutări a reușit să îl găsească (nu e nevoie să o spunem cu voce tare, e deja clar că sunt singura aiurită dintre noi doi :))))

Până în Câmpeni am făcut cam o oră, așa cum preconizam, ne-am înfipt în primul magazin de piese auto, ne-am dotat cu lanțurile fără de care vacanța noastră ar fi fost un calvar (în cel mai bun caz, în care nu zburam cu mașina de pe drum), și am pornit în sfârșit spre Pietrele Negre, sperând să putem face via ferrata de care aflasem nu cu mult timp în urmă de la prietenii de la Bandă Roșie.

În plan pentru acea zi mai era și Gropa Ruginoasă, la care nu reușisem să ajung nici în 2009, nici în 2011, dar din păcate, din cauza timpului pierdut cu roțile, nu mai rămăsese timp nici astăzi.

Via Ferrata Pietrele Negre

La startul traseului am ajuns abia în jur de ora 13 și, după ce am lăsat mașina pe marginea drumului, am pornit în sus prin pădure pe marcajul cruce roșie. Am urcat ce am urcat, și la un moment dat, deși am văzut o săgeată cu Via Ferrata Pietrele Negre, n-am reușit să ne dăm seama pe unde ar fi, și am continuat să urcăm drept înainte, văzând că pe dreapta era un perete stâncos, iar peretele pe care trebuia să ne cățărăm noi era drept în față.

Numai că am urcat și am urcat, și nu am găsit nimic. Ne gândeam că poteca trebuie să fie acoperită de zăpada proaspăt căzută și nici nu avea cum să fie foarte bătută, și de aceea nu o vedeam. Așa că am continuat. Panta era extrem de abruptă, și am ajuns prin niște locuri care clar nu aveau cum să fie umblate, iar totul era destul de alunecos din cauza zăpezii așternute peste stratul de frunze uscate.

Nu mai țin minte cât am bălăurit așa, dar destul de mult cât să apuc să mă enervez, mai ales din cauza pierderii de timp, nu de altceva, căci în 3 ore avea să se întunece, și noi nici măcar nu începusem traseul. Am coborât așadar înapoi, și până la urmă am realizat că intrarea era pe DUPĂ peretele acela din dreapta, nu pe unde o luasem noi aiurea.

Drept dovadă că imediat ce am dat colțul pe lângă el, a apărut plăcuța care indica via ferrata, pe care o știam din poze.

Începutul traseului era în umbră, și ceea ce am găsit pe lanțuri și treptele metalice nu mi-a plăcut foarte tare. Stabilisem de dinainte că dacă găsim traseul înghețat sau cu gheață pe elementele metalice sau în vreo altă stare nasoală, renunțăm, ceea ce am și cam vrut să fac după ce am înaintat un pic și am văzut gheața. Dar Adi a insistat nițel, și deși mi-a fost un pic teamă lă început, am avut încredere și am continuat, și ce bine că a insistat, că altfel mi-ar fi părut tare rău.

Pentru că, până la urmă, multă gheață pe trepte sau pe cabluri nu a fost, iar după prima bucată de traseu am ieșit în soare, și apoi tot restul traseului s-a făcut așa, și în afară de zăpadă pe alocuri, traseul a fost curat și nu am întâmpinat nicio problemă în a-l parcurge chiar și așa, în condiții de început de iarnă.

Ca și la începutul lunii când fusesem la Wild Ferenc, nu-mi venea să cred că sunt din nou pe o via ferrată, având în vedere că din septembrie de când fusesem în Dolomiți, o țineam numai într-o via ferrată. Ce nebunie!

Traseul de față a fost foarte interesant. Prima porțiune constă în traversări și urcări pe scoabe metalice pe un perete oarecum vertical, urmată de o creastă frumușică și foarte ușoară dpdv tehnic, după care se ajunge la o bifurcație, unde există 2 posibilități de exit. Una scurtă, la dreapta, mai ușoară, și una la stânga, un pic mai lungă și mai grea, numită Marele Traverseu Pietrele Negre. Am ales, bineînțeles, a doua variantă, curioși de ceea ce va urma.

Și a urmat ceva, nu glumă! :)

Marele traverseu s-a ridicat la înălțimea așteptărilor pe care le aveam de la el, și într-adevăr ne-a dat câteva emoții, dar din acelea frumoase. A constat, cum era și evident, într-un traverseu expus, și foaaaarte fain, de aveai impresia că mergi pe aer, urmat de o urcare verticală, care a fost, cum s-ar zice, crux-ul traseului, punându-ne la încercare chiar la final, înainte de a ieși din traseu.

Protejăm floricica

Cu un pic de dibăcie și forță am făcut și această ultimă cățărare frumoasă, și apoi am privit de sus în jos tot peisajul. Acolo a fost cam greu de făcut poze, dar ne amintim un pasaj vertical de aprox. 3-4 metri destul de solicitant, dar în același timp fără probleme pentru cei obișnuiți cu așa ceva (dificultatea este medie, iar după aprecierile mele, un 3-4B după ghidul din Dolomiți, dar doar în punctul acesta).

Din vârful peretelui am continuat la dreapta pe traseul marcat, care urmărește o vreme marginea peretelui, numai ca ulterior, când am ajuns în pădure, să ne blocăm. În oricâte direcții ne îndreptam, nu reușeam să găsim următorul marcaj. Cred că ne-am întors de vreo 3 ori la ultimul marcaj văzut, pornind apoi de fiecare dată în altă direcție și analizând totul cu atenție, dar nu am reușit de nicio culoare. Așa că am decis să sunăm la salvamont pentru indicații.

Nu prea știam noi în ce județ ne aflam (tocmai ce trecusem de granița Alba/Bihor), dar până la urmă ni s-a făcut legătura și am vorbit cu un domn foarte de treabă care a spus că ne trimite pe whatsapp track-ul gps. Din păcate însă, din cauza semnalului prost cred, traseul a întârziat să apară, și am hotărât să nu rămânem pe loc în așteptare (pentru că timp mult până la apus nu mai era, și nu voiam nici să ne ia frigul), așa că ne-am întors la punctul din care ieșisem din via ferrata, și de data asta am luat-o la stânga, pentru că era și pe acolo traseu marcat.

Iar pe partea aceea din fericire nu am mai avut probleme, marcajul era bun și vizibil, și după o coborâre destul de abruptă și friabilă care nu prea a fost pe gustul meu, am ajuns la mașină chiar când soarele se pregătea să apună, astfel că tura s-a încheiat cu succes! Cu domnul de la salvamont am fost în continuare în contact, track-ul gps a ajuns până la urmă (nu mai știu pe ce cale), și l-am anunțat că am ajuns cu bine, ca să știe de noi.

Mai sus în Pasul Vârtop am ajuns fix când soarele apunea de tot. Cerul era colorat în vreo 3 nuanțe, am oprit cu viteza luminii, am înșfăcat aparatul, nici n-am mai închis ușa după mine, am tras câteva cadre, și… totul s-a terminat în câteva secunde. Așa coincidență să fi trecut fix pe acolo fix atunci… mai rar :)

Peretele pe care tocmai ne jucasem

Seara am mâncat pe săturate la Pensiunea Mama Uța, unde am găsit-o, ca de obicei, pe însăși Mama Uța, care ne-a salutat și la venire și la plecare cu zâmbetul ei cald și bun, de ți-e mai mare dragul de ea. Am găsit-o împachetând tacâmuri în șervețele.

Drumul înapoi spre pensiune a fost foarte interesant. Adi a montat pentru prima data niște lanțuri pe roți, iar eu am condus prima dată cu lanțuri. Față de stresul de dimineață, acum a fost parfum, chiar dacă a fost întuneric. La începutul traseul am avut și o surpriză de proporții. O pisicuță foarte mică a traversat drumul chiar prin fața mașinii, după care a început să se cațere pe peretele vertical din dreapta, fix ca un cățărător, cu fața la perete și cu mâinile întinse în sus. Am rămas pur și simplu mască! Habar nu aveam că o pisică se poate cățăra așa!!! Ok, poate era batman :)

Va urma.

Aparat foto principal: Sony A6000 + 16-50mm

0

Leave a Reply

Your email address will not be published.