Minivacanta in Apuseni cu maxiperipetii (27 nov – 1 dec 2016)

Pentru minivacanța de Sf. Andrei și 1 decembrie avusesem în minte cu mai multă vreme înainte să facem o escapadă, însă nu mai știu din ce motiv, am tot amânat o decizie, și uite așa ne-am trezit că e deja târziu și noi nu numai că nu aveam nicio cazare rezervată, dar nici măcar nu știam unde să mergem. Așa că am făcut ceea ce nu făcusem niciodată: am deschis booking-ul, am setat perioada care ne interesa și destinația “România” și am dat click.

Ne doream un loc la munte, bineînțeles, liniștit, izolat, cu aer curat, departe de zgomot și nebunie, dar fiindcă multă lume își luase liber în acea perioadă, opțiunile nu erau foarte multe. Astfel că în 2 timp și trei mișcări am eliminat tot ce nu se încadra în criterii sau în buget, și ne-a atras atenția un loc în care eu personal mai fusesem, dar care în continuare avea comori neexplorate: Apuseni.

O pensiune drăguță chiar lângă Peștera Scărișoara ne-a atras atenția, și după câteva click-uri am și rezervat-o. Ok, mergem în Apuseni! Yuhuuu! Și uite așa ne-am ales pentru prima dată destinația vacanței după cazările disponibile pe booking :))))

Un rezumat schematic:
CÂND 27 noiembrie – 1 decembrie 2016
CÂT 5 zile
KM 1150 km
MIJLOC DE TRANSPORT mașina personală București <-> Apuseni
CAZARE Cabana Suvenirurilor – sat Ghețari
MASĂ la pensiune sau Mama Uța
PROGRAM:

Ziua 1 – duminică – 27 noiembrie 2016
Cu mașina: București – Alba Iulia – Gârda de Sus – Sat Ghețari

Ziua 2 – luni – 28 noiembrie 2016
Peștera Scărișoara

Ziua 3 – marți – 29 noiembrie 2016
Via ferrata Pietrele Negre

Ziua 4 – miercuri – 30 noiembrie 2016
Drumeție pe Valea Gârda Seacă (Peștera Ghețarul Vârtop, Peștera Coiba Mare, Izbucul Tăuz)
Drumeție la Groapa Ruginoasă

Ziua 5 – joi – 1 decembrie 2016
Peștera Poarta lui Ionele
Cu mașina: Sat Ghețari – Gârda de sus – Alba Iulia – București

Abia pe urmă am observat noi că pensiunea asta e cocoțată la mama naibii în satul Ghețari, la care se ajunge pe drumul acela frumos, îngust și cu serpentine de care ți-e mai mare dragul, și că numai chef să conducem pe el de nu știu câte ori nu aveam, dar acum… asta e. N-o fi sfârșitul lumii. Și dacă o fi vreme rea și multă zăpadă căzută, anulăm și gata.

Dar 26 noiembrie a sosit și, deși nu se anunța vreme prea grozavă și precipitații erau ceva la orizont, nu am anulat. Ci ne-am făcut frumos bagajele și a doua zi am plecat. Fie ce-o fi!

Pe drum a plouat, și deși aveam de gând să oprim în Alba Iulia să vizităm cetatea (care de la ultima mea vizită acolo, în 2009, a fost și mai frumos amenajată), n-am putut face asta, dar măcar am prins un curcubeu frumos.

Pe măsură ce înaintam cred că ne-am zis de cel puțin vreo 3 ori că trebuie să oprim undeva să cumpărăm niște lanțuri pentru mașină, just in case, dar dintr-un motiv care-mi scapă, nu am oprit absolut nicăieri pentru asta, și când am ajuns în Gârda de Sus înainte de apus, am virat automat la stânga, am urcat drumul serpentinos până la cabană, și urcați am fost.

Când am ajuns în Satul Ghețari, nu ne-a fost clar unde este pensiunea, dar cu câteva indicații am aflat că trebuia să urcăm pe o scurtă uliță în pantă la stânga. M-am uitat eu așa la ea un pic cam strâmb, dar până la urmă mi-am luat avânt și i-am dat la deal, iar după vreo 200 de metri am parcat pe stânga.

La Cabana Suvenirurilor, unde urma să stăm următoarele patru nopți, l-am găsit pe domnul Viorel, o gazdă tare de treabă și primitoare, care ne-a dat de ales camera preferată de la etaj, după care ne-am instalat și ne-am pregătit de culcare.

În cursul nopții a nins. Nu mult, dar de ajuns cât să se pună pe drum un strat foarte subțire de zăpadă. Nu știu de ce m-am mirat așa de tare, pentru că era prognozat. Mai rău era că se anunța ninsoare tot restul zilei. Am hotărât să stăm pe loc în acea zi, și să mergem la Peștera Scărișoara, să ne plimbăm un pic prin zonă… în mare, să ne relaxăm. Iar între timp, poate avea să vină o minune și să putem pleca de acolo următoarea zi.

Peștera Scărișoara

La Peștera Scărișoara, spre deosebire de 2009 când ajunsesem pe jos din Gârda de Sus, după vreo 2 ore de traseu, când drumul nu era asfaltat, ci într-o stare jalnică, acum am ajuns în vreo 10 minute pe jos de la pensiune. Ce lux! :)

Domnul Viorel l-a anunțat prin telefon pe custodele peșterii că vrem să o vizităm, și a venit din sat să ne deschidă. Eram primii turiști, iar fiind o zi de luni, nu prea era multă lume în vacanță prin zonă.

La casa peșterii am plătit taxa de intrare (11 lei adulți), și am fost lăsați să intrăm. Nu am fost însoțiți de ghid, cum a fost în 2009, dar atunci era grup mare. Nu ne-a spus cât avem voie să stăm, așa că nu ne-am grăbit, deși la final a strigat după noi (poate credeam că am căzut în vreo gaură pe undeva :)))

Când am început să coborâm spre portal, a început să ningă. Nu foarte tare, și oricum, ninsoarea nu e ca ploaia, deci dacă nu e viscol, te poți plimba liniștit prin ea.

Am fost destul de fascinată de loc, pentru că în 2009 vizitasem peștera pe timp de vară, și afară era cald și bine, iar înăuntru 0 grade, iar acum peisajul era complet pudrat cu zăpadă, iar pe ici pe acolo ornat cu țurțuri. Jos în peșteră lucrurile stăteau la fel ca și în vara lui 2009 însă. Deși conul de ghtanceață de la intrare mi s-a părut mai mic. Ca și atunci, deși este cea mai impresionantă peșteră din România în teorie (cu cel mai mare ghețar subteran, bla bla bla), la fața locului nu m-a impresionat atât de tare, și asta doar pentru că secțiunea deschisă publicului este foarte mică. Însă vizita a fost numai bună pentru o plimbare și ne-a prins bine.

După ieșire, am încercat să ne plimbăm un pic și prin sat, dar viscolul și-a făcut apariția și nu am putut ajunge foarte departe. Restul zilei a fost sortit moțăielii în cameră, afară nu prea era chip de stat, mai ales că era și destul de frig.

Pentru a doua zi se anunța vreme bună, și ne doream să mergem la via ferrata de la Pietrele negre. În cabană am făcut ședință de consiliu cu domnul Viorel, care ne-a spus că va fi destul de periculos să coborâm a doua zi cu mașina după încă o noapte de ninsoare. Am încercat să îmi dau seama de ce nu cumpărasem lanțuri pentru roți cu o zi înainte, dar n-am reușit să găsesc răspunsul. Ei… unde nu-i cap… vai de picioare.

A rămas să ne gândim cum facem, și am urcat în cameră, unde am continuat propria ședință de consiliu. Am întors problema pe toate părțile, dar n-am reușit să găsim o soluție. Am luat în calcul chiar și să coborâm pe jos până în Gârda de sus, să facem autostopul ca să cumpărăm lanțuri din Câmpeni (la o oră distanță), și apoi să ne întoarcem, dar asta ar fi însemnat extrem de mult timp pierdut, și nu voiam să ne petrecem zilele de vacanță cu altceva în afară de relaxare și natură. Ne-am gândit apoi să-l rugăm pe domnul Viorel să ne facă rost de niște lanțuri de la cineva din sat, și așa a rămas.

Ceva mai târziu însă, în timp ce mă dușam de zor, am rămas fără apă. Nu mi-am dat eu seama exact care e motivul pe moment, însă am aflat rapid: se spărsese vasul de expansiune de la centrală, și curgea apă în subsol. Părfect! Fix ce ne lipsea.

Pe domnul Viorel îl apucase un pic panica, căci nici el nu avea mașină cu lanțuri, și nu prea știa de unde să apuce problema, dar a sunat un prieten. Concluzia? A doua zi trebuia să coboare jos și să meargă tocmai până în Câmpeni ca să cumpere un vas de expansiune. Noroc că avea o cunoștință cu care putea merge cu o mașină 4×4. Dar noi… nu aveam așa mult noroc. Era clar că nu mai puteam să-l batem noi la cap să ne facă rost de lanțuri în condițiile acelea, că numai de lanțurile noastre nu îi ardea.

Ne-am gândit să facem o combinație și să mergem cu el la Câmpeni să luăm și noi lanțuri și să ne întoarcem, dar nu era loc, plus că pierdeam mult timp.

Așa că ne-am avut de ales, și a doua zi dimineață, după îndelungi răzgândiri și întoarceri pe toate părțile a problemei, cu bețele tremurând, ne-am luat până la urmă inima în dinți și am hotărât să coborâm așa, cătinel cătinel, până jos, fără lanțuri.

Domnul Viorel ne dăduse ceva speranțe de data asta. Ne-a spus că dacă pornim dimineață și coborâm încet, cu frâna de motor, n-o să fie probleme. Așa de panicați eram că ne-am uitat pe youtube la niște filmulețe cu oameni coborând drumuri de iarnă cu frâna de motor, că eu una nu înțelesesem niciodată nimic din frâna asta de motor, deși conduc din 2002 :)))) La final, părea că am priceput, așa că m-am urcat.

Prima pantă era cea mai nasoală, dar Adi m-a ajutat de la sol cu indicații, și am trecut cu bine. Apoi mai urma una un pic mai jos, în curbă, dar am reușit și acolo. Frâna de motor mergea de minune (ca să vezi! :))) și am continuat drumul încet încet, până când am dat de o linie de demarcație de la care nu mai ninsese mai jos. Ultima porțiune de drum nu avea zăpadă, așa că mai departe n-am mai avut decât grija unei mașini din sens opus, nu de alta dar după ce că e cum e, mai e și îngust.

Când am ajuns jos în Gârda, am răsuflat ușurați, fericiți nevoie mare că scăpasem cu bine și trecusem de hop fără probleme. Moment în care m-a lovit brusc. Am uitat portofelul la pensiune. NOOOOOOOOOO!!!!

Ok, să recapitulăm:

Și simt că ar mai fi ceva, dar nu-mi amintesc în acest moment (ce surpriză :)))))

Am simțit că mi se scurge tot sângele din cap instantaneu. Dacă nu avem bani, nu putem cumpăra lanțuri. După ce abia coborâsem tot drumul ăla cu chiu cu vai, să îl urc și să îl cobor DIN NOU???? Noooo fucking way!!! Mai bine cerșesc! :)))))

Adi nu avea nici el bani cash, unul dintre carduri nu mai știu ce avea, iar celălalt era de credit și nu voiam să scoatem bani de pe el. Dar acuma na, dacă nu aveam altă soluție, era bună și aia. Numai că odată ce s-a dat jos să își caute portofelul în rucsac, ia-l de unde nu-i. NOOOOOOOOOO!

Așa ceva???

Sângele ne-a revenit însă destul de repede în obraji, pentru că după câteva căutări a reușit să îl găsească (nu e nevoie să o spunem cu voce tare, e deja clar că sunt singura aiurită dintre noi doi :))))

Până în Câmpeni am făcut cam o oră, așa cum preconizam, ne-am înfipt în primul magazin de piese auto, ne-am dotat cu lanțurile fără de care vacanța noastră ar fi fost un calvar (în cel mai bun caz, în care nu zburam cu mașina de pe drum), și am pornit în sfârșit spre Pietrele Negre, sperând să putem face via ferrata de care aflasem nu cu mult timp în urmă de la prietenii de la Bandă Roșie.

În plan pentru acea zi mai era și Gropa Ruginoasă, la care nu reușisem să ajung nici în 2009, nici în 2011, dar din păcate, din cauza timpului pierdut cu roțile, nu mai rămăsese timp nici astăzi.

Via Ferrata Pietrele Negre

La startul traseului am ajuns abia în jur de ora 13 și, după ce am lăsat mașina pe marginea drumului, am pornit în sus prin pădure pe marcajul cruce roșie. Am urcat ce am urcat, și la un moment dat, deși am văzut o săgeată cu Via Ferrata Pietrele Negre, n-am reușit să ne dăm seama pe unde ar fi, și am continuat să urcăm drept înainte, văzând că pe dreapta era un perete stâncos, iar peretele pe care trebuia să ne cățărăm noi era drept în față.

Numai că am urcat și am urcat, și nu am găsit nimic. Ne gândeam că poteca trebuie să fie acoperită de zăpada proaspăt căzută și nici nu avea cum să fie foarte bătută, și de aceea nu o vedeam. Așa că am continuat. Panta era extrem de abruptă, și am ajuns prin niște locuri care clar nu aveau cum să fie umblate, iar totul era destul de alunecos din cauza zăpezii așternute peste stratul de frunze uscate.

Nu mai țin minte cât am bălăurit așa, dar destul de mult cât să apuc să mă enervez, mai ales din cauza pierderii de timp, nu de altceva, căci în 3 ore avea să se întunece, și noi nici măcar nu începusem traseul. Am coborât așadar înapoi, și până la urmă am realizat că intrarea era pe DUPĂ peretele acela din dreapta, nu pe unde o luasem noi aiurea.

Drept dovadă că imediat ce am dat colțul pe lângă el, a apărut plăcuța care indica via ferrata, pe care o știam din poze.

Începutul traseului era în umbră, și ceea ce am găsit pe lanțuri și treptele metalice nu mi-a plăcut foarte tare. Stabilisem de dinainte că dacă găsim traseul înghețat sau cu gheață pe elementele metalice sau în vreo altă stare nasoală, renunțăm, ceea ce am și cam vrut să fac după ce am înaintat un pic și am văzut gheața. Dar Adi a insistat nițel, și deși mi-a fost un pic teamă lă început, am avut încredere și am continuat, și ce bine că a insistat, că altfel mi-ar fi părut tare rău.

Pentru că, până la urmă, multă gheață pe trepte sau pe cabluri nu a fost, iar după prima bucată de traseu am ieșit în soare, și apoi tot restul traseului s-a făcut așa, și în afară de zăpadă pe alocuri, traseul a fost curat și nu am întâmpinat nicio problemă în a-l parcurge chiar și așa, în condiții de început de iarnă.

Ca și la începutul lunii când fusesem la Wild Ferenc, nu-mi venea să cred că sunt din nou pe o via ferrată, având în vedere că din septembrie de când fusesem în Dolomiți, o țineam numai într-o via ferrată. Ce nebunie!

Traseul de față a fost foarte interesant. Prima porțiune constă în traversări și urcări pe scoabe metalice pe un perete oarecum vertical, urmată de o creastă frumușică și foarte ușoară dpdv tehnic, după care se ajunge la o bifurcație, unde există 2 posibilități de exit. Una scurtă, la dreapta, mai ușoară, și una la stânga, un pic mai lungă și mai grea, numită Marele Traverseu Pietrele Negre. Am ales, bineînțeles, a doua variantă, curioși de ceea ce va urma.

Și a urmat ceva, nu glumă! :)

Marele traverseu s-a ridicat la înălțimea așteptărilor pe care le aveam de la el, și într-adevăr ne-a dat câteva emoții, dar din acelea frumoase. A constat, cum era și evident, într-un traverseu expus, și foaaaarte fain, de aveai impresia că mergi pe aer, urmat de o urcare verticală, care a fost, cum s-ar zice, crux-ul traseului, punându-ne la încercare chiar la final, înainte de a ieși din traseu.

Protejăm floricica

Cu un pic de dibăcie și forță am făcut și această ultimă cățărare frumoasă, și apoi am privit de sus în jos tot peisajul. Acolo a fost cam greu de făcut poze, dar ne amintim un pasaj vertical de aprox. 3-4 metri destul de solicitant, dar în același timp fără probleme pentru cei obișnuiți cu așa ceva (dificultatea este medie, iar după aprecierile mele, un 3-4B după ghidul din Dolomiți, dar doar în punctul acesta).

Din vârful peretelui am continuat la dreapta pe traseul marcat, care urmărește o vreme marginea peretelui, numai ca ulterior, când am ajuns în pădure, să ne blocăm. În oricâte direcții ne îndreptam, nu reușeam să găsim următorul marcaj. Cred că ne-am întors de vreo 3 ori la ultimul marcaj văzut, pornind apoi de fiecare dată în altă direcție și analizând totul cu atenție, dar nu am reușit de nicio culoare. Așa că am decis să sunăm la salvamont pentru indicații.

Nu prea știam noi în ce județ ne aflam (tocmai ce trecusem de granița Alba/Bihor), dar până la urmă ni s-a făcut legătura și am vorbit cu un domn foarte de treabă care a spus că ne trimite pe whatsapp track-ul gps. Din păcate însă, din cauza semnalului prost cred, traseul a întârziat să apară, și am hotărât să nu rămânem pe loc în așteptare (pentru că timp mult până la apus nu mai era, și nu voiam nici să ne ia frigul), așa că ne-am întors la punctul din care ieșisem din via ferrata, și de data asta am luat-o la stânga, pentru că era și pe acolo traseu marcat.

Iar pe partea aceea din fericire nu am mai avut probleme, marcajul era bun și vizibil, și după o coborâre destul de abruptă și friabilă care nu prea a fost pe gustul meu, am ajuns la mașină chiar când soarele se pregătea să apună, astfel că tura s-a încheiat cu succes! Cu domnul de la salvamont am fost în continuare în contact, track-ul gps a ajuns până la urmă (nu mai știu pe ce cale), și l-am anunțat că am ajuns cu bine, ca să știe de noi.

Mai sus în Pasul Vârtop am ajuns fix când soarele apunea de tot. Cerul era colorat în vreo 3 nuanțe, am oprit cu viteza luminii, am înșfăcat aparatul, nici n-am mai închis ușa după mine, am tras câteva cadre, și… totul s-a terminat în câteva secunde. Așa coincidență să fi trecut fix pe acolo fix atunci… mai rar :)

Peretele pe care tocmai ne jucasem

Seara am mâncat pe săturate la Pensiunea Mama Uța, unde am găsit-o, ca de obicei, pe însăși Mama Uța, care ne-a salutat și la venire și la plecare cu zâmbetul ei cald și bun, de ți-e mai mare dragul de ea. Am găsit-o împachetând tacâmuri în șervețele.

Drumul înapoi spre pensiune a fost foarte interesant. Adi a montat pentru prima data niște lanțuri pe roți, iar eu am condus prima dată cu lanțuri. Față de stresul de dimineață, acum a fost parfum, chiar dacă a fost întuneric. La începutul traseul am avut și o surpriză de proporții. O pisicuță foarte mică a traversat drumul chiar prin fața mașinii, după care a început să se cațere pe peretele vertical din dreapta, fix ca un cățărător, cu fața la perete și cu mâinile întinse în sus. Am rămas pur și simplu mască! Habar nu aveam că o pisică se poate cățăra așa!!! Ok, poate era batman :)

Următoarea zi ne-am dorit să ajungem pe Valea Gârda Seaca, la Peștera Ghețarul de la Vârtop, Coiba Mare și Izbucul Tăuz. Era destul de departe de noi, și nu știam exact cum să ajungem. Din dorința de a nu mai folosi mașina, voiam să mergem peste dealuri pe jos până acolo, dar am vorbit la telefon cu ghidul peșterii (ne-a dat domnul Viorel numărul, ce crezi) și ne-a spus că ar fi destul de mult dus-întors și nu voiam să ne prindă noaptea.

Am mers până la urmă cu mașina pe drumul asfaltat până în Dobrești, am lăsat-o acolo, și apoi am continuat pe jos pe drumul forestier, care nu părea deloc foarte bun pe alocuri, mai ales pentru o mașină joasă.

Și tot mergând noi așa de zor, ușor plictisiți de monotonia drumului, oprește lângă noi un domn într-o Dacie papuc roșie, 4×4. Suiți, băieți! Atââââât!

Yuhuuuu, am scăpat de drum! Domnul era de-al locului, și cu mașina lui 4×4 putea face drumul fără probleme. Îi dădea bice destul de tare pe hârtoape, deși ne zgâlțâiam destul de bine, așa că am ajuns la Casa de Piatră destul de repede, voioși nevoie mare. Am mulțumit frumos și i-am urat sănătate, după care o pisică și ghidul ne-au întâmpinat, și ne-a spus (ghidul, nu pisica) să o luăm înainte să aruncăm un ochi la Coiba Mare, după care vine și el și ne duce la Ghețarul Vârtop.

Peștera Coiba Mare

Zis și făcut, am luat-o agale pe drumul acoperit de zăpadă spre Coiba Mare, și am coborât la gura peșterii. Portalul este absolut imens și impresionant (cea mai mare gură de peșteră din țară), iar ca să ajungem în interior a trebuit să avem mare grijă la turțurii gigantici de pe perete, care puteau cădea peste noi oricând. Am trecut pe rând prin zona periculoasă, cu atenție și rapid, și am ajuns dincolo de ei în siguranță.

Peștera nu este extrem de impresionantă dinăuntru, deși te simți un pic mic în portalul acela atât de mare. Am intrat un pic într-o cavitate pe dreapta pare-mi-se, după care am făcut cale întoarsă. Peștera desigur are un adevărat labirint în interior, cu lacuri și cascade, cu siguranță extrem de spectaculos, dar nu este accesibil decât celor cu echipament și experiență în explorarea peșterilor.

Peștera Ghețarul de la Vârtop

Ghidul trecea cu mașina prin dreptul peșterii chiar când ieșeam noi din ea, ne-am suit și am continuat încă o foarte mică bucățică, după care am coborât și am urcat pe jos prin pădure până la Ghețarul Vârtop. Urcușul este destul de susținut și durează cam 30 de minute, iar ghidul are un ritm destul de alert, așa că n-a fost ușor să mă țin de el :)

Sus ne-a povestit destul de multe despre peșteră, și apoi, cu două lanterne la îndemână, plus frontalele noastre, am intrat înăuntru, peștera nefiind electrificată.

Ne-a purtat apoi prin tot felul de cotloane, treaba care îmi place mie cel mai tare, și am putut admira formațiuni frumoase și lăcușoare subterane care ne uimeau privirea. Traseul prin interior este foarte deosebit și pe alocuri destul de strâmt și îmbârligat, și deși n-am prea văzut gheață (în primăvară e cea mai bună perioadă de vizitare), a fost destul de impresionat.

Întoarcerea am făcut-o pe același traseu, și de data asta n-am mai avut noroc de transport, dar am luat-o frumos la picior, și timpul a trecut destul de repede. Ultima oprire pe Valea Gârda Seacă a fost la Izbucul Tăuz, un loc absolut minunat! Din toate locurile de acolo, acela mi-a plăcut cel mai mult. O oază atât de deosebită într-un loc atât de ușor accesibil deși atât de ascuns…

Izbucul Tăuz

De pe marginea drumului forestier unde este amplasată o săgeată cu numele izbucului, se merge câteva minute pe o potecă îngustă foarte frumoasă, suspendată deasupra pârâului, după care se trec două poduri și se ajunge numaidecât la un ochi turcoaz apărut ca de nicăieri, care se vede cel mai bine de deasupra, unde ne-am urcat pe o coamă din pădure pentru a-l vedea mai bine.

Apa care este înghițită în Peștera Coiba Mare în care fusesem mai devreme apare mai târziu aici, în Izbucul Tăuz. De la suprafață nu îți pot da seama de adâncimea lui, dar acolo s-au făcut scufundări până la 87 de metri (și se pare că e și mai adânc), fiind astfel cel mai adânc sifon explorat din România.

Când ne-am întors de la izbuc și m-am uitat la ceas, mi-am dat seama că stăm foarte bine cu timpul datorită ajutorului primit dimineață de la domnul cu papucul, și mi-a venit o idee năstrușnică: ce-ar fi să mergem repede și la Groapa Ruginoasă?! A doua zi dimineață urma să plecăm, deci dacă nu acum, atunci nu mai aveam când.

Așadar, odată ajunși înapoi la mașină, i-am dat bice și am gonit spre Vârtop. Țineam minte că din șosea până la Groapa Ruginoasă se fac cam 20-30 de minute, deci după calculele mele am fi avut timp să revenim la mașină înainte de apus.

Dar surpriză! Când am ajuns acolo, pe săgeată scria 50 de minute. Măi să fie?! Dar eu de unde știam de 20-30 de minute?? N-are cum! Îmi dă cu virgulă! Ceva nu e în ordine!

Pe partea cealaltă a drumului era un panou mare cu Groapa Ruginoasă, și îmi aminteam că parcă pe el scria ceva de genul. Dar acum era acoperit de zăpadă, și nu vedeam ce scrie. Ei, drăcie! Cum să facem?

Era cât pe ce să renunțăm la drumeție, dar ne-a venit o idee: să zgâlțâim panoul, poate pică zăpada. Dar cum să facem asta? Că nu se mișcă. 2 minute mai târziu… doi oameni nebuni aruncau cu bulgări de zăpadă într-un biet panou :))))) Efectul a fost cel scontat. După vreo 2 bulgări țintiți bine, zăpada din locul vizat a picat, și a scos la iveală informația de care aveam nevoie: 800 de metri. Nu era în minute, dar a fost suficient cât să ne dăm seama că nu avem cum să facem 800 de metri în 50 de minute (că doar nu sunt verticali metrii ăia) așa că am pornit.

Am încercat să băgăm totuși ceva viteză, ca să fim siguri că ajungem cât mai repede, și într-adevăr, în 25 de minute am fost sus, deși pe potecă a fost zăpadă permanent și ceva gheață în vreo 2 locuri. În această zonă umbrită, soarele nu avusese efect, așadar zăpada se păstrase.

Groapa Ruginoasă

Iar când am ajuns sus și am văzut ÎÎÎÎN sfârșit Groapa Ruginoasă, întâlnirea a fost cu atât mai specială cu cât era pudrată cu zăpadă în proporție de 70-80%. Peste tot pe unde te uitai era o grămadă de zăpadă, și atunci am înțeles că plecasem în vacanță pe toamnă, dar între timp se făcuse iarnă.

Pe buza gropii ne-am plimbat doar un pic, spre stânga, pe niște urme de animăluțe, am făcut câteva poze, după care am revenit la mașină, numai bine cât să nu ne prindă noaptea. A fost cu adevărat o zi reușită și plină de comori.

În ziua plecării, înainte de a ne pregăti de lungul drum spre casă, ne-am luat la revedere de la gazda noastră, domnul Viorel, care, deși singur, ne-a gătit în fiecare dimineață și de vreo 2 ori și seara, după care am făcut o ultimă oprire pentru a vizita Peștera Poarta lui Ionele.

Peștera Poarta lui Ionele

Acolo am intrat de asemenea singuri (spre fericirea mea) și am putut sta în voie, în schimbul unui bilet de 10 lei (adulți). Deși această peșteră este electrificată și în interior au fost montate podețe, pasarele și scări metalice, mi-a plăcut la fel de mult ca și cea din ziua anterioară. Ba am văzut chiar și niște lilieci! Portalul de la intrare este foarte impresionant, și nici cotloanele de interior nu sunt mai prejos, făcând din această peșteră una care chiar merită vizitată. Bine, cu cât mai în extra sezon, cu atât mai bine.

La ieșire, ca bonus, și o ultimă surpriză frumoasă, am dat nas în nas cu o vulpiță frumoasă foc, dar nu așa prietenoasă ca cea de la Sfânta Ana, căci cum ne-a văzut, a zbughit-o în sus pe stânci cu așa o viteză că nici n-am apucat să o pozăm. Se pare că era și ea cățărătoare ca pisicuța de seara trecută.

Drumul spre casă n-ar fi fost atât de lung dacă n-am fi ajuns în Alba Iulia FIX când tocmai se terminase parada militară, nimerind acolo chiar pe 1 decembrie. Vremea era în continuare cam urâțică, așa că din nou scosesem din plan să vizităm cetatea, numai că Waze ne-a dus fix în apropiere de cetate, astfel că ne-am trezit brusc într-o aglomerație infernală, care s-a continuat chiar și după ieșirea din oraș, de am stat bară la bară cred că mai bine de o oră. A fost groaznic, dar… măcar am văzut niște vehicule militare :D

Până la urmă, toate bune și frumoase, am ajuns acasă cu bine, și uite așa am reușit să facem o mini vacanță aproape pe nepusă masă, în această zonă a României atât de specială și în care din păcate nu putem ajunge într-un simplu week-end de 2 zile. Apuseni, see you next time! :)

Aparat foto principal: Sony A6000 + 16-50mm

Dragă cititorule,
Dacă ai ajuns până aici, îți mulțumesc mult pentru vizită și pentru timpul petrecut citindu-mi jurnalul. Pentru că îmi doresc să împărtășesc cu toată lumea pasiunea pe care o am și să ajut cât mai mult, blogul meu este gratuit și va fi întotdeauna gratuit, chiar dacă fiecare jurnal presupune multe ore de muncă. Dacă ți-a plăcut povestea sau te-au ajutat informațiile găsite aici, singura răsplată pe care ți-o cer este să respecți natura și oamenii care doresc să se bucure de ea (inclusiv pe tine). Pentru asta, te rog:

  • nu lăsa gunoaie pe munte sau inscripții pe copaci (pentru a respecta natura și pe ceilalți turiști)
  • nu face gălăgie pe munte (pentru a respecta pe ceilalți turiști și pentru nu speria animalele)
  • nu rupe florile ocrotite prin lege (pentru a se bucura și alții de ele și pentru a nu încălca legea)
  • echipează-te corespunzător (pentru a preveni accidentele)
  • informează-te întotdeauna asupra traseului pe care vrei să-l faci (pentru a preveni accidentele)
  • consultă prognoza meteo și nu pleca dacă se anunță vreme rea (pentru a preveni accidentele)
  • nu porni în trasee care sunt peste puterile tale (pentru a preveni accidentele)
  • nu consuma alcool pe traseu (pentru a preveni accidentele)

Dacă nu știi cum să faci unul dintre lucrurile de mai sus sau ai neclarități, dă-mi te rog un mesaj aici și te voi ajuta cu mare drag! :)

UTILE

Peștera Scărișoara:
Program: zilnic 10 – 16:30
Prețuri: 11 lei adulți, 8 lei elevi-studenți

Peștera Poarta lui Ionele:
Program: 10 – 18
Prețuri: 10 lei adulți, 7 lei copii

Acces Via Ferrata Pietrele Negre:

Circulând dinspre Arieșeni înspre Ștei, se trece de Vârtop, apoi de panoul turistic Groapa Ruginoasă, și după aprox. 6 km se oprește pe dreapta ân dreptul marcajului cruce roșie.

Durată totală traseu dus întors: 3h

Cazare:

Echipamente pe care le-am avut la mine (și alte obiecte de trebuință)

Bocanci Echipament via ferrata
Rucsac 18 l Geacă impermeabilă
Trusă medicală + Prim ajutor Harta Dimap Munții Bihor
Fes Mănuși subțiri
Bluză polar  Buff
Pantaloni softshell Ochelari soare
Pufoaică subțire Cremă de soare SPF 50
Pufoiacă medie Aparat foto
Fontală + baterii rezervă Pungi de gunoi
Folie supraviețuire Apă + mâncare + dulciuri
Supramănuși Mănuși de polar
Parazăpezi Cagulă

6 comentarii:

  1. Ati bulgarit panoul de la Groapa Ruginoasa? Haha Fantastic!! nu mi-ar fi trecut o clipa asa ceva prin cap. Din poze vad ca ati avut tinta buna! Felicitari pentru inventivitate! :D

  2. Nu e tanc, este un Transportor Amfibiu Blindat, tancul ar strivi un TAB ca pe o conserva, TR85 Zimbru are peste 50 de tone, rar de tot se pot vedea, pentru ca in genral blindatele se transporta pe niste trailere speciale sau pe calea ferata, economie de motorina:), au niste motoare bestii insetate , peste 50 litri/100 km consum

    • Haha! Fix zilele trecute vorbeam cu Adi si imi zicea ca nu e tanc, ci blindat (and I was like… what’s the difference? :))))), iar eu i-am zis ca o sa corectez, desi doar un baiat poate o sa isi dea seama, ca pentru fete e fix tot aia :))))
      Mersi fain ca mi-ai amintit! Evident ca uitasem total :P

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *