Italia: M. Dolomiți Via ferrata Col Rodella & the end

Duminică, 11 septembrie 2016

Cu mașina: Corvara – Passo Sella și înapoi
Traseu: Passo Sella (2218 m) – Rif. Salei – Rif. des Alpes (2440 m) – Via ferrata Col Rodella – Rif. Col Rodella (2484 m) – Rif. Friedrich August – Rif. Salei – Passo Sella
Masiv: Sassolungo
Punct de plecare: Passo Sella
Tip traseu: drumeție + via ferrata
Dif. Nivel: +300 m / – 300 m
Timp total: 2h30
Ghid folosit: Via Ferratas in the Italian Dolomites Vol I

Iată-ne ajunși în ultima zi din Dolomiți. După 8 zile, fiecare cu câte un traseu, în care avusesem mare noroc cu vremea și ne bucurasem să vedem ceva nou de fiecare dată, într-un alt masiv, oboseala nu se acumulase deloc și, de câteva zile, noi tot aveam senzația că nu eram acolo decât de maxim 3-4 zile. Simțeam că am mai putea s-o ducem așa mult și bine, cu câte un traseu nou în fiecare zi, până la iarnă eventual. Asta dacă nu aveam un avion a doua zi.

Adevărul ne privea în ochi, iar noi nu prea îi mai putea evita privirea. This was it! Ultima noastră zi în Dolomiți. Și trebuia să profităm de ea la maxim! Atâta doar că…. prognoza era oribilă!

Se anunțau ploi de la ora 12, și nu orice fel de ploi, ci cu descărcări, așa că nu era de joacă. Pe lista noastră de via ferrate se mai afla Col dei Bos, o ferrată foarte faină de 3B din Passo Falzarego, însă erau indicate 3 ore jumătate pentru ea, și era cam mult. În afară de asta… pe listă nu se afla nimic atât de scurt și suficient de aproape încât să nu pierdem mult timp pe drum, așadar… ce facem????

Opțiunile nu erau multe. Aveam și figuri. Nu voiam traseu de drumeție, ci via ferrata neaparat, ca să ne luăm la revedere cum se cade de la Dolomiți, plus că încă ne era poftă, nu ne săturasem de via ferrate. Și nu voiam nici o ferrată super ușoară, ci minim dificultate 3. Cam multe pretenții pentru o zi cu prognoză bună doar în primele ore ale dimineții, dar aveam ambiție.

Așadar am luat ghidul din nou la puricat, am scormonit ce am scormonit, și am găsit ferrata Col Rodella. Era destul de aproape (cam 35-40 de minute cu mașina până acolo), scurtă (2 ore jumătate), și de dificultate 3A (suficient de bună). Singura chestie care mă deranja era că nu era într-o locație izolată, ci într-un destul de antropizată, mai exact în apropiere de Passo Sella, unde sunt multe instalații de transport pe cablu, multe mașini, și, implicit, mulți oameni.

Așadar am oscilat. Îmi doream mult Col dei Bos, aproape salivam la ea, însă era totuși cam lungă și ne era teamă că ne va prinde furtuna pe perete.

Col Rodella părea și ea faină, dar totuși Col dei Bos…. Uh, Col Rodella / Col dei Bos / Col Rodella / Col dei Bos… aaaaaa!!! Ce decizie greaaaaa! (Da, știu, first world problems! :)))))))

Timpul trecea și trebuia să ne hotărâm până nu era prea târziu. Aproape am dat cu banul dar… până la urmă am mers pe varianta mai safe. Să fie Col Rodella!!!

După micul dejun ne-am echipat rapid, am aruncat în mașină rucsacii, și duși am fost. În timp ce urcam serpentinele de dinainte de passo Gardena, inspectam cerul și ne dădeam cu părerea. Arăta destul de bine pe moment, dar cu toții știm cât de repede se poate schimba vremea în munți, mai ales acolo unde zona e împânzită de masive de toate felurile.

Conduceam și aveam sentimente amestecate. Cea mai mare parte din mine era tristă că avea să fie ultima zi și că urma să plecăm, mai ales că avea să plouă mai târziu și nu puteam să ne bucurăm de o ultimă zi plină. Pe de altă parte simțeam entuziasmul de dinaintea unui traseu nou, chiar dacă avea să fie scurt. Și pe de aaaaltă parte, mică mică de tot ce-i drept, mă încerca o bucurie că aveam să scap de drumurile astea zilnice cu mașina, groaznic de înguste în marea majoritate și pline de serpentine, de care, oricât de frumoase ar fi, la un moment dat, la modul cel mai sincer, te cam saturi și începi să îți dorești și tu un drum drept, de oameni normali.

Și cum conduceam eu așa și mintea contempla la nemurirea sufletului, așa ca de nicăieri, mă lovește BRUSC un gând ca un fulger, ca și cum m-aș fi izbit cu mașina de un zid, așa de zguduitor a fost: MI-AM UITAT TOT ECHIPAMENTUL DE VIA FERRATA LA PENSIUNE!!! NUUUUUUUUUUUUUU!!!!

Am oprit instantaneu pe dreapta, am alergat la portbagaj, ca și cum un miracol l-ar fi putut teleporta într-o secundă acolo, dar adevărul era adevăr. Echipamentul meu, pe care crezusem că îl lăsasem în mașină cu 2 zile înainte, nu era acolo. Și pentru un moment, ca ochii minții, l-am vizualizat exact în locul lui din dulap, cum stătea acolo cuminte, fără să strige nimic. Gulp!

Făcusem deja toate serpentinele până în Passo Gardena, și acum eram cam la jumătatea distanței dintre Passo Gardena și Passo Sella, ceea ce ar fi însemnat să pierdem cel puțin vreo 45 de minute dacă ne întorceam să îl luăm. Exclus! Ploaia ne bătea la ușă și nu ne permiteam o asemenea amânare.

Când m-am urcat înapoi în mașină eram neagră de supărare. Cum am putut să fiu atât de uitucă?!?!?!?! Jeeeesus! Am băgat în a-ntâia și am pornit mai departe, hotărând pe loc să continuăm așa. Dacă eu nu puteam face traseul, nu înseamnă că toată lumea trebuia să sufere. Puteam să îl aștept pe Adi cât avea el să îl facă.

Nu îmi venea să cred că pot fi atât de aiurită. După ce în iulie uitasem cortul în mașină și dopul de la saltea tocmai în București, de am dormit ca vai de noi în Bulgaria, iar cu două zile în urmă uitasem aparatul foto în mașină, acum asta. Aproape îmi venea să plâng de nervi.

În Passo Sella abia am găsit un loc de parcare. Parcarea oficială era cu plată, și nu mai aveam chef să plătim, iar mai sus, unde părea că e gratis, era plin deja. A trebuit să facem vreo două du-te vino-uri între Passo Sella și fostul Rifugio Sella, în care dormisem în 2011 (acum Hotel Passo Sella, complet renovat și mult mai scump) ca să găsim un loc de parcare decent, nu de alta dar în refugiile laterale cu tomberoane nu aveai voie mai mult de o oră (sau așa ceva).

Am pornit apoi pe jos pe traseul de acces spre Col Rodella. Din păcate nu aveam hartă pentru această zonă, și, deși mai fusesem în zonă, nu știam decât Sassolungo un pic. Descrierea din ghid era cam alambicată, și nu pricepusem prea multe din ea, dar din Passo Sella am luat direcția bună, și în scurt timp, după o drumeție aproape plată pe potecă, am trecut de Rifugio Salei și apoi am ajuns la Rifugio des Alpes. Până acolo am putut admira Sassolungo pe dreapta, am urcat panta abruptă până la Rifugio des Alpes, dar noi tot nu ne prindeam unde trebuia să fie această ferrată. Un pic dezorientați, am încercat să deslușim misterul uitându-ne pe pancarta de lângă refugiu, dar n-am elucidat nimic. Până la urmă am mai citit odată cu mare atenție descrierea din ghid, și am început să bănuim că trebuie ocolită prin stânga movila aceea maaaare, care era de fapt Col Rodella cu turnurile de telecomunicații pe el, pentru a ajunge în spatele ei, unde era ferrata.

Pe toată urcarea până acolo mi-a venit să urlu de supărare. Nu găsisem nici un mod în care să fie toată lumea fericită, și mă perpeleam de nervi. Era ultima noastră zi în Dolomiți, iar eu reușisem să o fac praf. Arghhhhh!!!

Dar odată ce am ajuns în spatele moviliței și am văzut startul traseului, am început să ne dăm seama de dimensiunea ferratei, iar lui Adi i-a venit o idee: hai să o facem pe rând!

Inițial am fost destul de sceptică. În primul rând echipamentul lui e mai mare, și nu mă gândeam că voi avea cum să urc cu hamul și casca lui. Dar i-am zis să meargă el primul, să vadă cum e, să se simtă bine, și pe urmă mai vedeam. Știam că urcă repede, deci dacă chiar exista vreo șansă să îl pot face și eu, doar așa puteam afla.

M-am așezat așadar într-un loc bun de așteptat, de unde vedeam startul traseului și o primă bucată destul de lungă din traseu, și am așteptat să ia un pic în înălțime ca să fac poze.

Cadrul era super fain. Pe perete deja erau și alți oameni, iar în zonă se pare că era paradisul parapantiștilor, pentru că peste 10 parapante colorate împânzeau cerul cu zborul lor, și mai târziu aveau să fie de vreo 2-3 ori mai multe.

Privind de acolo de unde eram, l-am urmărit cum avansa destul de repede din ce în ce mai sus pe perete, după care în scurt timp nu l-am mai văzut, pentru că traseul dispărea din raza mea vizuală, lăsându-mă fără reper, sperând doar că va ajunge sus cu bine.

M-am pregătit așadar de o așteptare destul de lungă, astfel că m-am gândit la metode de a-mi omorî timpul. Am făcut poze în continuare cățărătorilor, mai ales că cerul era fantastic de bun, și soare din belșug. Stăteam cu ochii pe el care ca pe butelie, pentru a nu ne trezi luați prin surprindere de furtună, dar pe moment totul părea încă foarte bine. Am mai făcut poze parapantelor zburătoare… nu m-am plictisit.

Și nu cred șă fi trecut mai mult de 20 de minute de la ultima poză pe care i-o făcusem în perete, când, în spatele meu am auzit o voce familiară. Deja se întorsese. Ferrata se terminase destul de repede după punctul din care nu-l mai văzusem eu, iar apoi coborâse în goană panta de pe vârf și ocolul până la mine, pentru a-mi spori șansele. Nu mi-a venit a crede!!

Toată fața mi se luminase! Cerul era încă fără probleme și aveam toate șansele să fac și eu traseul fără să mă prindă ploaia! E drept că urcând separat nu aveam cum să ne facem poze de aproape unul altuia, sau că hamul mi-era un pic larg și casca abia strânsă aproape de sugrumare nu mi se mai bălăngănea ușor pe cap, dar era ok. Înotam un pic și în mănuși, dar acuma… mai făceam și mofturi? Pe caaaaaai!

Mai repede de-atâta nu cred că mă mai echipasem niciodată! Apoi am sărit ca un țânțar portocaliu pe potecă, doar doar oi ajunge mai repede lângă perete, am cerut voie unui grup mai mare care se pregătea să înceapă și n-avea sens să stau în urma lor, am primit undă verde și am pornit! Yuhuuuu!!! Cât de faaaaain!

Nu prea mai sperasem eu să mai prind ferrată în acea zi, și stătusem plouată toată dimineața, dar probabil tocmai din cauza asta diferența de stare a fost atât de mare încât simțeam că am supraputeri! Ferrata a fost mai mult decât faină, chiar dacă scurtă, iar dificultatea suficient de ok încât să mă simt numai bine chiar dacă eram singură. Au fost și câteva puncte provocatoare, dar perfecte pentru a mai pune la contribuție mintea, și m-am simțit bine reușind să le depășesc fără a mă ajuta foarte mult de cablu.

Am încercat și eu să mă mișc cât de repede posibil, dar în același timp să mai fac și eu o poză două, dar spre final am dat de o familie cu un copil la vreo 10 ani, din care mama era săraca destul de pusă la încercare, și se mișca destul de nesigur și încet. Am asigurat-o însă că nu mă grăbesc și poate să-și ia totul timpul din lume fără probleme, și am așteptat liniștită să termine în ritmul propriu. Eu între timp am mai admirat parapantele, am zâmbit tâmp la soare, și m-am bucurat la maxim de stâncă și de prizele ei și că, deși aiurită, s-a găsit până la urmă o soluție care a dus totul extrem de aproape de perfecțiune.

Sus în vârf când am terminat ferrata, Adi mă aștepta deja acolo, și ne-am reunit bucuroși că o făcusem amândoi, chiar dacă nu împreună, dar la timp, fără să ne prindă nicio ploaie. Acum putea să și vină, că nu mai conta.

Însă culmea, nu a venit, și astfel ne-am mai permis un mic repaus chiar pe vârf, la refugiu, deasupra căruia este o terasă cu șezlonguri genială, unde ne-am relaxat și de unde am admirat zburătorii, care se apropiau foarte tare! Ori era o zi bună de zburat, ori voiau să profite cât mai mult de orele de dinainte de ploaie, ori așa e acolo mereu.

Apoi, fiindcă ÎNCĂ nu începuse să plouă, ne-am dus un pic și spre Rifugio Friedrich August, care este un pic în afara traseului de întoarcere, unde am găsit un loc fantastic! Nu știu exact ce mi-a plăcut atât de mult acolo, dar cred că fiecare mic detaliu a contat. Restaurantul dinăuntru, terasa de afară, câinele, florile printre lemne, șezlongurile sau vacile (a trebuit să caut pe google apoi să aflu ce specie sunt, cică ar fi Highland de Scoția…). Totul mi-a intrat la suflet. Nu am avut timp din păcate să rămânem atunci pe loc mai mult, pentru că cerul deja nu mai părea prietenos și știam că va începe ploaia în curând, însă am făcut o notă mentală, pe care o transcriu acum și pe “hârtie”, că acela este un loc tare special, musai de văzut.

Întoarcerea s-a făcut pe aceeași potecă, și nu mai știu acum dacă a picurat vreun pic până la mașină, dar cert e că odată ajunși acolo, încă nu începuse serios, ba chiar am stat un pic și am mâncat un sandviș.

Cred că a sosit mult mai târziu, când deja eram la adăpost, dar acum aceste detalii sunt deja amintiri estompate. Acum, tot ce a rămas în urmă sunt 9 zile fantastice în Dolomiți, în care am avut un noroc formidabil cu vremea, astfel că visul meu se împlinise. Cu vârf și îndesat. Ba chiar mult mai frumos decât mi-l putusem imagina până în vara anului 2016.

Am plecat pe 12 septembrie din Corvara, cu destinația aeroportul Milano Bergamo, dar pe drum am făcut o mică oprire într-un… alt fel de paradis: La Sportiva Factory Store, aflat în Ziano di Fiemme, mai jos de Bolzano.

Nu știu exact de ce am mers acolo, probabil suntem sadomasochiști, pentru că a fost așa… ca și cum ai pune sare pe o rană. Ce-am văzut acolo… doar în Chamonix mai văzusem, însă parcă nu la scara asta. Magazinul era imens, și NUMAI cu produse La Sportiva, extrem de frumoase și atent expuse și aranjate, de parcă era un muzeu. Numai că în muzeul acesta aveai voie să pui mâna pe exponate :))))

Mi-am văzut acolo și bocancii vieții mele, Trango S Evo GTX, dar nu m-am îndurat să îi iau, erau vreo 1200 de lei sau ceva de genul ăsta. (Câteva luni mai târziu aveam să mi-i comand online cu 900 de lei. Oh yeaaaaah!).

În rest, am văzut multe lucruri extrem de frumoase, dar adevărul adevărat era că nu-mi trebuia nimic în mod special, și tot ce îmi plăcea era prea scump ca să îmi permit un moft. Așa că am plecat mai departe spre aeroport, unde am predat-o pe frumoasa noastră Ypsiluța, care ne-a fost un camarad de nota 10 și ne-a purtat peste tot pe unde am visat fără absolut nicio problemă, după care ne-am luat la revedere de la Italia și am zburat spre casă.

În final… au rămas amintirile. Aceste dulci amintiri din munții mei de suflet, care nu contenesc deloc să mă uimească și să mă facă să cred că de fiecare dată când voi reveni la ei vor avea negreșit ceva nou și inedit să îmi arate. Aceste amintiri care sper să nu mă părăsească odată cu bătrânețea… Și de aceea le povestesc aici :)

The end.

Aparat foto pricipal: Sony A6000 + 16-50mm

________________

Celelalte postări din Dolomiti 2016:

Dolomiti 2016 – video teaser, traseu si costuri
Pentru că 2016 a fost anul în care mi-am împlinit un vis vechi, de a reveni în Dolomiți și a-mi face de cap pe cât mai multe trasee. Dacă prima dată, în 2011, am avut aproximativ 4 zile la dispoziție, iar în 2012 am avut doar 2, din care…

Dolomiti 2016 – 1: Canyons e cascate di Fanes (3 sept 2016)
Ziua mult visată sosise. “Murisem” de nerăbdare, dar în sfârșit visul meu Dolomitian avea să se împlinească. După ani de așteptare de la ultima vizită, mă îmbarcam în sfârșit într-un avion care să mă ducă mai bine de o săptămână în Dolomiți.

Dolomiti 2016 – 2: Pizes da Cir (4 sept 2016)
Pentru a doua zi de munte în Dolomiți se anunța ploaie după prânz, ceea ce a însemnat că a trebuit să deschidem ghidul și să încropim cu o seară înainte un Plan B, pentru că din cauza prognozei nu puteam face niciunul dintre celelalte traseele dorite de noi, toate fiind destul de lungi și/sau prea dificile…

Dolomiti 2016 – 3: Nuvolau, Averau, Cinque Torri (5 sept 2016)
Ziua cu numărul 3 din tura noastră în Dolomiți de anul trecut a fost la fel de magică precum se spune că ar fi cifra 3. Din toate zilele pe care le-am petrecut în Dolomiți în toate cele trei vizite de până acum, aceasta cred că a fost cea mai spectaculoasă.

Dolomiti 2016 – 4: Ivano Dibona și cea mai cruntă urcare (6 sept 2016)
Via ferrata Ivano Dibona era un vis mai vechi de-al meu. Am încercat să o fac și în 2012, însă n-am avut noroc cu vremea. Îmi amintesc că m-a-ncercat o maximă tristețe apăsătoare atunci, dar, cu o singură zi frumoasă din cele două pe care…

Dolomiti 2016 – 5: Brigata Tridentina si lumea animalelor (7 sept 2016)
După câteva zile de încălzire pe ferrate ușoare, a venit vremea să testăm și ceva un pic mai complicat. Până atunci nu făcusem nimic mai greu de 2B, și eram destul de curioasă cum o să fie. Încercasem un 3B în 2012, însă renunțasem după…

Dolomiti 2016 – 6: Lago di Sorapiss si padurea fermecata (8 sept 2016)
După cinci zile mai mult sau mai puțin pline de via ferrata, a șasea zi am hotărât să fie una de repaus, dar nu la orizontală, ci repaus din mers. Adică am ales un traseu de drumeție, mai lejeruț, care să ne permită să ne odihnim “pe picioare” …

Dolomiti 2016 – 7: Via Ferrata delle Trincee si marmotele (9 sept 2016)
După o zi ceva mai lejeră pe la lacul Sorapiss, în a șaptea zi ne-am luat inima în dinți și am pornit către cea mai grea ferrată de până atunci (mă rog, vorbesc doar pentru mine, eram singura căreia îi tremurau un pic bețele)…

Dolomiti 2016 – 8: Puez Odle – Seceda si minimagarusul (10 sept 2016)
După 7 zile de noroc chior cu vremea, iată că la finele vacanței părea că tolba cu noroc se golise. Urmau două zile cu prognoze de ploi sigure, care se anunțau după prânz. Pentru sâmbătă se anunța cam de la ora 14, așa că …

UTILE