Italia: M. Dolomiti – Puez Odle – Seceda

Sâmbătă, 10 septembrie 2016

Cu mașina: Corvara – Santa Cristina și înapoi
Telegondolă: Santa Cristina – Col Raiser (18 euro dus-întors / pers)
Traseu: Col Raiser (2107 m) – Cabana Troier (2250 m) – Seceda – Forcella Pana (2500m) – Pieralongia (2297 m) – Rif. Firenze (2037 m ) via 2B+13B+13 – Col Raiser
Masiv: Puez odle
Punct de plecare: Col Raiser
Tip traseu: drumeție
Dif. Nivel: +500 m / – 500 m
Timp total: 4h30
Ghid folosit: Via Ferratas in the Italian Dolomites Vol I
Hartă folosită: Tobacco 30

După 7 zile de noroc chior cu vremea, iată că la finele vacanței părea că tolba cu noroc se golise. Urmau două zile cu prognoze de ploi sigure, care se anunțau după prânz. Pentru sâmbătă se anunța cam de la ora 14, așa că am învârtit pe toate părțile toate hărțile, ghidul și planurile, încercând să găsim cea mai bună variantă.

Eu îmi doream foarte mult să facem o drumeție dinspre Val di Fanes, una dintre cel mai pitorești zone rurale din zona Dolomiților, cu biserici tiroleze și case frumoase din lemn, pline de flori, să urcăm la Cabana Brogles (Malga Brigles sau Rifugio Brogles), de asemenea un loc foarte autentic, după care să suim spre creastă, de unde să ne întoarcem după un circuit de câteva ore. Și să avem timp și pe seară să mai admirăm sătucele din Val di Fanes, mai ales St. Peter. Însă, deși visam la acest lucru de ani de zile, a trebuit să accept că acest plan nu avea cum să se realizeze, nu cu prognoza anunțată.

Așa că a trebuit să fabricăm un Plan B, cât mai scurt, și cât mai ușor de modificat în caz că avea să înceapă ploaia.

În felul ăsta am identificat gondola Col Raiser, care urcă din Santa Cristina până la 2107 metri, de unde te trezești într-o rețea complicată de poteci care mai de care în toate direcțiile, plină de căbănuțe, și cu ajutorul căreia poți ajunge spre Seceda- Forcella Pana – de unde îmi doream să admir colții ascuțiți ai misteriosului Odle. Măcar pentru atât speram să avem timp.

Am încercat să pornim cât mai devreme, dar micul dejun nu se putea servi cu noaptea în cap, și până am condus pe serpentinele de dinainte și de după Passo Gardena și până am luat telegondola și am ajuns sus, s-a făcut ora 10. Bun și-așa.

Sus, când treci de Hotelul Cal Raiser, ieși într-o lume cu totul nouă. Aș putea spune că este ca un fel de platou (dacă n-ar fi oarecum în pantă, de la 2100 de metri la 2500), pășunabil, numai iarbă, cu poteci amenajate, de multe ori însoțite chiar și de balustrade, și mici căbănuțe frumoase, fie proprietate privată, fie deschise publicului și înfrumusețate cu tot felul de artificii tiroleze specifice locului. Aceste căbănuțe se numesc malga sau alm, și sunt un fel de stâne moderne, care nu seamănă deloc cu stânele de la noi, dar au de asemenea animăluțe prin preajmă. Oițe, căprițe, iepuri, de toate :)

Troier

Ne-am croit astfel drum încet încet, admirându-le, până sus în creasta, unde am ieșit undeva între Seceda și Forcella Pana. Acolo ne-am abătut un pic off-route și ne-am depărtat de potecă, pentru a urca cât mai sus, într-un loc de unde puteam admira cât mai bine peisajul. Creasta ascuțită plină de turnuri ca niște săbii, cu Sass Rigais cel mai de seamă vârf, la 3000 și ceva de metri, se înalță falnică, cu un parapantist zburând deasupra ei, care aveai impresia că se va înțepa amarnic dacă va coborî numai un pic mai jos.

Am privit uluită către acest peisaj, care, din acest unghi, îmi părea incredibil că există. Versantul său sudic este înierbat și relativ domol, nu îți stârnește nici un fior, pe când versantul nordic este tot o stâncă verticală, care pare extrem de vitregă.

Am luat o pauză destul de lungă aici, alternând vederea de ansamblu cu cea de detaliu, când căutam cu ochii florile de colț, care se ascundeau săracele de oameni în cele mai greu accesibile locuri. Am găsit câteva chiar frumoase, un cadou în plus pentru niște norocoși ca noi.

Apoi am coborât încet spre Forcella Pana, de unde ne-am continuat circuitul spre Pieralongia, sperând să putem continua roată până la Rifugio Firenze și în final înapoi în Col Raiser.

La Pieralongia, când am ajuns, ne-am dat seama că e un mic colț de rai. O căbănuță mică mică de tot în care nici nu se poate intra, dar lângă care proprietarii au pus câteva măsuțe cu băncuțe și servesc turiștilor tot felul de bunătăți, începând cu lapte proaspăt până la deserturi delicioase.

Doamne ce-am mai fi stat! Numai că ne era teamă că norii aveau să înceapă să se adune și ne gândeam că ne va prinde ploaia..

N-am rezistat însă și un pic mai sus tot am făcut o mică pauză, pentru că ne-am întâlnit cu măgărușii cabanei. Și nu orice măgăruși, ci niște măgăruși cu… MINImăgăruș!

O minunăție de piticot, pe care nu ne-am putut abține și ne-am oprit să-l mângâiem pe capul lui moale și pufos. La un moment dat maică-sa a părut cam deranjată și s-a cam făcut înspre noi, așa că ne-am luat la revedere și tălpășița repejor, nu de alta dar fix o copită în cap îmi lipsea.

De la Pieralongia puteam coborî direct spre Col Raiser, dar nu voiam asta, mai ales că mai bine de jumătate de traseu avea să fie pe unde urcasem. Nu, noi voiam circuit! Și asta cu prețul unui duș. Norii însă nu păreau foarte supărați încă, așa că am continuat. Dar nu a durat mult, și cerul s-a întunecat din ce în ce mai tare, și nu mult înainte de Rifugio Firenze a început să picure.

Am grăbit un pic pasul, dar ploaia nu se întețea, așa că părea că suntem în siguranță. La cabană când am ajuns, ne-am gândit să ne adăpostim, dar nu am stat decât vreo 10 minute, pentru că apoi a ieșit soarele și ni s-a părut că vine o fereastră de cer bun suficientă cât să ajungem înapoi în Col Raiser, până la care mai aveam doar vreo 20 de minute.

Până acolo a mai picurat un pic, dar norocul s-a ținut scai de noi, și am ajuns mai mult decât bine la Col Raiser, încheind la fix circuitul nostru scurt, dar foarte frumos, având astfel posibilitatea să profităm la maxim și de această zi, chiar dacă a fost doar pe jumătate.

Da, acela este un iepure

În gondolă, pe măsură ce coboram, am auzit un tunet înfiorător, și am știut că vine furtuna. A început abia după ce am ajuns noi la mașină, dar nu eram cu totul în siguranță, pentru că aveam în față un drum foarte dificil de făcut pe ploaie. Mai ales dacă e una cu găleata.

Inițial a fost acceptabil. Hainele erau uscate pe noi și ne aflam la adăpostul mașinii, dar la un moment dat ștergătoarele au început să nu mai facă față. Furtuna s-a dezlănțuit chiar când eram pe serpentine, și după aproape jumătate de oră de concentrare maximă, am capitulat și am tras pe dreapta. Era așa de rău încât nu mai veneam nimic, iar din sens opus veneau uneori autocare, ceea ce era o provocare chiar și pe timp frumos, darmite acum.

Am stat acolo vreo 10-15 minute până când ni s-a părut că s-a mai domolit un pic, iar mintea se mai relaxase, după care am continuat mai departe încetișor, cu atenție maximă.

Odată ajunși la cazare, furtuna rămăsese în urmă, și am rămas surprinși că gazda noastră nu era acasă. Am aflat ulterior că mersese de asemenea pe munte, cu fiul ei, însă n-a avut norocul nostru și i-a prins ploaia când încă erau pe traseu și i-a făcut ciuciulete. Ups, se pare că se întâmplă și localnicilor :)

Noi însă… a trebuit să dăm piept cu adevărul. A doua zi avea să fie ultima noastră zi de vacanță, iar prognoza nu arăta deloc bine.

Va urma.

Aparate foto folosite: Sony A6000 + 16-50mm & Nikon D3100 + 18-105mm

________________

Celelalte postări din Dolomiti 2016:

Dolomiti 2016 – video teaser, traseu si costuri
Pentru că 2016 a fost anul în care mi-am împlinit un vis vechi, de a reveni în Dolomiți și a-mi face de cap pe cât mai multe trasee. Dacă prima dată, în 2011, am avut aproximativ 4 zile la dispoziție, iar în 2012 am avut doar 2, din care…

Dolomiti 2016 – 1: Canyons e cascate di Fanes (3 sept 2016)
Ziua mult visată sosise. “Murisem” de nerăbdare, dar în sfârșit visul meu Dolomitian avea să se împlinească. După ani de așteptare de la ultima vizită, mă îmbarcam în sfârșit într-un avion care să mă ducă mai bine de o săptămână în Dolomiți.

Dolomiti 2016 – 2: Pizes da Cir (4 sept 2016)
Pentru a doua zi de munte în Dolomiți se anunța ploaie după prânz, ceea ce a însemnat că a trebuit să deschidem ghidul și să încropim cu o seară înainte un Plan B, pentru că din cauza prognozei nu puteam face niciunul dintre celelalte traseele dorite de noi, toate fiind destul de lungi și/sau prea dificile…

Dolomiti 2016 – 3: Nuvolau, Averau, Cinque Torri (5 sept 2016)
Ziua cu numărul 3 din tura noastră în Dolomiți de anul trecut a fost la fel de magică precum se spune că ar fi cifra 3. Din toate zilele pe care le-am petrecut în Dolomiți în toate cele trei vizite de până acum, aceasta cred că a fost cea mai spectaculoasă.

Dolomiti 2016 – 4: Ivano Dibona și cea mai cruntă urcare (6 sept 2016)
Via ferrata Ivano Dibona era un vis mai vechi de-al meu. Am încercat să o fac și în 2012, însă n-am avut noroc cu vremea. Îmi amintesc că m-a-ncercat o maximă tristețe apăsătoare atunci, dar, cu o singură zi frumoasă din cele două pe care…

Dolomiti 2016 – 5: Brigata Tridentina si lumea animalelor (7 sept 2016)
După câteva zile de încălzire pe ferrate ușoare, a venit vremea să testăm și ceva un pic mai complicat. Până atunci nu făcusem nimic mai greu de 2B, și eram destul de curioasă cum o să fie. Încercasem un 3B în 2012, însă renunțasem după…

Dolomiti 2016 – 6: Lago di Sorapiss si padurea fermecata (8 sept 2016)
După cinci zile mai mult sau mai puțin pline de via ferrata, a șasea zi am hotărât să fie una de repaus, dar nu la orizontală, ci repaus din mers. Adică am ales un traseu de drumeție, mai lejeruț, care să ne permită să ne odihnim “pe picioare” …

Dolomiti 2016 – 7: Via Ferrata delle Trincee si marmotele (9 sept 2016)
După o zi ceva mai lejeră pe la lacul Sorapiss, în a șaptea zi ne-am luat inima în dinți și am pornit către cea mai grea ferrată de până atunci (mă rog, vorbesc doar pentru mine, eram singura căreia îi tremurau un pic bețele)…

Dolomiti 2016 – 8: Puez Odle – Seceda si minimagarusul (10 sept 2016)
După 7 zile de noroc chior cu vremea, iată că la finele vacanței părea că tolba cu noroc se golise. Urmau două zile cu prognoze de ploi sigure, care se anunțau după prânz. Pentru sâmbătă se anunța cam de la ora 14, așa că …

Dolomiti 2016 – 9: Col Rodella & THE END (11-12 sept 2016)
Iată-ne ajunși în ultima zi din Dolomiți. După 8 zile, fiecare cu câte un traseu, în care avusesem mare noroc cu vremea și ne bucurasem să vedem ceva nou de fiecare dată, într-un alt masiv, oboseala nu se acumulase deloc și, de câteva zile…

UTILE