Dolomiti 2016 – 4: Ivano Dibona și cea mai cruntă urcare (6 sept 2016)

Marți, 6 septembrie 2016

Cu mașina: Corvara – Rio Gere și înapoi
Telescaun: Rio Gere –  Son Forca (15 euro dus-întors / pers)
Traseu: Son Forca (2215 m) – Forcella Staunies (2932 m) – Via Ferrata Ivano Dibona – Forcella Alta – Son Forca
Masiv: Monte Cristallo
Punct de plecare: Son Forca
Tip traseu: drumeție + via ferrata
Dif. Nivel: +1000 m / – 1000 m
Altitudine maximă: Vf. Cristallino (3008 m)
Timp total: 7h
Ghid folosit: Via Ferratas in the Italian Dolomites Vol I
Hartă folosită: Kompass  617

Via ferrata Ivano Dibona era un vis mai vechi de-al meu. Am încercat să o fac și în 2012, însă n-am avut noroc cu vremea. Îmi amintesc că m-a-ncercat o maximă tristețe apăsătoare atunci, dar, cu o singură zi frumoasă din cele două pe care le aveam alocate atunci, am ales a doua zi traseul de la Tre Cime – Monte Paterno. Așa că Ivano Dibona rămăsese restanță. Dar de data asta nu avea să-mi mai scape. Ce nu știam eu însă e că Ivano Dibona ne aștepta cu o maaaare surpriză. Și nu una din aceea care să îți placă.

Chiar din prima zi, când am ajuns în Cortina după traseul pe la frumoasele cascade Fanes, am mers direct la Oficiul de turism pentru a cere programul autobuzelor. Aveam în plan să lăsăm mașina la Ristorante / Rifugio Ospitale, apoi să luăm autobuzul (sau 2 autobuze) până la Rio Gere, să urcăm cu telescaunul și telegondola până în Forcela Staunies (Rifugio Lorenzi), să facem repejor ferrata Marino Bianchi până pe Cima Di Mezzo și înapoi, după care să facem integral toata ferrata Ivano Dibona, pe creastă, și apoi să coborâm la mașină. Era un plan măreț, dar realizabil, după părerea mea ambițioasă. Doamna de la oficiul de turism era ceva mai la vârsta a treia, părea cam plictisită și nu vorbea foarte bine engleză, dar ne-a dat ceva program al autobuzelor, după care, așa, foarte degajat, ne spune:

– Telegondola Staunies este închisă.

Eu, gândindu-mă că poate n-am înțeles bine, zic:

– Adică…. A fost închisă azi din cauza vremii sau…. cum?
– Nu, nu, e închisă.

După care ne trântește în față o schiță cu posibilitățile de a face Ivano Dibona chiar și în condițiile acestea, pentru că îi menționasem că asta ne interesează.

Am încercat să întreb de ce e închisă telegondola, pentru că nu puteam să mă gândesc de ce ar fi închisă o telegondolă pe vreme bună, dar doamna nu poseda vocabularul necesar pentru o asemenea explicație. Dar acuma na… Dacă femeia zice că e închisă, apăi o fi închisă. Trebuie să ne conformăm.

Ne-am uitat așadar la schiță, am întors-o pe toate părțile, după care am întrebat-o dacă ne poate spune cam câte ore înseamnă fiecare porțiune de traseu. Dar nu am primit decât indicația de a bate la ușa oficiului de turism montan sau a asociației de ghizi (n-am înțeles mai bine), care cică era undeva după nu știu ce colț, dar pe care nu l-am găsit. E drept, nici nu ne-am străduit prea tare. Dar am văzut noi că se poate urca pe sub gondolă pe traseu, și am estimat că sigur ar merge un circuit :))))

Ba chiar m-am bucurat, că în felul ăsta nu trebuia să ne mai chinuim cu autobuzele. Am decis așadar să schimbăm planul, nu de alta dar am impresia că din cauza orarului autobuzelor, planul inițial nici nu prea era fezabil (plus că s-ar fi lungit mult prea mult cu tot cu urcarea pe sub gondola închisă), așa că am renunțat la el și ne-am hotărât la următorul:

Lăsat mașina la Rio Gere, urcat cu telescaunul până la Rifugio Son Forca, după care urcat pe traseu pe sub telegondola închisă până în Forcella Staunies, apoi ferrata Ivano Dibona până în Forcella Alta, și apoi coborât până înapoi la Rifugio Son Forca, de unde să prindem unul din ultimele telescaune în jos până la Rio Gere la mașină.

Singurele minusuri erau că nu mai era timp și de ferrata Marino Bianchi din primul plan, și… (iar asta putea să ardă), dacă nu ajungeam la timp la Son Forca să prindem ultimul telescaun, trebuia să ne scoborâm singurei pe jos până la Rio Gere la mașină. Dar…. Am zis că… YOLO! :)))) Și am riscat :)

Zis și făcut. Cu o prognoză fantastică de cer senin pentru întreaga zi, ne-am prezentat dimineață în ziua de marți 6 septembrie 2016 la Rio Gere foarte optimiști.

Imediat am aflat și motivul închiderii gondolei: finalul vieții tehnice. Construită în 1956 pentru Jocurile olimpice de iarnă, aveam să aflăm ulterior, gondola împlinea acum 50 de ani, durata de viața pentru care fusese proiectată. Ouuups! Culmea este că se închisese cu doar o lună jumătate înainte. Deci… cât ghinion să ai? Apăi dacă știam asta în 2012… mă mai duceam eu în Tre Cime în ziua aia??

Am întrebat pe domnul de la telescaun dacă avem timp de planul nostru, și ne-am zis că dacă ne mișcăm ok, da. All riiiight! Asta e tot ce voiam să aud!

Ne-am urcat zâmbitori în telescaun și am așteptat să ajungem sus cât mai repede. Instalația ne urca rapid spre 2235 de metri și frigul se simțea din ce în ce mai tare. Dar nu ne-am îngrijorat prea mult, ne-am gândit că sigur ne vom încălzi odată ce vom începe să asudăm la “deal”. Habar nu aveam ce ne aștepta!

Sus când am coborât, deja aveam carnea înghețată pe mine. M-am blindat cu buff-ul pe cap, cu pufoaica subțire, și am pornit imediat la drum, nu de alta dar congelai pe loc. Vântul bătea destul de tare, și pe lângă asta, cerul ăla senin anunțat… nu prea era senin, ci plin de nori ce se tot mișcau și făceau umbră destul de des. Dar nu avea să ne facă pe noi un biet vânt, așa că i-am dat înainte.

Deși știam că ne așteaptă o urcare, traseul începe cu o scurtă coborâre, la finalul căreia am înlemnit. În fața noastră se arăta în toată splendoarea ei urcarea ce ne aștepta.

Am înghițit în sec. Era imensă. În partea de sus părea aproape verticală, dar era un pic prea departe ca să îmi dau seama prea bine. Din calculele mele, în jur de 700 de metri diferență de nivel dintr-o bucată. M-am gândit un pic în sinea mea: am mai urcat eu acum câțiva ani 600 de metri de-o dată pe TMB. Îmi luase 2 ore, m-a rupt, dar n-a fost chiaaaar atât de rău. Dar aceea parcă nu arăta așa. Nu în HALUL ăsta.

Dar i-am dat înainte. Nu părea că avem de ales :)) TOT nu aveam niciun habar ce avea să urmeze.

Mijindu-mi ochii în sus, părea că se preconizează o potecă șerpuită pe tot grohotișul ăla (de altfel așa era figurată și pe schiță) și nu eram singurii nebuni care păreau să aibă de gând să se înhame la așa ceva, mai erau vreo 2-3 în zonă. Știi vorba aia… Eu sunt prost, dar când mă uit în jurul meu, prind curaj. Așa că am prins. Acuma… cât de rău putea să fie?? Pas cu pas, nu?

WORST IDEA EVER!

Nu prea pot să explic în cuvinte cam ce am pătimit pe această urcare. Cum am început urcarea efectivă am constat destul de repede că… ce să vezi? Nu exista NICIO potecă bătută! Telegondola fiind închisă de doar 2 luni, nu fusese timp să se bată așa ceva (înainte naiba urca pe acolo), plus că, la cum arăta, sinceră să fiu, nu cred că are să se bată vreodată. Totul e un grohotiș. Oriunde te uiți, stânga dreapta sus jos. Bolovani care curg la fiecare pas, de toate dimensiunile, mai mari .. mai mici.. nu contează.

Am dus o luptă crâncenă de a ne alege cea mai bună cale, pentru că acolo ești pe cont propriu. O iei pe unde crezi tu că e mai bine. Că se dovedește bine sau rău… nu contează. Te descurci.

În plus de asta, vântul devenea din ce în ce mai tăios și agresiv, și deja simțeam frigul din ce în ce mai puternic. Pe mine aveam colanți de vară (deh, eu mă credeam încă în miezul verii), colanții mei cu căptușeală stăteau frumos în dulap în România și, mai rău decât atât, al doilea buff, fesul subțire de purtat pe sub cască și cagula, pe care evident că le luasem cu mine, stăteau bine mersi în dulapul de la cazare (mno cât de prost să fii?). Bine măcar că aveam mănuși. Noi să fim sănătoși.

Iar lucrurile au căpătat cu adevărat un caracter de luptă în momentul în care a început cea de-a doua porțiune. Aia de mi se părea verticală de jos. Eh… nu era chiar verticală, avea doar 64% înclinație. Doar. Un flec (AM CREZUT CĂ MOR!!! :)))))

Eu râd acum, dar nu-i râsul meu. Am simțit că mă părăsesc toate puterile. N-am înjurat pe un traseu cât am înjurat acolo în viața mea. Grohotișul era din ce în ce mai groaznic, și fiecare pas însemna de fapt cam un pas înainte și jumătate înapoi, pentru că piciorul aluneca la vale de FIECARE dată. Iar din acest motiv, mușchii erau încordați permanent, pentru că impulsul trimis către creier era cel de cădere. Așa că avea mereu impresia că te duci la vale, și încorda tot.

Mă uitam în sus, mi se părea că nu se mai termină. Mă uitam în jos, nu îmi venea a crede ce e sub mine.

Când am ajuns sus după ceea ce mi s-a părut o veșnicie și jumate, nu voiam decât să mă întind pe jos. Dar nu exista un astfel de loc. Datorită închiderii telegondolei, inclusiv refugiul fusese închis, și acum era părăsit. Sus eram doar noi și stăncuțele. Mai erau mai jos sub noi niște oameni, nu ajunseseră încă. Vântul bătuse la noi ca la fasole, și aveam capul o varză totală, nu voiam decât să intru undeva să nu mă mai vâjâie și să nu-mi mai fie frig. Dar nu era nimic acolo unde să poți sta la dos de vânt. Am intrat în căușul de la capătul telegondolelor, însă tot nu era suficient, dat fiind că era ca un fel de cameră cu doar 3 pereți. Vântul tot bătea, și tot îmi era frig.

Gondolele cele roșii și galbele stăteau agățate de sârmă, și se bălăngăneau goale în bătaia vântului. Deși instalația funcționase ultima dată cu doar o lună jumătate în urmă, puteam să jur că era abandonată cu zeci de ani înainte. Nu mai era nimeni, și totul părea extrem de straniu. Se auzea doar vântul, câte o gondolă cum scârțâia ușor, și un ocazional cra cra de la stăncuțe.

Și atunci m-am gândit să intru într-o gondolă.

Aaaah, în sfârșit la adăpost! Am lăsat ușa un pic întredeschisă, că să nu mă ia claustrofobia, și apoi am închis ochii și m-am lăsat legănată un pic de vânt. Am simțit cum în sfârșit nu-mi mai este frig și nu mă mai vâjâie nimic la cap. Apoi mi-am desfăcut frumos un baton, și am început să îl înfulec. Muream de foame.

După câteva momente a venit și Adi. I s-a părut amuzant unde m-a găsit, și s-a urcat și el, moment în care a tras ușa.

Nuuuuuuuu!

Și atunci ne-am blocat.

Nu mă mai ajută memoria, dar dintr-un motiv sau altul știam că nu trebuie să închid ușa de tot nu doar ca să nu fiu eu claustrofobică. M-am uitat cu ochi îngroziți în momentul în care a tras ușa complet. Pentru un moment am înlemnit. Ușa nu se mai deschidea.

În 3 secunde mi-au trecut 100 de gânduri și imagini prin cap. M-am întrebat oare câte zile va dura până ne va găsi cineva. Sau de cât timp vom fi morți când ne vor găsi :))) Rucsacii erau afară. Inclusiv telefoanele. Eram două persoane într-un spațiu extrem de îngust, care pe deasupra se mai și bălăngănea. Locul era părăsit și se afla în afara traseului, deci, chiar dacă ar mai fi fost câte un nebun din când în când care să fi urcat acolo, puțin probabil să ne fi găsit. De țipat nu se putea problema, pentru că nici noi nu vedeam traseul, deci n-am fi știut când să țipăm. Și să țipi 8 ore pe zi în continuu, doar doar ne-o auzi cineva, nu cred că e o idee realistă. Plus că dacă e vânt, tot degeaba, că oricum nu te aude nimeni. Am simțit o mică ușurare când m-am gândit că am putea sparge geamul, dar mi-a trecut repede în momentul în care nu mi-am putut da seama cu ce. Cu mâna goală nu prea îmi imaginam cum ar fi posibil.

Am simțit că mi se scurge tot sângele din cap. Ce să zic, ar fi fost o poveste de supraviețuitoare interesantă, dar din fericire n-am trăit să o povestesc, pentru că secunda 3 am reușit să deschidem ușa :)))))))))) Ne speriasem ca proștii :) Și am fi fost și mai de râsul curcilor dacă chiar rămâneam blocați acolo și ne găseau după o lună :))))

Trebuie însă să recunosc că sperietura asta scurtă m-a făcut să uit total de urcușul îngrozitor pe care tocmai îl pătimisem, iar imediat ce am și pășit pe traseu a devenit deja chiar o amintire îndepărtată. Adevărata nebunie frumoasă abia acum începea! Woo-hooooo!

Cu casca pe cap și cu buff-ul ridicat tocmai până sub ochi de frig ce era, am cuplat carabinierele pe cablu și am apăsat play. Creasta a fost absolut EXTRAORDINARĂ. Podul cel vestit (care apare în filmul Cliffhanger cu Sylvester Stalone din 1993 – nu l-am văzut, habar n-am despre ce e vorba și cum sunt scenele de acolo) a venit destul de repede, și a fost la fel de fain pe cât mi l-am imaginat.

Vântul bătea fără milă și aproape îmi acoperea chiuiturile de bucurie, dar nu mai conta. Eram acolo sus sus sus, nimeni în jur, pustiu total, și era fantastic!

Peisajul era unul dintre cele mai diverse și neobișnuite din câte văzusem vreodată dintr-o singură privire. Unde te uitai vedeai ceva ieșit din comun, unele peisaje păreau de pe marte, altele din deșert, de nu mai știai nici unde erai.

Faptul că eram singuri în toată nebunia aia mi se părea ireal. De unde Ivano Dobona era înainte cea mai aglomerată ferrată din Dolomiți, și chiar mă gândeam că o să fie groaznic și special am planificat să nu nimerim acolo sâmbătă sau duminică, acum că se închise telegondola, era pustie. Probabil o diferență de la cer la pământ.

De sus se vedea și mai clar cât de suspendat este Rifugio Lorenzi, de efectiv nu-ți vine să crezi că a fost agățat acolo pe o platformă, cu un hău imens sub el și cu o lume exclusiv stâncoasă și tăioasă de jur împrejur. Șaua în care se află e greu să o consideri șa, mai degrabă i-am putea spune o mini-șa, sau un vârf de ac. Mă întreb oare ce o să se aleagă de el :( Din ce am citit ulterior, înlocuirea gondolei este extrem de costisitoare, nu s-a demarat încă nici măcar o licitație în acest sens, și nici nu se știe dacă se va întâmpla vreodată. Ceea ce pentru acest refugiu s-a putea să însemne moarte definitivă. Ce trist!

Podul s-a terminat repede (ce fain ar fi fost să fie și mai lung!) și apoi am făcut o mică deviere dus-întors de la traseu ca să urcăm pe vârful Cristallino, cu 8 metri peste 3000, care ne-a costat doar 30 de minute.

N-am putut însă să mă bucur foarte tare de el, pentru că atunci am avut brusc o trezire la realitate și am intrat un pic pe modul survival.

În toată nebunia și bucuria aceea a traseului, pur și simplu ignorasem complet semnele de pe cer. Dar acum deveniseră brusc clare. De unde nu stăteam cu nicio grijă legată de vreme, acum era mai mult decât clar că prognoza nu se adeverise, și nici nu părea că avea să se adeverească, pentru că cerul era plin de nori, iar acum nu mai erau deloc albi și inofensivi, ci deveniseră cam gri, iar departe se vedea clar că stă să plouă, și norul se îndrepta către noi. Iar noi eram pe o creastă. Awesome!

Chip să ne întoarcem nu era, nici în ruptul capului nu aveam de gând să cobor pe nebunia pe care urcasem (deși cred că e mult mai simplu decât la urcare), așa că i-am dat înainte, în speranța că va mai dura ceva până ca norul negru să ajungă la noi.

Am continuat cu inima împărțită în două. Jumătate era extaziată de tot ce vedea în jur și de senzația traseului… cealaltă jumătate era pe modul survival, cu un morcov mare că avea să ne prindă vreo furtună sau ploaie torențială. După experiența din Făgăraș din 2015, chiar nu mai aveam de gând să trec iar prin așa ceva. La asta se mai adăuga și faptul că eram contracronometru, ceea ce întregea tabloul.

Iar morcovul era însă așa de mare nu doar din aceste motive. În cap îmi apărea mereu, ca un refren enervant, fraza din ghid care spunea că în 2013 avusese loc în zonă un accident fatal cu 3 victime care au fost luate de o viitură de pietre și noroi încercând să coboare din Forcella Alta când i-a prins o furtună în creastă. Adică exact pe traseul pe care urma noi să coborâm înapoi spre telescaun. Deci chiar dacă am fi scăpat de trăsneală în creastă, dacă venea o furtună puternică, eram în pericol pe traseul de coborâre.

Cu toate astea am încercat să mă bucur de traseu în continuare, deși faptul că eram singuri cuc pe acolo nu ajuta deloc (până la finalul zilei aveam să vedem un singur om, cu excepția celor văzuți pe urcare), și treaba asta cu bucuratul îmi ieșea mai degrabă în momentele în care ieșea soarele, când primeam acest semn divin că totuși s-ar putea să avem șanse să scăpăm.

Traseul Ivano Dibona este mai mult decât special, nu doar prin prisma peisajelor incredibile pe care le oferă, dar și a caracterului său de traseu istoric. Este unul dintre multele trasee folosite de trupele italiene în Primul Război Mondial, recondiționat ulterior și deschis publicului larg. Denumirea sa poate suna feminină pentru unii, dar de fapt a primit numele unuia dintre “exploratorii” care au cercetat zona în anii 1960, a descoperit practic cazematele, barăcile și restul rămășițelor din timpul războiului, și până în 1970 traseul a fost amenajat pentru public și deschis. A primit numele Ivano Dibona, pentru că din păcate, Ivano a murit în Cristallo în 1968, cu 2 ani înainte de deschiderea oficială a traseului. În chip simbolic și emoționant, fotografia lui stă agățată în perete chiar la intrarea pe traseu.

Făcându-ne drum de-a lungul traseului, am dat peste o grămadă de tuneluri săpate în stâncă, barăci în ruină, din care vreo trei care se pot distinge un pic mai bine, dar și una care, deși nu e tocmai în starea cea mai bună, se ține binișor, are și acoperiș, e folosită acum ca refugiu, și asta datorită faptului că acolo s-a săpat efectiv un lăcaș în stâncă (Ricovero Buffa di Perrero). Modul de amplasare pare incredibil atunci când dai prima dată cu ochii de el de la înălțime.

În interior am găsit chiar și niște scaune (stranie treabă), și chiar m-am așezat un pic pe unul, cu speranța de a mă odihni un pic (vântul era cel ce mă obosea cel mai mult, căci altminteri traseul este ușor), dar mai ales de a afla prognoza actualizată. Evident că acum nu mai era cu cer senin, însă nici nu era anunțată vreo bubuială, deși acolo la fața locului norii cei negri se vedeau clar că se apropie și nu prea întrevedeam șanse să scăpăm neplouați.

Chiar înainte de refugiu înghițisem un pic în sec la vederea unui mic panou care avertiza turiștii să nu încerce o coborâre pe acolo, deoarece era, citez, o pantă extrem de periculoasă, fără exit. Gulp!

De la refugiu i-am dat mai departe, de acolo mai având totuși încă o bucată bună de creastă până la începerea coborârii, și încă ne întrebam dacă aveam să ajungem la timp la telescaun sau dacă aveam să scăpăm de furtună. Și să te prindă una în timp ce ești legat de niște cabluri… chiar nu e cea mai distractivă treabă.

A urmat o porțiune de curbă de nivel extrem de faină, într-o zonă foarte stratificată, care mi-a plăcut tare mult. Din poze par un mic păianjen suspendat, și dacă nu ai fost acolo e ușor înșelătoare imaginea și pare un traseu foarte greu, dar de fapt este chiar ușor. Doar că expus, atâta tot. Însă protecția este foarte bună și în multe locuri mergi ca pe bulevard.

La ora 15:15 am ajuns la bifurcația la care traseul de întoarcere spre telescaun o ia în jos, ceea ce am făcut și noi. Cerul deja era mult mai negru, deși în depărtare ne zâmbeau raze de soare. Nu știam încă dacă vom scăpa.

Coborârea începe cu o porțiune de grohotiș foarte abruptă, similară cu ce urcasem, care ne-a pus la încercare. Cu toate astea, lucrurile stăteau mult mai bine, pentru că acela este un traseu marcat consacrat, pe care există potecă bătută în 90% din timp. Nici mai jos nu ne-a slăbit, urmând și porțiuni de descățărare faine, dar și multe cu teren foarte instabil și friabil, care îmi întindeau nervii la maxim, pentru că mi se părea că totul o poate lua la vale în orice moment.

Asta de fapt a fost senzația mea cam pe tot parcursul vacanței în Dolomiți, că totul e foarte friabil și potențial periculos pe acolo, senzație care nu m-a încercat în celelalte 2 vizite anterioare. Probabil devin mai înțeleaptă la bătrânețe :))))) (aiurea!). Am văzut în mai multe locuri desprinderi de stâncă din perete, care pe alocuri blocau poteca turistică, semn că uneori, dacă te afli în locul greșit la momentul greșit, ai șanse să nu te mai întorci de acolo.

Modificări asupra traseului și a terenului am observat și pe această coborâre, unde poteca dispărea uneori sub un morman alambicat de grohotiș amestecat cu o grămadă de alte lucruri, semn că avalanșele pe timp de iarnă și viiturile pe timp de vară nu sunt un lucru tocmai străin.

Toate astea colac peste teama de furtună cu care am stat tot timpul au amplificat starea de anxietate, și îmi amintesc că de la un punct încolo nu voiam decât să ajungem mai repede la poteca plată, pe curba de nivel, pe care o tot vedeam de mai sus că urma să traverseze niște grohotișuri, după care se afunda în pădure. Însă nu am scăpat.

Cu destul de mult înainte de a finaliza coborârea a început să picure. În spate dacă ne uitam, norii negri înghițiseră o parte din creastă. Am stat un pic în gardă și am analizat dacă să ne scoatem pelerinele sau nu, dar norocul a fost de partea noastră. Stropii au rămas răzleți, după care s-au și oprit de tot în curând, luându-ne o piatră de pe inimă.

Ușurarea a fost apoi completă în momentul în care am ajuns pe plat, în pădure. Din acel moment putea să înceapă și mama ploii, că nu mai conta, aveam echipament care să ne protejeze pe scurta bucată până la telescaun pe care o mai aveam de parcurs. Nu știam însă dacă aveam să ajungem înainte de închidere, puteam doar să bănuim că stăm binișor.

La ieșirea din pădure, când am dat cu ochii din nou de panta pe care o urcasem dimineață, de data asta dintr-un unghi un pic diferit, am înlemnit și mai tare decât atunci când o văzusem înainte de urcare. Părea parcă și mai înfricoșătoare, și pur și simplu mă uitam șocată la ea și nu-mi venea a crede că ne înhămasem la așa ceva și, mai mult decât atât, că o dovedisem. Cu chiu cu vai, dar o dovedisem.

Iar acum eram la finalul turei, iar telescaunul a apărut și el curând la orizont, ajungând la stație chiar cu vreo 20 de minute mai devreme de ultimul telescaun, de am avut timp și să luăm o gură de respiro și să ne împrietenim cu un italian care ne-a spus că sus în creastă tocmai ce ninsese un pic. Eh, detalii…

Reușisem! Cu toate că în acea zi scăpasem la mustață de o furtună și făcusem cea mai grea urcare din viața mea, traseul îmi adusese o mare bucurie! În sfârșit îmi împlinisem visul de a face Ivano Dibona, care, după cum văzusem, nu se lăsase chiar așa… cu una cu două.

Și ca să adaug o notă ulterioară, la întoarcerea acasă, căutând detalii despre închiderea telegondolei Staunies, am aflat că panta îngrozitoare pe care o urcasem este de fapt, nici mai mult nici mai puțin decât cea mai abruptă pistă neagră din întreg domeniul skiabil Dolomiți, și a fost amenajată în 1956 ca rezervă, în cazul în care pe pârtiile de la altitudini mai joase nu aveau să aibă suficientă zăpadă pe ele.

Noh, ce să zic, nu ne-am încurcat cu mizilicuri! Ne-am jucat, nu glumă! Să urcăm pe pârtie neagră înclinată 64% ne-a trebuit! :) Mă întreb dacă am mai fi urcat dacă am fi știut treaba asta din capul locului. Ceva îmi spune că mi-aș fi dat seama de ceea ce mi-am dat abia ieri: și anume că era muuult mai bine să facem traseul în sens invers. Nu de alta, dar și dacă eram un pic mai atentă, vedeam că pe schița primită de la oficiul de turism scria la porțiunea aceea “Rientro a San Forco”. Acu… eu nu știu limba italiană, și de ceea n-am băgat de seamă, dar dacă mă chinuiam puțin cred că îmi puteam da seama că rientro înseamnă întoarcere. Mai ales că aș fi putut foarte ușor să caut pe google translate dacă nu eram sigură. Sau am fi putut pur și simplu să căutăm mai bine și biroul asociației ghizilor pentru a cere informații. Eh, detaaaaalii. :))))

Va urma.

Aparate foto folosite: Sony A6000 + 16-50mm & Nikon D3100 + 18-105mm

________________

Celelalte postări din Dolomiti 2016:

Dolomiti 2016 – video teaser, traseu si costuri
Pentru că 2016 a fost anul în care mi-am împlinit un vis vechi, de a reveni în Dolomiți și a-mi face de cap pe cât mai multe trasee. Dacă prima dată, în 2011, am avut aproximativ 4 zile la dispoziție, iar în 2012 am avut doar 2, din care…

Dolomiti 2016 – 1: Canyons e cascate di Fanes (3 sept 2016)
Ziua mult visată sosise. “Murisem” de nerăbdare, dar în sfârșit visul meu Dolomitian avea să se împlinească. După ani de așteptare de la ultima vizită, mă îmbarcam în sfârșit într-un avion care să mă ducă mai bine de o săptămână în Dolomiți.

Dolomiti 2016 – 2: Pizes da Cir (4 sept 2016)
Pentru a doua zi de munte în Dolomiți se anunța ploaie după prânz, ceea ce a însemnat că a trebuit să deschidem ghidul și să încropim cu o seară înainte un Plan B, pentru că din cauza prognozei nu puteam face niciunul dintre celelalte traseele dorite de noi, toate fiind destul de lungi și/sau prea dificile…

Dolomiti 2016 – 3: Nuvolau, Averau, Cinque Torri (5 sept 2016)
Ziua cu numărul 3 din tura noastră în Dolomiți de anul trecut a fost la fel de magică precum se spune că ar fi cifra 3. Din toate zilele pe care le-am petrecut în Dolomiți în toate cele trei vizite de până acum, aceasta cred că a fost cea mai spectaculoasă.

Dolomiti 2016 – 4: Ivano Dibona și cea mai cruntă urcare (6 sept 2016)
Via ferrata Ivano Dibona era un vis mai vechi de-al meu. Am încercat să o fac și în 2012, însă n-am avut noroc cu vremea. Îmi amintesc că m-a-ncercat o maximă tristețe apăsătoare atunci, dar, cu o singură zi frumoasă din cele două pe care…

Dolomiti 2016 – 5: Brigata Tridentina si lumea animalelor (7 sept 2016)
După câteva zile de încălzire pe ferrate ușoare, a venit vremea să testăm și ceva un pic mai complicat. Până atunci nu făcusem nimic mai greu de 2B, și eram destul de curioasă cum o să fie. Încercasem un 3B în 2012, însă renunțasem după…

Dolomiti 2016 – 6: Lago di Sorapiss si padurea fermecata (8 sept 2016)
După cinci zile mai mult sau mai puțin pline de via ferrata, a șasea zi am hotărât să fie una de repaus, dar nu la orizontală, ci repaus din mers. Adică am ales un traseu de drumeție, mai lejeruț, care să ne permită să ne odihnim “pe picioare” …

Dolomiti 2016 – 7: Via Ferrata delle Trincee si marmotele (9 sept 2016)
După o zi ceva mai lejeră pe la lacul Sorapiss, în a șaptea zi ne-am luat inima în dinți și am pornit către cea mai grea ferrată de până atunci (mă rog, vorbesc doar pentru mine, eram singura căreia îi tremurau un pic bețele)…

Dolomiti 2016 – 8: Puez Odle – Seceda si minimagarusul (10 sept 2016)
După 7 zile de noroc chior cu vremea, iată că la finele vacanței părea că tolba cu noroc se golise. Urmau două zile cu prognoze de ploi sigure, care se anunțau după prânz. Pentru sâmbătă se anunța cam de la ora 14, așa că …

Dolomiti 2016 – 9: Col Rodella & THE END (11-12 sept 2016)
Iată-ne ajunși în ultima zi din Dolomiți. După 8 zile, fiecare cu câte un traseu, în care avusesem mare noroc cu vremea și ne bucurasem să vedem ceva nou de fiecare dată, într-un alt masiv, oboseala nu se acumulase deloc și, de câteva zile…

Dragă cititorule,
Dacă ai ajuns până aici, îți mulțumesc mult pentru vizită și pentru timpul petrecut citindu-mi jurnalul. Pentru că îmi doresc să împărtășesc cu toată lumea pasiunea pe care o am și să ajut cât mai mult, blogul meu este gratuit și va fi întotdeauna gratuit, chiar dacă fiecare jurnal presupune multe ore de muncă. Dacă ți-a plăcut povestea sau te-au ajutat informațiile găsite aici, singura răsplată pe care ți-o cer este să respecți natura și oamenii care doresc să se bucure de ea (inclusiv pe tine). Pentru asta, te rog:

  • nu lăsa gunoaie pe munte sau inscripții pe copaci (pentru a respecta natura și pe ceilalți turiști)
  • nu făce gălăgie pe munte (pentru a respecta pe ceilalți turiști și pentru nu speria animalele)
  • nu rupe florile ocrotite prin lege (pentru a se bucura și alții de ele și pentru a nu încălca legea)
  • echipează-te corespunzător (pentru a preveni accidentele)
  • informează-te întotdeauna asupra traseului pe care vrei să-l faci (pentru a preveni accidentele)
  • consultă prognoza meteo și nu pleca dacă se anunță vreme rea (pentru a preveni accidentele)
  • nu porni în trasee care sunt peste puterile tale (pentru a preveni accidentele)
  • nu consuma alcool pe traseu (pentru a preveni accidentele)

Dacă nu știi cum să faci unul dintre lucrurile de mai sus sau ai neclarități, dă-mi te rog un mesaj pe pagina de contact și te voi ajuta cu mare drag! :)

UTILE

DESFĂȘURĂTOR
09:45 Son Forca 13:15 Forcella Granda
12:00 Forcella Staunies 14:00 Ricovero Buffa di Perrero
pauză 15:15 Forcella Alta
12:20 Plecare de la Forcella Staunies 16:35 Son Forca

7 comentarii:

  1. Super! Felicitări pentru tură. Cu toate dificultățile, și gafele (așa crezi), sunt sigur că ai un sentiment plăcut privind în urmă. Felicitări și la cât mai multe. CUrând o iau și eu la pas :)

  2. Creasta continua si mai salbatic dupa Forcella Alta si poti sa iesi chiar la Ospedale. Pentru asta cel mai bine e sa iei autobuzul spre Misurina din centrul Cortinei si sa cobori la Rio Gere. La intoarcere poti sa astepti autobuzul la Ospedale sau sa mergi pe jos pe drumul care urmeaza fosta cale ferata si care e sublim la randul lui, desi destul de lung.

    In ziua asta in care tu, Alexandra, ai degerat in Cristallo, eu si amicul meu am degerat in Vescovo in VF delle Trincee, vis-a-vis de Marmolada. A fost friiiig, desi inainte si dupa ziua asta a fost cald, cum e normal in Septembrie.

    Mi-a placut mult aventura ta, la cat mai multe!

    • Da, imi pare rau ca n-am putut face toata creasta, dar poate vom face portiunea lipsa alta data :)
      Oh, frati in suferinta atunci :) Deci stii cat de crunt a fost :))

  3. Si anul trecut tomberoanele au fost inchise. Am vrut sa urcam pe Monte Cristallo si apoi sa coboram pe Ivan Dabona, dar am renuntat din acest motiv.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *