Dolomiti 2016 – 3: Nuvolau, Averau, Cinque Torri (5 sept 2016)

Luni, 5 septembrie 2016

Cu mașina: Corvara – Passo Giau și înapoi
Traseu: Passo Giau (2236 m) – Via ferrata Ra Gusela (1A) – Vf. Nuvolau (2574 m) – Rif. Averau – (2413 m) –  Via ferrata Averau (2A) – Vf. Averau (2649 m) – Rif. Averau – Rif. Sciattoli – Giro delle Cinque Torri – Passo Giau via 443
Masiv: Dolomiti Ampezzane, Nuvolau
Punct de plecare: Passo Giau
Tip traseu: drumeție + via ferrata
Dif. Nivel: +600 m / – 600 m
Altitudini maxime: Vf. Nuvolau (2574 m) & Vf. Averau (2649 m)
Ghid folosit: Via Ferratas in the Italian Dolomites Vol I
Hartă folosită: Kompass  617

Ziua cu numărul 3 din tura noastră în Dolomiți de anul trecut a fost la fel de magică precum se spune că ar fi cifra 3. Din toate zilele pe care le-am petrecut în Dolomiți în toate cele trei vizite de până acum, aceasta cred că a fost cea mai spectaculoasă. Am călcat prin una dintre zonele cu cele mai dramatice peisaje din Dolomiți, și pe deasupra, am avut noroc de un spectacol de nori extraordinar. Aceste 2 ingrediente au fost suficiente pentru a ne oferi o experiență cum nici nu visasem, cu atât mai mult cu cât ziua a început cu ceață și cer acoperit.

Corvara

M-am și speriat un pic sincer. În Passo Giau, de unde am pornit pe traseu, era un frig când am ieșit din mașină de-mi clănțăneau dinții în gură (la propriu!). Aveam pe mine colanții de vară. Cei căptușiți stăteau acasă în România în dulap, bine mersi. Cerul era acoperit în zona noastră, dar uneori ieșea un pic de soare și se vedea că mai departe părea mai bine, dar nu putea băga mâna în foc că vom avea o zi din aceea ca în cele mai frumoase visuri.

Și totuși a fost. Și poate chiar mai mult. Prima surpriză a fost un grup mare de capre pe care l-am depistat în prima parte a traseului, chiar înainte de a ajunge la prima ferrată. Erau cel puțin vreo 12! Cam departe să le putem face o poză decentă, dar suficient de aproape cât să ne uimească! Când le-am văzut pe toate așa, am și uitat că nu cu mai mult de 10 minute înainte o căpriță ce era mai sus de noi a dat la vale o ditamai bolostânca ce era cât pe ce să ne facă poster (ne-a ratat la mustață).

! În zonele ca aceasta, în care există foarte mult grohotiș de toate dimensiunile și pereți verticali în apropiere (și cam toți Dolomiții sunt așa) trebuie atenție mare și trebuie purtată casca încă de la început, nu doar pe traseele de via ferrata, pentru că eroziunea este foarte mare, capre sau cățărători pot fi mai sus de noi mereu, și ne putem trezi oricând cu o piatră-n cap.

Nu mult după întâlnirea cu caprele am ajuns și la prima via ferrată din zi, Via Ferrata Ra Gusela, clasificată doar 1A (nu e nevoie de echipament pentru ea), dar care ne conduce spre o șa extrem de spectaculoasă și ne scoate la un platou ca pe Marte.

Pe acest platou a fost un pic greu la început să ne croim drum mai departe, marcajele s-au cam pierdut la un moment dat, dar nefiind ceață, ne-am orientat ușor, știind unde trebuia să ajungem.

O nebunie acest platou stâncos, doar în Triglav mai văzusem ceva similar, dar vorba aceea, nimic nu se compară cu Dolomiții, aici parcă era ȘI mai cu moț! :) Iar moțul era vârful Ra Gusela, care se înălța din acest platou și spre care platoul începea să se încline, forțându-ne mereu să întoarcem privirea, minunați de priveliștea nemaivăzută. Vârf pe care, dacă mă credeți, de emoție am uitat pur și simplu că aveam în plan să urcăm, așa cum apărea în ghid că se poate, și mi-am dat seama abia când am ajuns la următoarea bucățică de via ferrată, chiar înainte de vârful Nuvolau, și nu am mai vrut să ne întoarcem.

Până acolo nu avusesem parte mai deloc de soare, și chiar începeam să-mi fac griji, dar chiar înainte de a ajunge pe vârf a început nebunia.

Pe vârful Nuvolau se află și un refugiu cu același nume, unde am găsit destul de multă lume, dat fiind că ceva mai jos operează două instalații de transport pe cablu. Cu toate acestea ne-am bucurat la maxim de spargerea norilor. Am dat prima oară cu ochii de vârful Averau, care ne aștepta cumințel, iar norul din moțul Tofanei di Rozes, la care ne zgâisem deja de ceva vreme, începea să se ducă. Ne uitam în jur și nu ne vedea a crede câți munți se pot vedea din același loc. Încă nu știam ce ne aștepta pe Averau.

Din vârful Nuvolau urmează o coborâre până la Rifugio Averau (porțiune destul de aglomerată din motivul de mai sus) după care începe urcarea spre vârful Averau. Mai întâi pe o curbă de nivel, după care pe ferrată, și apoi încă un mic push până pe vârf.


Ferrata mi-a plăcut la nebunie. Începe destul de promițător, cu o bucată un pic mai dificilă (dar totuși ușurică pentru cei experimentați, este un 2A până la urmă) și un cotlon în care evident că m-am băgat (deși nu era musai :)))) și continuă apoi destul de ușurel. Prea scurtă după gustul nostru, dar frumoasă tare.

Iar ce am găsit apoi pe vârf… ne-a uluit de-a dreptul. Deși bătea vântul rău de tot și era un frig de înghețai pur și simplu cu soare cu tot, am rămas pe vârf cât de mult am putut. Ce am văzut de acolo a fost o nebunie pur și simplu. Literalmente pot să spun că nu am văzut vreodată atât de mulți munți dintr-un singur loc. Tofane, Cernera, Croda Da Lago, Cinque Torri, Marmolada… nici măcar nu-i știu pe toți, eram pur și simplu înconjurați de tot ce-i mai frumos în Dolomiții ăștia, sau cel puțin așa pare de acolo.

Am întâlnit pe vârf și un cuplu, doi germani cred (parcă… ce rău îmi pare că nu-mi mai amintesc bine), foarte drăguți, cu care ne-am conversat un pic despre via ferrata, Dolomiți și planuri, dar și niște zurlii care, dintr-un motiv care îmi scapă, au vrut să facă o poză cu mine. Cu aparatul meu. Maaaare-i gradina :)))

De nu era vântul care ne-a congelat aproape de tot, nici că ne-am fi dat duși. Am fi stat probabil toată ziua, alternând chiuitul cu admiratul muți de uimire și pozatul în mod repetat al acelorași cadre.

La coborâre a fost cam ambuteiaj pe via ferrată (se coboară pe aceeași rută ca la urcare), pentru că erau mulți care urcau, și au trebuit așteptați, pentru că nu se putea coborî și urca în același timp. Erau și începători care erau un pic depășiți de situație și aveau nevoie de suport moral și indicații, dar încet încet se descurcau. Pentru noi mai rău era că înghețam pe loc, că altfel nu ne supăra așteptarea. Dar n-a durat totuși o veșnicie, și în scurt timp am ajuns înapoi la Rifugio Averau, de unde am început coborârea spre Scoiattoli.

Cu Tofana di Rozes în față, efectiv nu mă puteam abține de la a face câte o poză din 5 în 5 secunde. Îmi venea să mă opresc din 10 în 10 pași, atâta de frumos era! Îmi amintesc că mergeam și nu-i venea a crede ce noroc aveam cu vremea. Îmi trăiam visul cu fiecare clipă.

La Rifugio Scoiattoli ne-am odihnit un pic în interior și am mâncat un senviș, la o masă cu fereastră fix spre Cinque Torri, care m-au fascinat încă de prima dată când îi văzusem de departe, cred că în 2012.

Acum eram la doar o aruncătură de bâț de ei și plănuiam să ne apropiem un pic după ce terminam senvișul.

Apropierea însă s-a transformat în Giro delle Cinque Torri, pentru că odată ce ne-am apropiat, am văzut indicatorul pe care scria Giro, și deși am ezitat inițial, pentru că nu știam dinainte că există așa ceva și nu scria pe nicăieri la fața locului cât durează, și ne era teamă că nu am avea timp, până la urmă am riscat.

Și Doamne ce bine că am riscat, pentru că turul a fost absolut fantastic!!! După așa o zi, să avem parte de o așa surpriză de final… era deja prea mult!

La doar 5 minute de la indicator am pășit într-o lume complet nouă și parcă de pe altă planetă. Cinque Torri arătau total diferit din interior și când te uiți la ei dintr-o parte, nici prin cap nu-ți trece ce ascund pe partea opusă. M-am simțit acolo de parcă intrasem în nucleul unui labirint ascuns sub pământ, dat care totuși e la lumină. Mi-e greu să explic, dar ce am văzut acolo m-a fascinat. Blocuri imense de piatră de niște forme complet aparte, căzute în poziții în care parcă au fost așezate cu mâna, de te miri într-una de unde oare au aterizat acolo, că par că nu sunt pământești, ci meteoritice. Copaci ”în toată firea” crescuți tocmai în vârful feliilor de piatră, de parcă sus ar fi o grădină eden suspendată.

Cățărători se jucau ca păianjenii pe pereți, și mai apoi am aflat că acesta este un loc istoric de antrenament pentru ei de zeci de ani.

Turul se continuă print-un cotlon (două bucăți imense de piatră se uniseră) și mi se pare că sunt cel mai mic om de pe pământ. Cât o furnică cu mâini și picioare de om.

Am ieșit de acolo de parcă nu înțelegeam ce mi se întâmplase, și n-am putut decât să mă bucur la maxim că am făcut alegerea de a face turul. Ce înseamnă să mai faci și chestii neincluse în plan uneori :)

Întoarcerea la mașină am făcut-o pe potecă normală (443), ceva mai jos de lumea stâncoasă , printr-o zonă mai puțin umblată, pe care nu ne-am întâlnit decât cu grupul de zurlii întâlnit cu ceva timp înainte pe Averau, care probabil făcuseră aproximativ ce făcusem și noi, dar în sens invers.

În rest nimeni și nimic, mai puțin 2 căprițe frumoase cu care aproape că am dat nas în nas, care au încheiat seria surprizelor și minunilor din acea zi, încununând una dintre cele mai frumoase ture ale mele… EVER!

Am ajuns înapoi în Passo Giau pe la ora 18:30 , după aproximativ 8 ore de traseu, fericiți dar morți de foame. Am încercat să mâncăm acolo, dar era doar bar. Ne-am urcat în mașină și am încercat și mai jos, dar nici acolo n-a fost chip, căci, uitasem, în Italia în 95% din localuri se servește masa de aseară abia după ora 19:30 – 20. Înainte de asta… ciuciu. Poți să mori matale de foame că… nodoby cares :))))

Noroc că am găsit o pizzerie cam pe la jumătatea drumului spre casă care nu părea că se ghidează după aceste reguli, și am reușit până la urmă să ne liniștim stomăcelele, nu de alta dar înduraseră un pic.

Când am tras închis ochii seara la culcare, m-am gândit… ce poate să ne mai ofere Dolomiții mai mult decât atât? Sigur nu are cum să mai fie o zi ȘI mai frumoasă ca asta. Oare nu ne vom mai putea bucura la fel de mult de următoarele zile după o asemenea experiență? Rămânea doar de văzut…

Va urma.

Aparate foto folosite: Sony A6000 + 16-50mm & Nikon D3100 + 18-105mm

Dragă cititorule,
Dacă ai ajuns până aici, îți mulțumesc mult pentru vizită și pentru timpul petrecut citindu-mi jurnalul. Pentru că îmi doresc să împărtășesc cu toată lumea pasiunea pe care o am și să ajut cât mai mult, blogul meu este gratuit și va fi întotdeauna gratuit, chiar dacă fiecare jurnal presupune multe ore de muncă. Dacă ți-a plăcut povestea sau te-au ajutat informațiile găsite aici, singura răsplată pe care ți-o cer este să respecți natura și oamenii care doresc să se bucure de ea (inclusiv pe tine). Pentru asta, te rog:

  • nu lăsa gunoaie pe munte sau inscripții pe copaci (pentru a respecta natura și pe ceilalți turiști)
  • nu făce gălăgie pe munte (pentru a respecta pe ceilalți turiști și pentru nu speria animalele)
  • nu rupe florile ocrotite prin lege (pentru a se bucura și alții de ele și pentru a nu încălca legea)
  • echipează-te corespunzător (pentru a preveni accidentele)
  • informează-te întotdeauna asupra traseului pe care vrei să-l faci (pentru a preveni accidentele)
  • consultă prognoza meteo și nu pleca dacă se anunță vreme rea (pentru a preveni accidentele)
  • nu porni în trasee care sunt peste puterile tale (pentru a preveni accidentele)
  • nu consuma alcool pe traseu (pentru a preveni accidentele)

Dacă nu știi cum să faci unul dintre lucrurile de mai sus sau ai neclarități, dă-mi te rog un mesaj aici și te voi ajuta cu mare drag! :)

UTILE

3 comentarii:

  1. Una peste alta ati facut o tura frumoasa. Ati ratat insa sa va delectati cu bunatatile (dulciurile in special) preparate de Claudia (Chef cu stele Michelin) la veverite (scoiattoli) si sa beti un espresso (sau un orzo, daca nu sunteti cafegii) de campionat mondial, preparat de Massimo, la refugiul Cinque Torri. Nu te mai plangeai de foame :). Nu ai zis nimic de maimutoii impaiati din transeele muzeu – nu ati mai trecut pe la ei? Si inca odata pacat ca daca tot ati ajuns la baza turnurilor nu ati dat si-o gheara. Merita sa vezi si de sus peisajul. Mai ales ca sunt si trasee ff usoare pe care sigur le puteati catara – cum ar fi Quarta Bassa (via normale) si in varf vedeai si locul unde a fost observatorul austro-ungar din primul razboi mondial (ala de a fost bombardat – e gauroiul din varf, unde e statia de rapel, care se vede si de jos). Povestea luptelor (WW 1) din zona o poti vedea vizionand filmul The silent mountain http://filmehd.net/the-silent-mountain-2014-filme-online.html . Apropos, preparatele pe baza de branza servite la refugiile din zona sunt exceptionale – au mai toti o conventie cu stana aia de mai jos de refugiul Cinque Torri care le furnizeaza lapte si branza proaspata. Si de final, un quiz: cate sunt la numar, de fapt, cele cinci turnuri? Astept raspunsul :)

  2. confirm tot, locul cu cele mai complete panorame din Dolomiti. Același traseu l-am făcut și eu mai puțin porțiunea Cinque Torri. Totuși, Dolomiti te vor mai surprinde: Ferrata Lipella duce fix în vârful Tofana di Rozes iar Cadini di Misurina parcă sunt catedrale gotice plus văi care îți vor tăia respirația

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *