Pe dealurile din Poiana Mărului – drumeție ușoară și hamac

Anul trecut am avut norocul ca Sf. Maria să fie într-o zi de luni, așadar cu această ocazie minunată, mi-am luat liber și de ziua mea, și uite așa am făcut rost de o mini vacanță de 4 zile. Voiam un pic de relaxare, un pic de munte, așa că le-am îmbinat cât de bine am putut și am stabilit tabăra centrală în Poiana Mărului.

Îmi doream o pensiune frumoasă, cu balcon la cameră, cu vedere deosebită, cu șezlonguri în grădină, și mult verde, ideală pentru relaxare. În schimb, nu știu cum am reușit, că am găsit o pensiune whatever, la care am primit camera de la parter (deci ciuciu balcon), cu vedere deosebită dar de care m-am bucurat doar fix 5 minute când am văzut un răsărit, cu șezlonguri pe care nu-ți venea să stai pentru că afară era o gălăgie infernală de la copii și adulți deopotrivă, cu mult verde dar numai ideală pentru relaxare nu era, pentru că era plină de, scuzați-mi sinceritatea, cocalari, care stăteau până noaptea târziu la distracție în sufrageria pensiunii, care era fix în ușa noastră. Ca să nu mai zic că era cocoțată pe un deal (bine, asta știam, dar totuși…) și accesul cu mașina se făcea pe un drum super abrupt, îngust, pietruit și în serpentine, de-ți era mai mare dragul.

Nu știu cum am avut atâta noroc, mai ales că în prima noapte am murit de frig (nu s-a sinchisit nimeni să dea drumul la căldură), am cerut niște prosoape mai mari și o pătură și nu am primit absolut nimic, și în plus de asta ni se promisese că se servește mâncare, dar totul era după cheful “cumnatei” de lângă. Micul dejun se servea doar între anumite ore, destul de matinale, iar într-o seară am fi rămas flămânzi dacă am fi stat pe baza lor, pentru că am fost refuzați. A trebuit să coborâm tocmai jos în Poiana Mărului să mâncăm. O singură dată am luat micul dejun acolo, și a fost super scump.

Așadar ne-am luat mega țeapă, dar cum plătisem avans dinainte (altă greșeală) și nici nu aveam unde mai pleca să căutăm altă cazare dat fiind weekendul prelungit al tuturor, am rămas pe loc și a depins doar de noi să ne facem șederea plăcută, și ne-a și reușit. În orice caz, am sesizat că atunci când aleg eu cazarea, ceva clar nu e bine, așa că am stabilit că nu mai are rost să mă ocup eu de asta :)))

În orice caz, plecând sâmbătă din București, înainte de a merge la cazare am zis să tragem o fugă pe la Parc Aventura. Deși mai fusesem și în 2009, pe vremea aceea nu exista tiroliană peste loc, și tare îmi doream să o încerc.

Sâmbătă, 13 august 2016

Ne propusesem să plecăm devreme din București și să ajungem la Parc Aventura înainte să se aglomereze, dar am făcut-o lată și nu știu cum ne-am învârtit că până la urmă am plecat târziu, și nu am prins aglomerație doar la Parc Aventura, unde am stat la o mega coadă, ci și pe DN1 cu o mie de ani înainte de Comarnic, de-am zis că nu-i adevărat. Pentru prima dată ever, am luat-o prin Breaza, pentru că așa ne-a implorat Waze-ul, ca să mai scurtăm timpul măcar un pic. A fost îngrozitor. Dar măcar ne-am încălzit cu gândul că ne vom întoarce pe 16, nu pe 15 cu toată lumea, și va fi liber (yeah, right, 3 zile mai târziu… cine credeți că stătea în coloană pe DN1…)

Anyway, am ajuns la parc Aventura abia în jur de ora 13, și după ce am reușit să dovedim coada, am început să luăm jocurile la rând. Am făcut un albastru, după care încă un albastru sau roșu, nici nu mai știu sigur, dar nu l-am terminat pentru că efectiv mă plictisisem teribil, așa că am abandonat și am zbughit-o la tiroliană.

La tiroliană stăteai de asemenea la coadă, dar măcar pe urmă era fantastic. Un dus peste lac, și un întors tot peste lac. Parcă dusul era mai fain, pentru că pe prima bucățică te dai printre copaci un pic, dar nici întorsul nu era de lepădat. Mi-a plăcut așa de tare încât pe ultima sută de metri am mai încercat o dată, și noroc că fix atunci am prins liber, că altfel nu ne-am fi încadrat în timp. A fost genial, păcat că am pierdut timp cu jocurile. Dacă știam, mă dădeam numai pe tiroliană non stop.

De acolo am făcut o scurtă oprire în Brașov pentru masă, după care am tulit-o spre Poiana Mărului. Am ajuns la cazare și…. după cum spuneam, am constatat că nu e tocmai ce ne doream, deși încă nu ne lovisem de toate problemele. Seara vecinii au stat la vorbă și la gălăgie fix în exteriorul camerei noastre până după 12 noaptea, și în cursul nopții nu am avut căldură.

Am încercam totuși a doua zi să ne simțim bine, și să facem abstracție de condițiile visate lipsă, și după amiază am plecat în plimbare pe dealuri, ca să profităm la maxim de locația în care ne aflam.

Duminică, 14 august 2016

Eu una mai fusesem în zonă, și la câteva sute de metri după pensiune chiar am intrat pe un traseu cunoscut, dar când mai trecusem pe acolo era noiembrie, o gheață pe jos de făceai patinaj artistic, și am prins o ceață încât n-am văzut nimic. Chiar mă ofticasem atunci când am ajuns pe coamă și știam că în față e Piatra Craiului, dar nu se vedea nimic. Acum am avut ceva mai mult noroc, și i-am putut da bună ziua, dar în acea direcție se instalase un nor mare și gri.

L-am ignorat cu talent însă, pentru că venisem acolo ca să căutăm un loc bun de pus hamacul, ideal pentru relaxare cu fața spre Crai, însă ia locul de unde nu-i, pentru că totul e îngrădit pe acolo, și copacii bun de hamac sunt și nu sunt. Cu maaare chiu cu vai am găsit un loc, departe de a fi ideal, dar cum era singura variantă, n-am avut de ales.

Vederea în schimb a fost genială, și am avut bucuria de a ne clăti ochii cu marele Crai, dar curând ne-a luat frigul (soarele se ascunsese un pic sub plapumă) și n-am mai putut sta pe loc.

De întors ne-am întors pe același drum (nu aveam nicio șansă să facem vreun circuit), și am ajuns înapoi la pensiune chiar în jurul apusului, când soarele blând tocmai ieșise un pic de sub plapumă și se hotărâse să se mai arate un picuț înainte să o ia la sănătoasa.

Am primit și flori de ziua mea (în avans chiar! :D)

Pentru masa de seară, așa cum spuneam, am vrut să mâncăm la pensiune (mă rog, lângă, la “cumnata”) dar nu s-a putut. Am fost refuzați pur și simplu. Noroc că mai era timp și am mai găsit deschis restaurantul de la Sergiana de jos din Poaiana Mărului, deși era ziua în care chiar nu mai aveam chef de mers cu mașina și voiam să stăm liniștiți pe loc. Oh, well… serviciile în România… Noroc totuși că mai există și proprietari de pensiuni în țara asta care își tratează clienții cum se cuvine. Păcat însă că de data asta n-am avut noroc să nimerim noi unii din ăștia. Poate data viitoare…

Reveniți la pensiune, am încercat să ne găsim telefonic o altă cazare pentru ultima noapte, la Plaiul Foii. Din păcate nu am reușit, fiind totul plin cu ocazia zilei libere de 15 august :(

Așa că ne-am resemnat, ne-am pregătit repejor rucsăceii pentru a doua zi, și ne-am culcat visând la traseul ce urma să-l facem.

Va urma.