Fagaras: X2 Race (20 august 2016): marturia unui om care habar n-are sa alerge

2016 a fost anul cu multe lucruri și experiențe noi încercate, și printre acestea se număra și prima mea cursă montană. Dacă mi-ai fi spus acum 10 ani că voi participa la așa ceva, aș fi spus că ești dus cu pluta. Culmea este că același lucru l-aș fi spus și cu un an în urmă, dar viața are așa un mod de a-ți arăta că vorba aia cu “never say never” nu e degeaba.

Decizia am luat-o în cam 5 minute, cu vreo 3 săptămâni înainte de cursă. Discuția a fost ceva de genul:

– Hai că vin și eu la Bâlea și eventual mă duc în plimbare până la Călțun, ne vedem pe sus.
– Păi și în rest ce faci? Că e lungă cursa de la 2X2, o să te plictisești…
– Mmm, nu știu… Hmmmm, ce-ar fi să mă duc pe Negoiu și înapoi?! Am timp până îți dai tu duhul la 2X2.
– Păi și atunci de ce nu te înscrii la X2?
– :))))) Ai înnebunit? Eu nu știu să alerg!
– …..
– Da’ care e timpul limită?
– 10 ore.
– 10 ore??? Păi mi-a luat 5 ore să ajung de la Bâlea la Negoiu în 2010, și asta cu o mie de pauze și făcut poze.
– Păi vezi? Hai!
– Ăăăăă, ok!

:))))

Și asta a fost cam tot. M-am gândit că, ok, în 2010 făcusem eu 5 ore până pe Negoiu, dar o luasem direct spre Șaua Păltinu, nu ocolit prin Șaua Caprei. Pe de alta parte însă, atunci făcusem pauze și mersesem lejer. Așa că mi-a încolțit în minte ideea că dacă mă grăbesc un pic și eventual alerg măcar la vale, am șanse.

Deja îmi sclipeau ochii. Nu mă gândisem niciodată să mă provoc așa. Pentru mine muntele a însemnat și va însemna întotdeauna o bucurie care se trăiește în pas domol, în ture liniștite, fără grabă, fără alergat. Dar curiozitatea înnăscută și-a spus cuvântul. Oare pot să ajung până pe Negoiu și înapoi în 10 ore? Aceasta este întrebarea!

Am intrat repede pe site să mă înscriu. Dar mai înscrie-te dacă poți, înscrierile erau închise. Duuuh! M-am dezumflat ca un balon. Dar era prea târziu să dau înapoi. Mi se pusese pata. Am pus repede un mesaj pe grupul colegilor de club, poate poate e vreocareva care are loc și nu mai poate merge.

Și, norocul meu, chiar a fost (thanks, Vlad!). A doua zi deja aveam loc. It was on!

Pentru cursă nu m-am pregătit deloc. Și la ce să mă pregătesc? Aveam de gând să merg :))))

Așa că ne-am îmbarcat vineri seară în mașină, 2 nebuni pentru 2X2, 3 pentru X2. Am încercat să mă uit în rucsac să văd ce aș mai putea lăsa (deja aveam indecent de puține pentru o tură de 10 ore) dar n-am găsit nimic inutil. Era de ajuns că nu îmi luam aparatul cu mine. Era pentru prima dată când mergeam pe munte fără aparat și fără nici un gând de-a face poze. Era să leșin când am realizat. Unde ai mai văzut tu blogger de munte fără aparat foto?!?

Nu ne-am cazat la Bâlea, prețurile ni s-au părut mult prea obscene, dar asta a însemnat mult timp pierdut pe drum, atât seara pentru ședința tehnică + ridicarea kiturilor, cât și dimineața. De mâncat am mâncat aiurea și pe fugă, eram obosiți după o săptămână grea, așa că, una peste alta, nu prea am fost în formă (nu că dacă aș fi fost în formă aș fi făcut o brânză mai mare :))))

La 5:30 eram la Bâlea, la 6 s-a dat startul pentru 2X2, când soarele încă nu răsărise. O oră nu știu ce-am făcut pe acolo, dar era un frig de nu știai pe unde să te mai bagi, și bineînțeles că fix atunci am avut nevoie la baie și toaletele publice nu erau deschise. Marfă!

La 7 s-a dat startul. Atmosfera chiar îți dădea un cu totul alt mind set. Abia așteptam să pornesc (ce naivă eram! :)))) Mi-era teamă de o singură chestie. Mă rog, două. Se anunțau ploi după ora 14, și ultimul lucru pe care mi-l doream era să mă prindă iarăși o furtună în creasta Făgărașului. Cea din 2015 îmi ajunsese pentru toată viața. Și doi, mi-era să nu mă fac de cacao și să nu mă încadrez în timp. Dar nu era ca și cum aveam ceva de pierdut, așa că mi-am dat seama în curând că mă doare la bască. Noi să fim sănătoși.

La fluierul startului (hell, nici nu mai știu dacă a fost vreun fluier, whatever), mulțimea a luat-o buluc la vale pe scări și așa pentru un moment m-am luat cu ei, corpul meu chiar avea impresia că poate să alerge :)))) Dar vreo 30 de secunde mai târziu am crezut că-mi iau foc plămânii, și am zis…. Staaaaai, Alexandro, unde te grăbești așa, ca fata mare? Ia uite domle la ea! Ți se pare ție cumva că poți s-alergi? :)))))

Așa că am rămas în banca mea, nu de alta dar începea urcarea abruptă spre Șaua Caprei, și pe aia în sus cred că doar Pălici aleargă :))))

În fața mea era un puhoi imens de oameni, în spate mai rămăseseră doar câțiva (ha, ce fraieri! – zise ea în timp ce abia se târa la deal :))))), lângă mine o tăntică la vreo 273 de ani mergea cam în ritmul meu, ba chiar dădea să mă depășească dacă mă opream un pic să-mi suflu nasul :)))) (Săru’mâna doamnă, da’ nu vă supărați, dumneavoastră ce-ați mâncat toată viața de urcați așa sprinten ca o floricică???). Zic, ei, gata, până aici, am și eu o onoare, și mi-am propus să n-o las să mă depășească. (4 ore și 13 minute mai târziu era în același timp cu mine pe Negoiu. Ptiuuuuuuu, a naibii femeie!)

Am ajuns în Șaua Caprei după vreo 35 de minute parcă (nici nu mai știu, naiba a ținut minte). În spatele meu mai erau doar vreo doi parcă, și cred că nu dormiseră toată noaptea sau aveau un picior rupt sau așa ceva, că altfel nu pot să-mi explic cum de erau mai înceți ca mine. Sus era un băiat de făcea poze participanților. Am zâmbit ca și cum toată viața mea făcusem curse montane, noroc că durează puțin un click și am putut reveni repede la fața schimonosită de om care a pierdut un pariu sau așa ceva :)))

Foto credit: Andres Nuñez Alpresa

Când am ajuns sus, nu știu de ce m-am bucurat așa de tare, că urma tot o urcare, până pe Iezerul Caprei. Așa că mi-am acceptat soarta și am plecat mai departe. Pe sus pe creastă până în Șaua Păltinu mi s-a părut destul de diferit traseul pe alocuri față de 2015. Cred că doar faptul că atunci prinsesem zăpadă, și că mersesem ca un om normal, nu ca unul fugărit de urs, a făcut să mi se pară altfel traseul.

Foto credit: Adrian Crapciu

Înainte de Șaua Păltinu, cum am prins un pic de vale, mi-am dat drumul la picioare. I was like…. bitches loook at me, ce cool sunt, aleeeerg! (nobody cared, acolo toată lumea aleargă. Duuuh!). Culmea e că fix atunci, nu știu cum naiba, m-a prins pe film un băiat din ăla de filma, și uite așa pare că eu chiar știu ce fac :)))))))

Aiurea, 3 minute mai târziu eram cu limba de-un cot :))))

Am trecut destul de repede de primul punct de alimentare (mă scuzați, punctUL, că altu’ nu mai e, la întoarcere al doilea punct e de fapt tot ăsta :)). M-am oprit un pic să mă adap, dar nu mai știu cât am stat. Trupa de acolo a încercat să mă încurajeze cu niște vuvuzele, dar erau ușor leșinați. E de înțeles însă. Când am ajuns eu acolo, deja încurajaseră pe toată lumea, săracii deja nu mai aveau energie să sufle.

În drum spre Călțun deja nu mai aveam habar dacă mai era cineva în urma mea sau nu. Am ajuns din urmă un cuplu (un el și o ea), și m-am gândit că sunt turiști, că și ei mergeau. I-am depășit, după care am văzut că se țin destul de aproape de mine. Moralul meu deja se ducea spre pământ. Îți dai seama ce varză sunt dacă și niște turiști merg la fel de repede ca mine?

Nu mai știu cât am mers așa, dar nu puțin. Și nu pot să vă spun cam cât de tare mi s-a umflat inima în mine când la un moment dat, din întâmplare, am observat că au și ei numere de concurs. Mamă frate, își dai seama ce tare sunt că i-am ajuns pe ăștia din urmă și nu mai sunt ultima??? :)))))

Urcarea pe Lăițel a fost mult mai ușoară decât îmi aminteam și mă așteptam. Iar când am ajuns la Călțun încă mă simțeam bine și eram uimită de cât de bine stăteam cu timpul. Dar n-am mai rezistat și m-am așezat un pic pe iarbă să mănânc ceva. Proastă mișcare. Nu am stat mult, dar până pe Negoiu am tras de mine ca de un car cu 3 roți, și alea pătrate. Chiar sub Negoiu m-am întâlnit cu trupa 321sport (Bogdan, Sica, Irina, Dana) pe care nu-i mai văzusem de dimineață. M-am bucurat de o îmbrățișare, că tare aveam nevoie, după care ne-am despărțit din nou.

Aveam un ușor tremurat, și m-am gândit că e de la nemâncat, așa că am tras o poză la Negoiu și apoi m-am așezat iar să mănânc. Lângă mine se așază doamna de care vă ziceam la start. Dată naibii femeie. Îmi spune că nu a mai prins loc să se înscrie, dar a venit chiar și așa. Fusese și anul trecut și în fiecare an face o tura asta. Hai dă-o frate-ncolo de treabă! Pe buneeee???

Eu deja vedeam ușor dublu.

Pe Negoiu să fi stat vreun sfert de oră. Nu-mi venea să mă ridic nici dacă era pe bani. Am încercat să aflu ceva despre starea vremii de la voluntari, dar nu părea că-i păsa cuiva de îngrijorarea mea. Așa că mi-am luat tălpășița. Cerul părea ok-ish momentan, dar pe de altă parte, și anul trecut de ziua mea tot așa mi s-a părut, după care era să mor. Așa că…. lasă că știu eu! Morcovul era din ce în ce mai mare.

Până jos la Călțun totul ok, deși numai eu știu cât m-am chinuit pe coborârea aia până în Șaua Doamnei. La Călțun am luat niște apă (noroc că era într-un bidon) și am pornit mai departe. Deja îi știam pe de rost pe aproape toți participanții care se mișcau aproximativ în același ritm cu mine. Nu-mi era clar dacă mai erau mai mult de unu-doi în spate, cert e că eram printre ultimii.

Nu mai țin minte pe unde eram când m-am întâlnit cu primul om de la 2X2 care fusese deja până pe Moldoveanu și înapoi în dimineața aceea (!!!!). Mi-e greu să-mi aduc aminte, dar nu-i exclus ca eu să fi fost încă în urcare spre Negoiu :))))) Pălici cred că a zburat peste mine, că nu-mi amintesc să-l fi văzut. Bine, deja vedeam în ceață, nu mai puteai să-mi ceri prea multe.

Cu Mihai m-am întâlnit pe undeva între Călțun și Șaua Păltinu, dar mi-e total neclar pe unde, nu mai țin minte. So happy to see a friendly face! Era un pic mai puțin rupt decât mine. Eh, nu făcuse decât Moldoveanu între timp.

Toți oamenii erau super! Toți ne încurajam unii pe alții, și chiar dacă eram cea mai varză dintre cei mai varză, mulți tot îmi spuneau Bravo! Creștea inima în mine, nu alta! Îmi venea să plâng, dar mi-am amintit că nu mai am energie, așa că m-am abținut :))))

La întoarcere Lăițel m-a rupt. Efectiv m-a rupt. Am crezut că nu se mai termină niciodată. Din fericire nu m-a rupt numai pe mine (hă hă). Mai mulți dădeau semne că rămân fără combustibil. Zic, taci! Asta e șansa mea! Cei din urmă vor fi cei dintâi!! (aiurea, abia mă mai țineam pe picioare :))))

Cuplul cu care ținusem aproape cam tot traseul mă depășise la un moment dat (pentru că făceam pe mine, în pana mea, a trebuit să mă opresc să merg la baie, că doar nu era să car tot lichidul ăla cu mine!) dar pe Lăițel i-am ajuns din urmă (nu mă întrebați cum, explicația sfidează orice lege a logicii). Nu mi-am dat seama exact de ce stăteau pe loc, dar am țâșnit (a se citi târât) mai departe. Abia la finish am aflat de la ei că ii făcuse knock-out Lăițel. Just my luck.

Un pic mai încolo am dat de alt grup. Mamă, I’m on fire! O să termin prima! :)))))))

Deja vedeam triplu, nu mai aveam deloc energie și știam că urmează încă o urcare pe care habar n-aveam cum o voi putea dovedi. Un moment am contemplat să cobor naibii din Șaua Păltinu spre Bâlea, dar am alungat gândul imediat. Pușcașii nu renunță niciodată! Nici morți! :))))

Și cum mă târam eu așa ușor înainte, o înviere a pus stăpânire pe mine când, cu coada ochiului, am văzut cum cei din grup s-au oprit cu toții să meargă una dintre ei la baie. Pfuai! M-am scos, deja sunt vreo 6 în urma mea! La o parte, țineți-mi loc pe podium! :))))) La naiba, nici nu știu ce premii se dau, de ce nu m-am uitaaaaat???!?!?!? :)))) Taci, mai bine, în felul ăsta n-o să trebuiască să mă prefac surprinsă când mă uit în pungă!

Pe urcarea pe Păltinu am crezut că îmi cade capul pe jos. M-am aplecat așa de tare în față la un moment dat, încât am zărit cu capul în jos, printre picioare, cum se apropie cineva în fuga din spate. Era unu de la 2X2. Efectiv a sărit peste mine :)))))

Nu stau mult, și mai vine unul. Acesta merge. Da’ deloc încet, ce crezi? Era un nene la vreo 432 de ani. Numărul de concurs era verde. Kill me now! Deci ca să înțelegeți: omul fusese și pe Moldoveanu de dimineață, ajunsese și pe Negoiu, și acum mă depășea :)))))

Eu nu știu frate, oamenii ăștia din ce-s făcuți? Vă rog să mă lămuriți și pe mine, căci pe mine mă depășește situația. Pentru mine sunt pur și simplu super-oameni, altceva nu pot să spun! Mister total, n-o să înțeleg niciodată. Eu abia pot să merg douăzeci și ceva de km hai maxim 30 de pe zi, și alții aleargă 42 în câteva ore, unde mai pui că și urcă mii de metri altitudine în timpul ăsta, și nici nu mai vorbesc de ultramaratoniști. Ceva îmi scapă.

În fine, să revenim. Din sens opus au început să vină și fete. Eram un fel de John Travolta cu lopata pe umăr încercând să-și dea seama care e mașina lui dintre toate alea acoperite cu zăpadă. Mi-a dat cu virgulă, așa că am mers mai departe.

Între Șaua Păltinu și Șaua Caprei e un gol. Nu-mi mai amintesc aproape nimic. Nici măcar nu sunt sigură că am mers pe acolo :)))) Just kidding, sigur am fost, doar că e blank total. În Șaua Caprei mă așteptam și eu la niște vuvuzele, urale, plecăciuni, ceva… În schimb.. nobody gave a fuck.

M-am luat singură în brațe, mi-am bătut pe umăr, m-am pupat, și i-am dat la vale. Știam că nu mai am de urcat, și asta aproape mă încălzea pe dinăuntru, mă făcea să simt că-s cel mai fericit om de pe pământ, iubirea față de atomi era maximă.

Nu puteam să alerg, aveam impresia că picioarele îmi sunt niște bețe care pot face trosc în orice moment.

Jos, când am pus primul pas pe asfalt, niște băieți erau în cale-afară de bucuroși. E incredibil ce putere imensă pot avea niște încurajări. Îmi venea să-i iau pe toți în brațe, atâta doar că nu mai aveam niciun control asupra mușchilor.

Față de dimineață erau o mulțime de oameni la Bâlea și unii erau fascinați de cei cu număr de concurs. Pentru un moment cred că m-am simțit cool și importantă, după care mi-am amintit că mă doare tot corpul și s-ar putea să mor :))))

Când am intrat în linie dreapta să urc scările până la finish, băiatul de la microfon s-a gândit să facă o glumă proastă și m-a încurajat să alerg, cică “așa ca la start” :))))) Dacă aș fi avut energie m-aș fi prăpădit pe jos de râs. Păi băi frate, eu abia mai văd pe unde pun piciorul și simt că mă descompun, și tu crezi ca mai pot să alerg??? Și nu oricum, ci la deal???? Ești nebun?

Am încercat să mă fac că nu-mi dau seama că vorbește cu mine, după care mi-am dat seama că eram singura fraieră pe acolo, așa că n-am avut de ales. Că doar nu era să mă fac de râs să creadă oamenii ăștia că nu știu să aleg (în pana mea! Păi se poate?! Mai aveau și o cameră pe acolo, unu făcea poze, chiar mă făceam de cacao) așa că am schițat un soi de alergat care cred că semăna cu un sprint de struț beat, dar cum necum am ajuns la finish, unde o fetiță mică și scumpă foc, care habar n-am de unde a apărut, că vedeam deja în dungi, mi-a pus o medalie peste cap.

5 minute mai târziu încă mă învârteam în cerc, nu știam exact ce trebuia să fac. Au început să-mi treacă o mie de chestii prin cap toate deodată: doamne, nu m-a prins ploaia! Sunt întreagă! Sunt întreagă? Parcă totuși lipsește ceva!? Mamă, ce mă dor picioarele! Ma-mă, un-de ești, baaaate-mă de vrei da… What daaaa? Ce medalie tâmpită, e triunghiulară??? Wtf, o medalie iau și eu în viața asta și nu e rotundă???? Fir-ar!!! Doamne pe unde or fi oamenii ăștia? Mamă ce mi-e foame! Eu ce naiba mănânc? Cred că tre să merg la baie! Ia uite-l pe băiatul ăsta! Cred că îl știu de undeva. Dar habar n-am cine e! A, fii atent, ăla e timpul meu? 8h56. Moamă! Sunt dată naibii! Aproape am câștigat! Nu sunt decât vreo 184 de oameni sosiți înaintea mea :))) A, taci că sigur sunt și care au abandonat! Ce fraieri! :)))) Ai de capul meu, mă doare tot! Unde să mă așez? N-am unde! Dar trebuie! S-a terminat? S-a terminat!

Tot ce vreau să spun este… mulțumesc fanilor! Fără voi n-aș fi reușit! Am fost foarte aproape de recordul de 2h27 (bărbați) și MAI ALES de cel de 3h40 (femei) :))))))) (ce mănâncă ăștia… naiba știe!)

Acum să fim și serioși… Ce pot să spun în urma acestei experiențe este că mi-a plăcut la nebunie! Chiar dacă am cam tras de mine, mai ales în a doua parte. Am găsit răspuns la întrebarea „oare pot să ajung până pe Negoiu și înapoi în 10 ore? CHIAR dacă nu alerg?”, așa că mi-am atins scopul. Inițial mă gândisem că dacă ajung în timpul limită de 5 ore pe Negoiu, la întoarcere sigur fac mai puțin. Ceea ce uitasem să iau în calcul însă este că, deși la dus e mai mult de urcat, la întors ești mult mai rupt… Sau mă rog, așa a fost la mine. Deși am ajuns în 4h13 pe Negoiu, la întors am făcut vreo 4 ore jumătate. Dacă aș fi făcut 5 ore până pe Negoiu, nu m-aș fi putut încadra în timpul limita de 10 ore dus întors, pentru că până înapoi la Bâlea aș fi făcut mai mult de 5 ore.

În fine, n-am să înțeleg niciodată de ce pentru 2X2 (45 km, diferență de nivel +4200m) timpul limită este de 14 ore, în timp de pentru X2 (18 km, +1900m) este de 10 ore, dar nu pot decât să mă bucur. Așa cum spuneam și atunci, nu vă gândiți că mă apuc de alergare montană, cel puțin nu prea curând, dar dacă mai am ocazia, cu siguranță voi mai încerca o cursă de cros sau semi-maraton dacă simt că timpul îmi permite să mă încadrez chiar și dacă nu aleg decât la vale. Până una alta, ne vedem pe 6 mai la Eco-Maraton :)

Să ne vedem (dublu) cu bine! :)))

Post Scriptum: Scriu aici ca să nu uit la pensie, pentru că n-am făcut nicio poză: a doua zi după cursă am fost la Cetatea Poenari. Asta ca să nu mergem direct acasă. N-am nici cea mai vagă idee de ce mi-a venit această idee mirobolantă, probabil nu-mi ajunsese urcatul din ziua precedentă și voiam să mă mai chinui un pic :)))) Mai fusesem la cetate, doar tocmai în 2008. Ceilalți nu mai văzuseră cetatea, așa că am zis să vin cu o idee de ceva nou. Proastă idee. A fost groznic. Mulți pantofari (duuuh), foarte foarte cald, mai ales sus, n-am avut ce poza, și scările alea parcă nu se mai terminau. Aș fi dat orice să fie potecă în loc de trepte. Asta ca să mă lecuiesc de obiective turistice care au devenit mult prea cunoscute…

8 comentarii:

  1. BRAVO, in primul rand, nu conteaza locul. Colega de club a luat locul 4, dar e fibra langa muschi, nici eu nu ma tin de ea:)
    nr. 2: nu vb doar ce mananca, e vb de antrenament, varsta, lipsa astm samd
    nr. 3 Daca vrei o cursa hard core, hai la Retezat Sky Race, inca mai sunt locuri si la traseul de 23 si la cel de 28 km, o sa fie fain, creasta cat cuprinde.
    Pana atunci, carari cu soare!!

    • Mersi fain!
      Da, da, stiu, e doar o expresie cu “nu stiu ce mananca” :) Evident ca e vorba de mult mai mult! Dar na, jos palaria pentru ei!
      Stiu de Sky Race, cred ca e super fain, dar din pacate nu sunt in tara atunci, si chiar daca eram… e un pic prea greu pt mine :)
      Mersi mult de idee, oricum! :)
      Caraci cu soare!

  2. Bravo Alexandra.
    In primul rand pentru participare, apoi pentru text.
    Pot doar sa adaug ca o consolare… Laitel… mi-a pus si mie capac. L-am urat cu fiecare por. Dar a trecut acel moment si acum chiar imi aduc aminte cu placere. Dar totusi sa NU intram in detalii :)

    Spor!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *