Circuit pe Vârful Toroiaga – traseu de 1 zi în Maramureș

Ca să nu trec pe acolo și la dus și la întors, am gândit un circuit, cu urcare pe un traseu nemarcat ce începea pe lângă Izvorul Hriț, parcurgerea crestei Toroiegii, și apoi coborâre de la Refugiul Lucăciasa spre carieră, înapoi la punctul de start.

Toate bune și frumoase, atâta doar că ceva n-a fost în regulă chiar de la început. Păcat că nu ne-am dat seama….

În primul rând… am ajuns în Băile Borșa abia un pic înainte de ora 12. Era o caniculă de-ți venea să leșini, și probabil din cauza asta eram super moleșiți. Practic nu aveam niciun chef, dar planul era plan, așa că i-am dat înainte.

Am întârziat nițel și pentru că mi-am dat seama că nu am niciun elastic de păr, și pe așa căldură nu puteam urca fără, așa că am căutat un magazin care să aibă așa ceva în Băile Borșa. N-am nimerit din prima, doar din a doua.

Astfel că ne-am urnit de la punctul de start abia pe la 12 și câteva minute. Am bâjbâit un pic intrarea pe traseu, dat fiind că nu este marcat, dar în câteva minute am nimerit drumul de taf care însoțește Izvorul Hriț.

Bucuria n-a durat mai mult de câteva minute, pentru că în scurt timp panta a devenit imposibil de înclinată, și pe deasupra, ne și bătea soarele în cap. Canicula m-a stors de puteri în 2 timpi și 3 mișcări, și simțeam că n-am nici cel mai vag strop de energie. În curând singurul target era să ajung la următoarea bucățică de umbră, unde mă opream și-mi trăgeam sufletul de parcă tocmai urcasem 3 sky-scrapere. Și tot așa… din umbră în umbră, în condițiile în care distanța dintre 2 petice de umbră consecutive era mult mai mare decât mi-aș fi dorit.

Ne-a luat vreo 2 ore să ajungem pe o curbă de nivel la stânga, de pe care am admirat un pic Munții Rodnei, dar deja începusem să ne facem griji când am văzut că traseul avea o ușoară tentă de coborâre.

Totul fiind nemarcat, am folosit aplicația Munții Noștri, dar chiar și cu ea am realizat de câteva ori că habar nu aveam unde suntem, și am mers mai mult pe bâjbâite, după instinct. Ceea e a funcționat, pentru că am ajuns la un moment dat la niște ruine, unde ne-am dat seama că suntem aproape de baza urcării spre Vf. Stâna lui Văratic.

Aici am făcut și o mică pauză, nu de alta dar eu cel puțin eram terminată și îmi era și foame. Canicula era în continuare la cote maxime, așa că după ce am pornit iar, deși mă odihnisem un pic, am constatat că sunt la fel de ruptă.

Am continuat totuși să urcăm încet încet, motivându-mă cu rododendronul de pe creastă. Nu cred însă că am apucat să urcăm mult, nici măcar nu trecusem de tot de etajul coniferelor, că la un moment dat ne-au ieșit în cale 2-3 câini ca de nicăieri, ca și pe traseul din Rodnei de altfel, care nu păreau să aibă de gând să ne lase să ne continuăm traseul, la cât de urât făceau.

Am simțit că o luăm iarăși de la capăt. Mi se părea că se repetă ziua de ieri. Numai că acum eram la începutul traseului, nu la final. Iar după chinul tras pe pantele alea infernale și canicula prin care am urcat, chiar nu aveam nici un chef să fi pătimit degeaba și să abandonăm traseul. Dacă tot m-am chinuit, barem să ajung totuși pe creastă…

Dar nu am avut de ales. Câinii ne lătrau și ne blocaseră complet traseul și a trebuit să batem iar în retragere până nu i-am mai auzit. Ne-am întors destul de mult din drum, după care am căutat totuși o cale să ne continuăm traseul, dar să evităm locul în care se aflau ei.

La fel ca și în cazul traseului din Rodnei, a fost amuzant ulterior să vedem pe GPS cum am făcut cale întoarsă și apoi ditamai ocolul pe coclauri ca să scăpăm de câini. Am abordat prin lateral versantul cu pricina, în loc de matematic, după care am intrat pâș pâș prin pădure un pic, și astfel am ieșit mai sus de câini. Nu știam însă dacă suntem în siguranță, așa că am continuat să mergem pe dreapta, cât mai silențios posibil, ca să nu ne trezim iar cu ei peste noi.

Toate astea în condițiile în care iar îmi bătea inima ca la nebuni, afară era o căldură insuportabilă și panta deloc domoală.

A durat cel puțin o oră până când ne-am ridicat suficient de mult deasupra locului în care, am văzut mai târziu, erau niște vaci care tot mișunau, și probabil câinii erau cu ele, că altfel nu-mi imaginez ce căutau pe acolo, căci stâna se afla mult mai jos de traseul nostru, pe versantul celălalt.

Eram însă destul de epuizată, iar în față se ridica o nouă urcare abruptă. Motivația mea se dusese pe apa sâmbetei. Era cald, fusesem din nou hărțuiți de câini, în jur, dacă mă uitam, peisajul era destul de dezolant, cu defrișări sau păduri arse…. numai chef și putere de a urca încă o pantă istovitoare nu mai aveam. Așa că am luat o mică pauză.

Apoi, când m-am simțit un pic mai bine, am pornit mai departe. Pe măsură ce am înaintat spre Coasta Mare, m-am mai liniștit. Panta s-a mai domolit, și adesea aveam de parcurs porțiuni plate, de creastă, chiar plăcute. Căutam destul de disperată cu ochii rododendronul, dar mai mult de câteva tufe răzlețe sau mici pante ceva mai roz, nu se vedea. Începusem să mă resemnez că nu aveam să văd ceea ce văzusem în pozele din 2014.

Pe Toroiaga am ajuns în jur de ora 17:15, după un chin de aproximativ 5 ore. Priveliștea de acolo mi-a plăcut mult, nu pot să mă plâng, și mai ales porțiunea de creastă de dinainte și de după vârf.

Pentru că vântul bătea prea tare în acea zonă, am plecat de pe vârf și am căutat un loc mai ferit pentru a putea face o mică pauză de masă. Am găsit la un moment dat un fel de gaură în care m-am gândit că ne-am putea băga ca să putem mânca, dar ne-am răzgândit rapid, pentru că iarba era cam înaltă și nu voiam să avem surprize cu vreo vietate ascunsă pe-acolo.

Am decis așadar să luăm un loc oriunde ar fi, numai cât să îmbucăm ceva, că muream de foame. Dar nici n-apuc bine să mă așez că simt că mă înțeapă ceva îngrozitor pe spate. Încep să țip ca din gură de șarpe și să mă agit și din tricou îmi iese o albină. Nu am nici cea mai vagă idee cum mi-a intrat în tricou, dar mă înțepase.

Îmi dau repede tricoul jos, și constatăm că își lăsase acul în mine. Scăpăm de el, și pe urmă mă îmbrac la loc. Mda, fix asta îmi mai lipsea pe ziua de azi.

Știam din 2011, când mă mai înțepase o albină în Piatra Craiului, că nu sunt alergică, dar am stat un pic atentă în următoarea oră, să pot să-mi dau seama rapid dacă mă simt ciudat sau ceva, mai ales că mă durea destul de tare locul înțepăturii.

Am continuat pe creastă, dar cu tristețe am constatat că locul împânzit de rododendron în pozele văzute de mine în 2014 nu semăna deloc cu ceea ce știam de acolo. A fost momentul trist în care am realizat că așa cum culorile de toamnă nu sunt în fiecare an la fel, nici rododendronul nu înflorește la maxim și tot deodată în fiecare an, iar așa nebunie cum a fost în 2014 probabil se întâmplă o dată la nu știu cât timp, și că e mai degrabă o excepție, și nu o regulă… :(

Partea bună a fost însă că durerea de la înțepătură s-a ameliorat cu timpul, și după vreo oră-două deja nu mai simțeam mai nimic. Dar n-am scăpat bine de asta că am dat de alta. În față poteca părea că se împotmolește în niște boscheți oribil de înalți și de înțepători și impenetrabili. Ulterior ne-am dat seama că sunt de fapt niște jnepeni arși, fără pic de vegetație pe ei.

Să trecem de zona asta a fost o adevărată încercare, chiar dureroasă pe alocuri. Nu-mi dădeam seama cum e posibil să existe un traseu printre așa ceva, dar după ce am văzut ce urmează, deja mi-am dat seama că asta e clar o zi ghinionistă, altfel nu-mi explic.

Pentru că nu am ieșit bine din jnepenii arși, că am intrat într-o jnepeneală din aceea adevărată, din care abia îmi mi se mai vedea capul, iar poteca era lată cât 2 piciorușe de copil și mai era și în pantă. Asemenea biciuială și chinuială nu mi-a fost dat să pătimesc de când sunt eu pe lume. Și nici măcar nu erau doar jnepeni, ci tot soiul de boscheți de toate națiile. Ceea ce am făcut noi acolo nu se poate numi doar jnepening, ci de-a dreptul boschetering :))

Am ieșit pe acolo cu ace de jnepeni și în colanți (ca să nu zic în altă parte), cu zgârieturi pe brațe și pe picioare (deși aveam geacă și pantalon pe mine), mai praf decât aș fi fost dacă m-aș fi luat la trântă cu un luptător de sumo. Nu mi-am dat seama exact cu ce greșisem și ce păcătuisem așa de grav în cei aproape 32 de ani ai mei de am meritat așa ceva, dar când am ieșit din jnepeni, nici nu mai știam pe ce lume sunt. Nu știam dacă să plâng sau să râd.

Problema era că se făcuse deja destul de târziu, și până să începem coborârea mai aveam o mică urcare până în Șaua Lucăciasa, de care nimeni nu mai avea chef. Așa că atunci când am văzut o pantă abruptă ce cobora direct până la carieră, n-am mai stat pe gânduri și am abandonat orice traseu marcat. Ziua deja se dovedise a fi un mare fail, așa că singurul scop a devenit să ajungem înapoi la mașină în ce mai scurt timp.

Panta a fost destul de incomodă, însă rapidă. Ca teren, se aseamănă cu ce se găsește pe sub teleferice sau gondole, fără o potecă evidentă, și din această cauză destul de enervantă pentru picioare , dar ne-a asigurat accesul rapid la carieră, așa că nu aveam voie să ne plângem.

Deasupra carierei am mai avut un pic de suferit, pentru că am avut de străbătut niște grohotiș și pietriș din ăla groaznic, dar până la urmă am ajuns pe teren drept.

Zona este cel puțin dezolantă, o rană vie și supurândă a muntelui, de care nu mi-am dorit decât să scap mai repede, după care am pornit pe drumul forestier ce duce spre Băile Borșa, marcat bine cu triunghi roșu.

Însă tocmai când credeam că am scăpat de ultimul chin, ne-am adus aminte că marcajul nu rămâne mult pe acest drum, ci coboară la dreapta spre Valea Pârâului Sec, tăind versantul. Abia atunci am experimentat ultimul chin, pe un traseu de coborâre cel puțin îngrozitor, care părea că se înrăutățește din ce în ce mai tare. Ca să nu mai spunem de teama de animale prin acea pădure care era așa deasă că abia vedeai pe unde mergi.

Când în sfârșit am ieșit și din acest traseu pe drumul forestier de pe Valea Pârâului Sec, chiar n-am fost în stare să ne dăm seama care dintre trasee a fost mai oribil: acesta, sau cel prin jnepenii arși și cei care ne-au biciuit??

Dar la cât de rupți eram, de fapt nici nu mai conta. Am ajuns la mașină la lăsarea întunericului, un pic după 20:30. Nu voiam decât să mergem la cazare și să dormim, ca să lăsăm în urmă această zi plină de ghinioane.

Dar ce să vezi… la cazare… surpriză! Alesesem Hotelul Cerbul din Borșa, pentru că dat fiind că era weekendul prelungit de Rusalii, toate pensiunile drăguțe și acceptabile la preț erau pline. Cu o seară înainte căutasem și dădusem o grămadă de telefoane ca să ne găsim ceva pentru 3 nopți, dar fără succes. Singura chestie care părea ok și decentă era Hotel Cerbul, pe care l-am găsit pe booking.

La sosire însă, chiar dacă pe afară arăta destul de drăguț și renovat, izul hotelurilor comuniste ne-a lovit imediat ce am intrat pe ușă. La recepție un domn destul de plictisit ne-a dat cheia, timp în care în jurul nostru se învârteau și țipau câteva zeci de copii probabil veniți în tabără. Ok, asta e, just our luck… am încercat să trecem peste, dar când am intrat în cameră, aproape ne–a apucat plânsul.

Ne-a lovit un puternic miros de vechi, ceea ce nu era de mirare dat fiind că în afară de baie, totul părea neschimbat de la vremea lui Ceașcă: mobila, salteaua, așternuturile, insectele de pe pereți… iar pe balcon dacă ieșeai… totul era minunat, mai puțin clădirea abandonată în faza de construcție, care se afla chiar în față, la sub 50 de metri distanță.

Nu ne-a luat mult să decidem că nu e deloc ceea ce ne doream, și că a doua zi trebuia să ne căutam o altă cazare. Nu de alta dar nu aveam nici cel mai vag gând să petrecem 3 nopți acolo. Eu aș fi plecat chiar din acel moment, dar din păcate era mult prea târziu să mai găsim altceva.

Ce mai era de zis după așa o zi? Păi… să recapitulăm: am îndurat caniculă și urcări insuportabile pe drumuri mizerabile de taf, am fost încolțiți și goniți de câini, am făcut cel mai dur boschetering ever, cu biciuiri și chinuri de păcătoși, am asistat la un peisaj cel puțin trist, cu defrișări, păduri arse și cariere, n-am văzut pe nicăieri rododendronul din 2014, și pe deasupra am fost și înțepată de o albină.

Nu credeam că se va întâmpla vreodată, dar oficial pot spune ca am găsit un munte care să nu îmi placă, și un traseu pe care nu îl recomand. Și nu numai pentru că am avut eu ghinion, ci pentru că traseele de acces spre creastă sunt chiar mega triste. Dar nu-i nimic, cât trăim învățăm :)

Va urma.