Circuit pe Vârful Ineu dinspre Valea Vinului – traseu de 1 zi în Munții Rodnei

Așa că am decis să facem un circuit de 1 zi în schimb, pe același traseu, mai puțin coborârea spre rezervația Bila Lala și returul de rigoare. Părea un traseu destul de lunguț pe hartă, așa că am încercat o trezire cât mai matinală. Ne-a ajutat și faptul că eram la doar 1 km de startul traseului, locul de bifurcație dintre valea Izvorului Roșu și valea Izvorului Băilor, mai exact și locul unde se termină asfaltul din Valea Vinului (deși la dreapta se mai continuă cu un fel de asfalt, dar vechi și amărât, care se termină repede).

La această bifurcație, la dreapta se continuă pe traseul triunghi roșu spre Șaua Curățel, iar la stânga pe triunghi albastru. Am lăsat mașina aici, dat fiind că aveam de gând să ne întoarcem pe triunghiul albastru, și am continuat pe jos pe triunghi roșu.

 Valea Vinului – Șaua Curățel: 2h 45

Imediat apare pe dreapta și micuța casă memorială Remenyik Sandor, și apoi niște ruine ale unei construcții tehnologice (nu știu exact ce a fost) și o porțiune mică de chei denumită Strâmtoarea Dracului (nu mai sunt sigură dacă în ordinea asta), unde doar niște sprijiniri din lemn țineau în loc poteca într-un anumit loc.

Dimineața era destul de rece, și cețurile erau, ca și cu o zi înainte, coborâte printre brazi. Ne încântau privirea, și în același timp ne făceau un pic îngrijorați pentru soarta turei. Însă momentan nu aveam de gând să ne concentrăm decât de partea pozitivă, și să ne bucurăm de spectacol.

Prima porțiune a traseului, până la apropierea de golul alpin, e mai puțin fermecătoare. După ieșirea din Strâmtoarea Dracului, se părăsește valea cotind dreapta pe drumul de taf, care se urmează în serpentine până la următoarea bifurcație cu săgeți, la care facem stânga (la dreapta e traseul de iarnă). Nu după mult timp am ajuns la stână, unde am pierdut un pic poteca printre văcuțe și bălării, dar se vedea unde trebuia să ajungem mai sus, și ne-am croit drum într-acolo.

În zona aceasta am asistat la încă un spectacol fenomenal de cețuri, care ne-a amintit de ziua de dinainte, și ne-a făcut să ne întrebăm dacă o să avem același noroc. Dar nu după mult timp am intrat cu totul în nor, fără să mai vedem mare lucru.

 Șaua Curățel – Șaua cu Lac: 2h 30

Uneori ceața cobora atât de mult, încât abia mai vedeai pe unde mergi. Alteori se ridica un pic, dar doar cât să vezi câteva zeci de metri în față. O astfel de fereastră am avut chiar lângă Refugiul Curățel, chiar când aveam mai mare nevoie.

Pentru că fix lângă refugiu era o turmă mare de oi, păzită bine de câțiva dulăi imenși, pregătiți să gonească pe oricine se apropia de mioarele lor.

Inițial ne-am speriat, la cât de mari erau… și fiindcă unul sau doi au început să ne latre, dar curând s-au liniștit, și am și mângâiat unul din ei. Nu știu dacă datorită baciului sau din alt motiv, dar n-au mai avut nicio treabă cu noi. Mă gândesc însă că dacă ceața ar fi fost lăsată la pământ în momentul acela, și i-am fi luat prin surprindere, cred că am fi avut șanse mari să ne rupă.

Al doilea noroc l-am avut cu ciobanul, care ne-a îndrumat spre traseu, pentru că noi o apucasem greșit pe o potecuță ce ducea ușor spre dreapta.

Traseul marcat cu punct albastru pe care trebuia să îl urmăm noi mai departe merge chiar pe culme, adică pe creasta matematică, chiar dacă nu are o potecă evidentă. Marcajul apare și el un pic mai sus, dar e cam rar pe prima porțiune. Oricum, ținând creasta matematică, n-ai cum să te pierzi, chiar și pe ceață, așa cum am prins noi.

Am sperat că norul se va sparge curând, căci muream de foame și voiam o pauză de masă, dar asta nu s-a întâmplat, așa că am decis să oprim orice ar fi, doar că un pic mai sus de stână, ca să nu cumva să le dăm idei câinilor. Problema era că pe lângă ceața care-ți intra în oase, mai era și un vânt din ăla de-ți vine să te bagi sub o pătură și să nu mai ieși de acolo, dar pe moment nu e ca și cum aveam această opțiune. Tot ce puteam face era să sperăm la mai bine.

Din păcate însă, acel mai bine s-a lăsat așteptat. Și am așteptaaat, și am așteptaaat (din mers, evident), și “mai binele” n-a venit. Am continuat astfel pe culme până în Șaua cu Lac, și ceața tot nu s-a ridicat. Au fost doar foarte scurt momente în care am putea vedea câte un petic, ceva, de pe versanții vecini, dar cam atât. Mi-a părut rău, pentru că nu mai fusesem niciodată pe acolo, și eram curioasă de peisaj, că nu aveam de gând să mai revin prea curând, dar dacă n-a fost să fie… n-a fost. Pe hartă era trecut și un loc de belvedere la un moment dat, dar am trecut de el ca și cum n-ar fi fost, căci nu puteai zări nimic.

În Șaua cu lac am virat dreapta spre Vf. Ineu, cu inima strânsă din cauza ceții dar totuși plină de speranță că pe vârf aveam să vedem ceva. Vorba ceea… speranța moare ultima.

 Șaua cu Lac – Vf. Ineu: 20 min

Simțeam că istoria se repetă (sau mai bine zis, de la un punct încolo chiar îmi doream). În 2011 când mai venisem în Rodnei, pățisem la fel. Ceață coborâtă, de nu vedeai absolut nimic, pe care am așteptat-o să treacă undeva mai jos de Șaua Ineuțului. Și chiar când mă apropiam de vârf, s-a dat totul la o parte ca un făcut, și am avut o surpriză de proporții, care mi-a făcut sufletul să chiuie de fericire. Oare om avea și acum același noroc? Nu părea… dar poate avem totuși o șansă…?!?

Chiar înainte să ajungem pe vârf ceața s-a dat un pic la o parte, și am băgat un sprint rapid, chiar dacă la deal nu e prea ușor. Dar totul a durat 2 minute, și ceața a venit imediat la loc.

Am ajuns pe vârf pe la ora 13. Deși vântul bătea ca turbatul și nu se vedea nimic, eram fericită.Însă muream de frig, pentru că îndurasem deja vânt și ceață de ore bune.

După scurt timp, moralul a început s-o ia în jos, pentru că toată urcarea pe Muntele Curățel o făcusem ca și legați la ochi.

Să fi stat pe vârf vreo 20 minute când eram cât pe ce să abandonăm. Era mult prea frig să poți să stai locului, și până la urmă…. cât poți să stai să aștepți o minune?

Dar răbdarea și dorința imensă de a vedea ceva, chiar și pentru câteva momente, au dat roade, și au dat, din nou, ca prin minune, ceața la o parte. Spectacolul ce a urmat a fost poate și mai puternic ca cel din 2011, și de data asta am și dovada vie că am chiuit de bucurie, pentru că s-a întâmplat să filmez în momentul acela :P Istoria chiar s-a repetat, și nu știu de ce acești munți se joacă așa cu mine de fiecare dată când îi vizitez, dar ceea ce s-a întâmplat acolo sus a fost de domeniul fantasticului.

Și a durat, așa cum am bănuit, doar câteva minute. După ce am plecat, norul s-a înfipt din nou în vârf, și a rămas așa mult și bine, din câte am văzut pe măsură ce am continuat drumul spre creastă și întorceam capul din când în când.

  Vf. Ineu – Refugiul de sub Ineu: 15 min

De pe vârf am coborât așadar înapoi până în Șaua cu Lac, după care spre Refugiul de sub Ineu. Din cauză că afară era mult prea frig și crunt să stai să mănânci, am intrat înăuntru ca să facem o pauză. Am observat că este extrem de fain renovat, condițiile sunt foarte bune, și cred că e și izolat bine astfel ca noaptea să nu intre frig pe vreoundeva.

Am ieșit pe acolo cu greu, pentru că era căldurică, și afară încă vâjâia bine, dar nu mai puteam rămâne prea mult, mai aveam lung drum în față.

  Refugiul de sub Ineu – Tarnița lui Putredu: 2 h

Am continuat astfel pe creastă, pe bandă roșie mai exact, trecând pe rând prin Șaua Ineului, Șaua Bila, Vf. Tomnatec și Vf. Coasta Netedă, până am ajuns la Tarnița lui Putredu. Ca de obicei, traseul de creastă e cel mai aproape de inima mea, și nici acesta nu a făcut excepție. Am avut noroc în continuare de jocuri de nori, dar și ferestre cu soare, și am putut admira atât peisajul din dreapta, pe care se mai păstrau pe alocuri limbi de zăpadă serioase, dar și pe cel din stânga, mult mai verde și mai domol.

N-am scăpat de câini nici aici însă, căci am avut o a doua întâlnire cu vreo 2-3 care se depărtaseră destul de mult de turma pe care o apărau, și se plimbau fix prin creastă. Din nou ne-au trecut toate transpirațiile și emoțiile, dar din fericire am scăpat și de data aceasta.

 Tarnița lui Putredu – Muntele Cișa – Valea Vinului: 3 h

Tarnița lui Putredu a fost punctul în care am părăsit creasta, și am început coborârea pe triunghi albastru pe Muntele Cișa. Imediat după stâlpul cu săgeți din șa am dat cu ochii de ceva extraordinar: o herghelie imensă de cai păștea la doar câteva zeci de metri mai jos de potecă. Nu știai la care să te uiți mai repede, căci erau de toate culorile: și albi, și maro, și brun închis, și blonzi, până și gri pestriț :) Numai în crovurile din Mehedinți mai văzusem așa ceva într-un loc atât de departe de civilizație, sus pe munte.

Ca și atunci, am încercat să păstrăm o oarecare distanță, căci nu se știe niciodată cât de ușor te poți trezi alergat de cal sau cu vreo copită în cap :)) Nu de alta, dar nu cu mulți ani în urmă am fost fugărită de calul din Hășmaș :))

Am lăsat mai apoi caii în urmă, și am început coborârea propriu-zisă pe culme. O turmă de oi tocmai ce trecuse și ea și se ducea mai jos la stână. Observasem de dinainte și noi pe hartă că pe această culme sunt vreo 3 stâne, și ne-am propus să facem tot posibilul să le ocolim. Dar din păcate, socoteala de-acasă nu s-a potrivit cu cea din târg.

Coboram deja de ceva vreme, și o luasem un pic mai într-o parte, ca să evităm o stână pe care o văzusem mai de sus. La un moment dat însă, ca de nicăieri, au apărut vreo 3 dulăi care parcă picaseră din cer fix lângă noi, că altfel nu-mi explic cum au ajuns atât de aproape în 2 secunde.

Pentru un moment am înlemnit. Erau extrem de aproape și ne lătrau atât de rău încât nu puteam să îmi iau ochii de la colții pe care îi afișau agresiv. Erau gata să ne sfâșie din moment în moment. Masculul alfa s-a deosebit imediat. Îmi părea cât un urs, așa de mare mi-l amintesc și acum.

Înlemnirea a durat o fracțiune de secundă, pentru că reacția mea naturală la frică nu este freeze, ci run. Am bătut în retragere imediat, poziționând bețele cu vârful spre ei și încercând să ne păstrăm calmul, unii dintre noi reușind mult mai bine decât alții (mai exact decât mine, care cu greu reușeam să rămân cu fața și o mai luam la sănătoasa din când în când :))))

Inima îmi bătea atât de tare încât simțeam că îmi iese din piept. Era cât pe ce să mă dezechilibrez și să cad, căci mersul cu spatele la vale nu e tocmai ușor, și mă chinuiam de zor să-mi zic în gând că o să fie bine, când am ridicat privirea cu câțiva centimetri mai sus. La orizont am observat îngrozită cum apăruseră de după deal încă vreo 15-20 de câini, ca o armată de cotropitori care măsura inamicul și era gata să-l extermine. Sincer nici nu mai știu numărul, căci erau atât de mulți încât am simțit că mi se scurge tot sângele din cap. Eram înconjurați acum, și depășiți la număr cu mult prea mult. Mi-am dat seama că om fi avut noi noroc la primele 2 întâlniri cu câini pe ziua aia, dar degeaba, a treia ne-a venit de hac. Nu întrevedeam nicio șansă să ieșim vii de-acolo. Sau în orice caz, nevătămați.

Pentru că faptul că băteam în retragere nu părea să aibă niciun efect. Am sperat în continuu că de îndată ce vor vedea că plecăm din zona lor, ne vor lăsa în pace, dar din contră, în câteva momente deja erau ȘI mai aproape de noi. În scurt timp am realizat că TOATĂ culmea era teritoriul lor, și oricât de mult am fi deviat de la traseu, tot am fi fost încolțiți.

Am continuat să ne depărtăm cu spatele, dar mi-era o frică soră cu moartea, pentru că știam că pe acolo pe undeva mai era o stână, o văzusem de sus de tot, și puteam da în ea din moment în moment, și atunci chiar am fi înconjurați 360 de grade. Nu știu să spun cât să fi durat acest coșmar, dar mi-a părut o eternitate până când în sfârșit a apărut o copil, care și-a adunat câinii. Nu vreau să știu ce s-ar fi ales de noi dacă nu apărea într-un final. Iar dacă aș fi fost singură, sunt convinsă că n-aș fi avut nicio șansă.

Acum însă, nu mai aveam sub nicio formă de gând să ne apropiem de traseul marcat, care trece fix prin stâne. Câinii oricum ne goniseră mult, și, după ce ne-am asigurat că nu mai sunt pe urmele noastre și nu mai suntem în raza lor vizuală, am continuat să coborâm panta în ritm alert, cu picioarele încă tremurându-ne (mă rog, mie, mă refer :))) că să ne depărtăm și mai mult de ei. Însă mergeam într-o direcție perpendiculară pe cea pe care ar fi trebuit să fim.

Ne-am oprit un pic să analizăm situația. Am scos telefoanele, ca să vedem pe aplicația Munții Noștri (thank God for that!) cam pe unde ne aflăm. Mai jos, pe traseu, mai era o stână, și nu aveam nici un gând să mai trecem și pe la ea. Singura soluție era să intrăm în pădure, și să ne croim drum prin ea, până undeva sub stâna aceea. Zis și făcut, am coborât până la liziera pădurii, și am intrat în ea.

Nu cred însă că am coborât mai mult de 5-10 minute prin ea, că ne-am împotmolit. Pădurea nu era una clasică, pe care o știm cu toții, și prin care, chiar dacă nu există potecă, îți poți croi drum printre copaci fără probleme. Era o pădure cum nu mai văzusem niciodată. Al naibii de deasă, cu mici mlaștini și cu o vegetație atât de bogată că pur și simplu de la un punct încolo nu am mai putut înainta. Am încercat mai multe variante, dar deja devenise chiar scary, iar golul alpin era deja istorie, nu se mai vedea sub nicio formă nicio luminiță. Și toate ca toate, dar când am văzut și un mare caca de urs, am știut că e timpul să ieșim de acolo cât mai repede posibil. Până atunci ne străduisem să facem cât mai puțină gălăgie, ca să nu atragem câinii, acum nu știam cum să fluierăm mai tare.

Inima îmi bubuia din nou la fel de tare ca mai devreme. De fapt nici nu cred că mi se liniștise prea tare, căci toată coborârea a fost cu emoții. Iar acum trebuia să urcăm la loc, și să încercăm să găsim o cale să ieșim în poienița de sub stână cât mai repede.

Am simțit din nou că a trecut o veșnicie până când, în sfârșit, am reușit să ieșim la lumină, la traseul marcat. Eram sub stână, și ne-am dat seama după sunetul tălăngilor că era de vaci, nu de oi, dar nu se știe niciodată ce câini ar fi putut fi și pe acolo.

Am continuat apoi coborârea și mai mult, până la intrarea definitivă înapoi în pădure, înainte de care am făcut în sfârșit o pauză binemeritată, căci după ce am fost hăituiți și fugăriți de căini și am rătăcit cu sufletul la gură prin pădure, eram praf. Mai ales că toată nebunia asta a fost la final de traseu, când deja aveam la activ vreo 20 de km.

Acum mi se pare chiar amuzant cum se vede pe track-ul GPS devierea noastră de la traseu izgoniți de câini și orbecăind prin pădure, dar atunci trebuie să spun că nu a fost amuzant chiar deloc. Nu mi-a fost niciodată atât de frică pe munte, decât poate cu un an în urmă când mă prinsese furtuna pe creastă în Făgăraș, dar parcă e o altă frică atunci când te simți atacat de niște fiare care te pot sfâșia în orice moment.

La final, ce pot să spun, bine măcar că de data asta nu ne-a mai prins ploaia la final de traseu :) fix asta ar mai fi lipsit…

Va urma.

Aparate foto folosite: Sony A6000 + 16-50mm & Nikon Coolpix P330