Rodo Road Trip 2016: intalnirea cu cei 20 de caini si Vf. Ineu (16 iunie 2016)

Joi, 16 iunie 2016

Vremea nu foarte prietenoasă și destul de rece în cursul nopților, dar mai ales faptul că rododendronul nu era tocmai la maximul la care visam, ne-au determinat să abandonăm planul inițial de a merge într-o tură de 2 zile cu înnoptare la cort lângă Lala mică, cu scopul de a vedea răsăritul lângă Lala mare.

Așa că am decis să facem un circuit de 1 zi în schimb, pe același traseu, mai puțin coborârea spre rezervația Bila Lala și returul de rigoare. Părea un traseu destul de lunguț pe hartă, așa că am încercat o trezire cât mai matinală. Ne-a ajutat și faptul că eram la doar 1 km de startul traseului, locul de bifurcație dintre valea Izvorului Roșu și valea Izvorului Băilor, mai exact și locul unde se termină asfaltul din Valea Vinului (deși la dreapta se mai continuă cu un fel de asfalt, dar vechi și amărât, care se termină repede).

La această bifurcație, la dreapta se continuă pe traseul triunghi roșu spre Șaua Curățel, iar la stânga pe triunghi albastru. Am lăsat mașina aici, dat fiind că aveam de gând să ne întoarcem pe triunghiul albastru, și am continuat pe jos pe triunghi roșu.

 Valea Vinului – Șaua Curățel: 2h 45

Imediat apare pe dreapta și micuța casă memorială Remenyik Sandor, și apoi niște ruine ale unei construcții tehnologice (nu știu exact ce a fost) și o porțiune mică de chei denumită Strâmtoarea Dracului (nu mai sunt sigură dacă în ordinea asta), unde doar niște sprijiniri din lemn țineau în loc poteca într-un anumit loc.

dsc06752

Dimineața era destul de rece, și cețurile erau, ca și cu o zi înainte, coborâte printre brazi. Ne încântau privirea, și în același timp ne făceau un pic îngrijorați pentru soarta turei. Însă momentan nu aveam de gând să ne concentrăm decât de partea pozitivă, și să ne bucurăm de spectacol.

Prima porțiune a traseului, până la apropierea de golul alpin, e mai puțin fermecătoare. După ieșirea din Strâmtoarea Dracului, se părăsește valea cotind dreapta pe drumul de taf, care se urmează în serpentine până la următoarea bifurcație cu săgeți, la care facem stânga (la dreapta e traseul de iarnă). Nu după mult timp am ajuns la stână, unde am pierdut un pic poteca printre văcuțe și bălării, dar se vedea unde trebuia să ajungem mai sus, și ne-am croit drum într-acolo.

În zona aceasta am asistat la încă un spectacol fenomenal de cețuri, care ne-a amintit de ziua de dinainte, și ne-a făcut să ne întrebăm dacă o să avem același noroc. Dar nu după mult timp am intrat cu totul în nor, fără să mai vedem mare lucru.

dsc06776 dsc06771 dsc06767 dsc06774

 Șaua Curățel – Șaua cu Lac: 2h 30

Uneori ceața cobora atât de mult, încât abia mai vedeai pe unde mergi. Alteori se ridica un pic, dar doar cât să vezi câteva zeci de metri în față. O astfel de fereastră am avut chiar lângă Refugiul Curățel, chiar când aveam mai mare nevoie.

Pentru că fix lângă refugiu era o turmă mare de oi, păzită bine de câțiva dulăi imenși, pregătiți să gonească pe oricine se apropia de mioarele lor.

Inițial ne-am speriat, la cât de mari erau… și fiindcă unul sau doi au început să ne latre, dar curând s-au liniștit, și am și mângâiat unul din ei. Nu știu dacă datorită baciului sau din alt motiv, dar n-au mai avut nicio treabă cu noi. Mă gândesc însă că dacă ceața ar fi fost lăsată la pământ în momentul acela, și i-am fi luat prin surprindere, cred că am fi avut șanse mari să ne rupă.

dsc06810 dsc06814

Al doilea noroc l-am avut cu ciobanul, care ne-a îndrumat spre traseu, pentru că noi o apucasem greșit pe o potecuță ce ducea ușor spre dreapta.

Traseul marcat cu punct albastru pe care trebuia să îl urmăm noi mai departe merge chiar pe culme, adică pe creasta matematică, chiar dacă nu are o potecă evidentă. Marcajul apare și el un pic mai sus, dar e cam rar pe prima porțiune. Oricum, ținând creasta matematică, n-ai cum să te pierzi, chiar și pe ceață, așa cum am prins noi.

Am sperat că norul se va sparge curând, căci muream de foame și voiam o pauză de masă, dar asta nu s-a întâmplat, așa că am decis să oprim orice ar fi, doar că un pic mai sus de stână, ca să nu cumva să le dăm idei câinilor. Problema era că pe lângă ceața care-ți intra în oase, mai era și un vânt din ăla de-ți vine să te bagi sub o pătură și să nu mai ieși de acolo, dar pe moment nu e ca și cum aveam această opțiune. Tot ce puteam face era să sperăm la mai bine.

dsc06815

Din păcate însă, acel mai bine s-a lăsat așteptat. Și am așteptaaat, și am așteptaaat (din mers, evident), și “mai binele” n-a venit. Am continuat astfel pe culme până în Șaua cu Lac, și ceața tot nu s-a ridicat. Au fost doar foarte scurt momente în care am putea vedea câte un petic, ceva, de pe versanții vecini, dar cam atât. Mi-a părut rău, pentru că nu mai fusesem niciodată pe acolo, și eram curioasă de peisaj, că nu aveam de gând să mai revin prea curând, dar dacă n-a fost să fie… n-a fost. Pe hartă era trecut și un loc de belvedere la un moment dat, dar am trecut de el ca și cum n-ar fi fost, căci nu puteai zări nimic.

dsc06826dsc06819

În Șaua cu lac am virat dreapta spre Vf. Ineu, cu inima strânsă din cauza ceții dar totuși plină de speranță că pe vârf aveam să vedem ceva. Vorba ceea… speranța moare ultima.

 Șaua cu Lac – Vf. Ineu: 20 min

Simțeam că istoria se repetă (sau mai bine zis, de la un punct încolo chiar îmi doream). În 2011 când mai venisem în Rodnei, pățisem la fel. Ceață coborâtă, de nu vedeai absolut nimic, pe care am așteptat-o să treacă undeva mai jos de Șaua Ineuțului. Și chiar când mă apropiam de vârf, s-a dat totul la o parte ca un făcut, și am avut o surpriză de proporții, care mi-a făcut sufletul să chiuie de fericire. Oare om avea și acum același noroc? Nu părea… dar poate avem totuși o șansă…?!?

dsc06847 dsc06861

Chiar înainte să ajungem pe vârf ceața s-a dat un pic la o parte, și am băgat un sprint rapid, chiar dacă la deal nu e prea ușor. Dar totul a durat 2 minute, și ceața a venit imediat la loc.

Am ajuns pe vârf pe la ora 13. Deși vântul bătea ca turbatul și nu se vedea nimic, eram fericită.Însă muream de frig, pentru că îndurasem deja vânt și ceață de ore bune.

dscn0351

După scurt timp, moralul a început s-o ia în jos, pentru că toată urcarea pe Muntele Curățel o făcusem ca și legați la ochi.

Să fi stat pe vârf vreo 20 minute când eram cât pe ce să abandonăm. Era mult prea frig să poți să stai locului, și până la urmă…. cât poți să stai să aștepți o minune?

Dar răbdarea și dorința imensă de a vedea ceva, chiar și pentru câteva momente, au dat roade, și au dat, din nou, ca prin minune, ceața la o parte. Spectacolul ce a urmat a fost poate și mai puternic ca cel din 2011, și de data asta am și dovada vie că am chiuit de bucurie, pentru că s-a întâmplat să filmez în momentul acela :P Istoria chiar s-a repetat, și nu știu de ce acești munți se joacă așa cu mine de fiecare dată când îi vizitez, dar ceea ce s-a întâmplat acolo sus a fost de domeniul fantasticului.

dsc06872 dsc06881 dsc06877 dsc06889 dsc06891 dsc06907

Și a durat, așa cum am bănuit, doar câteva minute. După ce am plecat, norul s-a înfipt din nou în vârf, și a rămas așa mult și bine, din câte am văzut pe măsură ce am continuat drumul spre creastă și întorceam capul din când în când.

  Vf. Ineu – Refugiul de sub Ineu: 15 min

De pe vârf am coborât așadar înapoi până în Șaua cu Lac, după care spre Refugiul de sub Ineu. Din cauză că afară era mult prea frig și crunt să stai să mănânci, am intrat înăuntru ca să facem o pauză. Am observat că este extrem de fain renovat, condițiile sunt foarte bune, și cred că e și izolat bine astfel ca noaptea să nu intre frig pe vreoundeva.

Am ieșit pe acolo cu greu, pentru că era căldurică, și afară încă vâjâia bine, dar nu mai puteam rămâne prea mult, mai aveam lung drum în față.

  Refugiul de sub Ineu – Tarnița lui Putredu: 2 h

Am continuat astfel pe creastă, pe bandă roșie mai exact, trecând pe rând prin Șaua Ineului, Șaua Bila, Vf. Tomnatec și Vf. Coasta Netedă, până am ajuns la Tarnița lui Putredu. Ca de obicei, traseul de creastă e cel mai aproape de inima mea, și nici acesta nu a făcut excepție. Am avut noroc în continuare de jocuri de nori, dar și ferestre cu soare, și am putut admira atât peisajul din dreapta, pe care se mai păstrau pe alocuri limbi de zăpadă serioase, dar și pe cel din stânga, mult mai verde și mai domol.

dsc06929 dsc06936 dsc06946 dsc06956 dsc06968 dsc06986 dsc06998 dsc07019 dsc07023 dsc07015 dsc07018 dscn0472

N-am scăpat de câini nici aici însă, căci am avut o a doua întâlnire cu vreo 2-3 care se depărtaseră destul de mult de turma pe care o apărau, și se plimbau fix prin creastă. Din nou ne-au trecut toate transpirațiile și emoțiile, dar din fericire am scăpat și de data aceasta.

 Tarnița lui Putredu – Muntele Cișa – Valea Vinului: 3 h

Tarnița lui Putredu a fost punctul în care am părăsit creasta, și am început coborârea pe triunghi albastru pe Muntele Cișa. Imediat după stâlpul cu săgeți din șa am dat cu ochii de ceva extraordinar: o herghelie imensă de cai păștea la doar câteva zeci de metri mai jos de potecă. Nu știai la care să te uiți mai repede, căci erau de toate culorile: și albi, și maro, și brun închis, și blonzi, până și gri pestriț :) Numai în crovurile din Mehedinți mai văzusem așa ceva într-un loc atât de departe de civilizație, sus pe munte.

dsc07045

Ca și atunci, am încercat să păstrăm o oarecare distanță, căci nu se știe niciodată cât de ușor te poți trezi alergat de cal sau cu vreo copită în cap :)) Nu de alta, dar nu cu mulți ani în urmă am fost fugărită de calul din Hășmaș :))

dsc07050

Am lăsat mai apoi caii în urmă, și am început coborârea propriu-zisă pe culme. O turmă de oi tocmai ce trecuse și ea și se ducea mai jos la stână. Observasem de dinainte și noi pe hartă că pe această culme sunt vreo 3 stâne, și ne-am propus să facem tot posibilul să le ocolim. Dar din păcate, socoteala de-acasă nu s-a potrivit cu cea din târg.

Coboram deja de ceva vreme, și o luasem un pic mai într-o parte, ca să evităm o stână pe care o văzusem mai de sus. La un moment dat însă, ca de nicăieri, au apărut vreo 3 dulăi care parcă picaseră din cer fix lângă noi, că altfel nu-mi explic cum au ajuns atât de aproape în 2 secunde.

Pentru un moment am înlemnit. Erau extrem de aproape și ne lătrau atât de rău încât nu puteam să îmi iau ochii de la colții pe care îi afișau agresiv. Erau gata să ne sfâșie din moment în moment. Masculul alfa s-a deosebit imediat. Îmi părea cât un urs, așa de mare mi-l amintesc și acum.

Înlemnirea a durat o fracțiune de secundă, pentru că reacția mea naturală la frică nu este freeze, ci run. Am bătut în retragere imediat, poziționând bețele cu vârful spre ei și încercând să ne păstrăm calmul, unii dintre noi reușind mult mai bine decât alții (mai exact decât mine, care cu greu reușeam să rămân cu fața și o mai luam la sănătoasa din când în când :))))

Inima îmi bătea atât de tare încât simțeam că îmi iese din piept. Era cât pe ce să mă dezechilibrez și să cad, căci mersul cu spatele la vale nu e tocmai ușor, și mă chinuiam de zor să-mi zic în gând că o să fie bine, când am ridicat privirea cu câțiva centimetri mai sus. La orizont am observat îngrozită cum apăruseră de după deal încă vreo 15-20 de câini, ca o armată de cotropitori care măsura inamicul și era gata să-l extermine. Sincer nici nu mai știu numărul, căci erau atât de mulți încât am simțit că mi se scurge tot sângele din cap. Eram înconjurați acum, și depășiți la număr cu mult prea mult. Mi-am dat seama că om fi avut noi noroc la primele 2 întâlniri cu câini pe ziua aia, dar degeaba, a treia ne-a venit de hac. Nu întrevedeam nicio șansă să ieșim vii de-acolo. Sau în orice caz, nevătămați.

Pentru că faptul că băteam în retragere nu părea să aibă niciun efect. Am sperat în continuu că de îndată ce vor vedea că plecăm din zona lor, ne vor lăsa în pace, dar din contră, în câteva momente deja erau ȘI mai aproape de noi. În scurt timp am realizat că TOATĂ culmea era teritoriul lor, și oricât de mult am fi deviat de la traseu, tot am fi fost încolțiți.

Am continuat să ne depărtăm cu spatele, dar mi-era o frică soră cu moartea, pentru că știam că pe acolo pe undeva mai era o stână, o văzusem de sus de tot, și puteam da în ea din moment în moment, și atunci chiar am fi înconjurați 360 de grade. Nu știu să spun cât să fi durat acest coșmar, dar mi-a părut o eternitate până când în sfârșit a apărut o copil, care și-a adunat câinii. Nu vreau să știu ce s-ar fi ales de noi dacă nu apărea într-un final. Iar dacă aș fi fost singură, sunt convinsă că n-aș fi avut nicio șansă.

Acum însă, nu mai aveam sub nicio formă de gând să ne apropiem de traseul marcat, care trece fix prin stâne. Câinii oricum ne goniseră mult, și, după ce ne-am asigurat că nu mai sunt pe urmele noastre și nu mai suntem în raza lor vizuală, am continuat să coborâm panta în ritm alert, cu picioarele încă tremurându-ne (mă rog, mie, mă refer :))) că să ne depărtăm și mai mult de ei. Însă mergeam într-o direcție perpendiculară pe cea pe care ar fi trebuit să fim.

Ne-am oprit un pic să analizăm situația. Am scos telefoanele, ca să vedem pe aplicația Munții Noștri (thank God for that!) cam pe unde ne aflăm. Mai jos, pe traseu, mai era o stână, și nu aveam nici un gând să mai trecem și pe la ea. Singura soluție era să intrăm în pădure, și să ne croim drum prin ea, până undeva sub stâna aceea. Zis și făcut, am coborât până la liziera pădurii, și am intrat în ea.

Nu cred însă că am coborât mai mult de 5-10 minute prin ea, că ne-am împotmolit. Pădurea nu era una clasică, pe care o știm cu toții, și prin care, chiar dacă nu există potecă, îți poți croi drum printre copaci fără probleme. Era o pădure cum nu mai văzusem niciodată. Al naibii de deasă, cu mici mlaștini și cu o vegetație atât de bogată că pur și simplu de la un punct încolo nu am mai putut înainta. Am încercat mai multe variante, dar deja devenise chiar scary, iar golul alpin era deja istorie, nu se mai vedea sub nicio formă nicio luminiță. Și toate ca toate, dar când am văzut și un mare caca de urs, am știut că e timpul să ieșim de acolo cât mai repede posibil. Până atunci ne străduisem să facem cât mai puțină gălăgie, ca să nu atragem câinii, acum nu știam cum să fluierăm mai tare.

Inima îmi bubuia din nou la fel de tare ca mai devreme. De fapt nici nu cred că mi se liniștise prea tare, căci toată coborârea a fost cu emoții. Iar acum trebuia să urcăm la loc, și să încercăm să găsim o cale să ieșim în poienița de sub stână cât mai repede.

Am simțit din nou că a trecut o veșnicie până când, în sfârșit, am reușit să ieșim la lumină, la traseul marcat. Eram sub stână, și ne-am dat seama după sunetul tălăngilor că era de vaci, nu de oi, dar nu se știe niciodată ce câini ar fi putut fi și pe acolo.

Am continuat apoi coborârea și mai mult, până la intrarea definitivă înapoi în pădure, înainte de care am făcut în sfârșit o pauză binemeritată, căci după ce am fost hăituiți și fugăriți de căini și am rătăcit cu sufletul la gură prin pădure, eram praf. Mai ales că toată nebunia asta a fost la final de traseu, când deja aveam la activ vreo 20 de km.

Acum mi se pare chiar amuzant cum se vede pe track-ul GPS devierea noastră de la traseu izgoniți de câini și orbecăind prin pădure, dar atunci trebuie să spun că nu a fost amuzant chiar deloc. Nu mi-a fost niciodată atât de frică pe munte, decât poate cu un an în urmă când mă prinsese furtuna pe creastă în Făgăraș, dar parcă e o altă frică atunci când te simți atacat de niște fiare care te pot sfâșia în orice moment.

La final, ce pot să spun, bine măcar că de data asta nu ne-a mai prins ploaia la final de traseu :) fix asta ar mai fi lipsit…

Va urma.

Aparate foto folosite: Sony A6000 + 16-50mm & Nikon Coolpix P330

__________________

Celelate postări din Rodo Road Trip 2016:

teaser-2Rodo Road Trip (11-20 iunie 2016): video trailer
Cu rododendronul cel roz în minte, care își face de obicei de cap la mijlocul primei luni de vară, pe 11 iunie anul acesta am pornit într-un mic road trip spre nord, în căutarea lui. Încă din 2014 visam la o săptămână în Rodnei și Maramureș…

dsc06240Rodo Road Trip Rodo Road Trip 2016: sa mergem!(?)
În 2014 am văzut pentru prima data niște poze de pe creasta Munților Maramureș plină ochi de rododendron roz. Nu fusesem niciodată pe acolo, și a fost de ajuns cât să-mi doresc să mai ajung prin nordul țării cât de curând. Iar după ce, tot în aceeași….

Rodo Road Trip 2016: La cartile Muntilor Rodnei (15 iunie 2016)
După o zi de repaos total, deși vremea nu se arăta prea grozavă, am decis să pornim astăzi în primul traseu spre creasta Rodnei. N-am ce spune, ziua de odihnă a fost mai mult decât binevenită…

Rodo Road Trip 2016: intalnirea cu cei 20 de caini si Vf. Ineu (16 iunie 2016)
Vremea nu foarte prietenoasă și destul de rece în cursul nopților, dar mai ales faptul că rododendronul nu era tocmai la maximul la care visam, ne-au determinat să abandonăm planul inițial de a merge într-o tură de 2 zile cu înnoptare …

Rodo Road Trip 2016: Toroiaga (Muntii Maramuresului) – cea mai ghinionista zi (17 iunie 2016)
Astăzi ne-am luat la revedere de la Valea Vinului și pensiunea minunată la care am stat (Cabana Bradul) și de la Munții Rodnei, și am pornit spre Munții Maramureșului. Nu mai făcusem niciodată trasee acolo, și am fost ispitită să încerc…

Rodo Road Trip 2016: cum am ajuns de Rusalii la Capusu mic (18-20 iunie 2016)
Ne-am trezit dimineață la Hotel Cerbul cu gândul de a pleca de acolo cât mai repede posibil (vezi articolul precedent). Am reușit să rezolvăm destul de ușor la recepție.

__________________

Dragă cititorule,
Dacă ai ajuns până aici, îți mulțumesc mult pentru vizită și pentru timpul petrecut citindu-mi jurnalul. Pentru că îmi doresc să împărtășesc cu toată lumea pasiunea pe care o am și să ajut cât mai mult, blogul meu este gratuit și va fi întotdeauna gratuit, chiar dacă fiecare jurnal presupune multe ore de muncă. Dacă ți-a plăcut povestea sau te-au ajutat informațiile găsite aici, singura răsplată pe care ți-o cer este să respecți natura și oamenii care doresc să se bucure de ea (inclusiv pe tine). Pentru asta, te rog:

  • nu lăsa gunoaie pe munte sau inscripții pe copaci (pentru a respecta natura și pe ceilalți turiști)
  • nu face gălăgie pe munte (pentru a respecta pe ceilalți turiști și pentru nu speria animalele)
  • nu rupe florile ocrotite prin lege (pentru a se bucura și alții de ele și pentru a nu încălca legea)
  • echipează-te corespunzător (pentru a preveni accidentele)
  • informează-te întotdeauna asupra traseului pe care vrei să-l faci (pentru a preveni accidentele)
  • consultă prognoza meteo și nu pleca dacă se anunță vreme rea (pentru a preveni accidentele)
  • nu porni în trasee care sunt peste puterile tale (pentru a preveni accidentele)
  • nu consuma alcool pe traseu (pentru a preveni accidentele)

Dacă nu știi cum să faci unul dintre lucrurile de mai sus sau ai neclarități, dă-mi te rog un mesaj aici și te voi ajuta cu mare drag! :)

UTILE

Traseu               Valea Vinului – Ref. Curățel – Vf. Ineu – Tarnita lui Putredu – Muntele Cișa – Valea Vinului
Marcaj  +  +  +
Durată 12h20
Munții Rodnei
Punct plecare       Valea Vinului (725 m)
Altitudine max.       Vf. Ineu (2279 m)
Diferență nivel    + 1950 m / – 1950 m
Distanță  25 km
Tip traseu drumeție
Surse apă               doar una lângă start și teoretic una pe Cișa în apropiere de Tarnița lui Putredu; dar nu mi-o amintesc
Stare marcaj       ok; doar  un pic cam rar uneori
Hartă folosită     MN 04 (Munții Noștri) Schubert & Franzke | Munții Rodnei
Sezonalitate traseu periculos pe timp de iarnă
Data 16 iunie 2016

DESFĂȘURĂTOR
07:00 Start Valea Vinului 12:50 V. Ineu
08:15 Bifurcație traseu iarnă 13:15 Plecare de pe vârf
09:00 Stână 13:30 Refugiul de sub Ineu
09:45 Șaua Curățel 14:00 Plecare de la refugiu
09:55 Refugiul Curățel 16:00 Tarnița lui Putredu
12:30 Șaua cu Lac 19:20 Finish

Echipamente pe care le-am avut la mine (și alte obiecte de trebuință)

Bocanci Bețe de trekking
Rucsac 18 l Pelerină de ploaie
Buff Husă de ploaie pentru rucsac
Fontală + baterii rezervă Hartă
Tricou Mănuși subțiri
Bluză polar Trusă medicală + Prim ajutor
Pantaloni tip colanți Ochelari soare
Pufoaică subțire Cremă de soare SPF 50
Geacă subțire Aparat foto
Folie supraviețuire Apă + mâncare + dulciuri

INDICATOARE

ACCES

12 comentarii:

  1. Hmmm, pățania voastră cu hoarda de câini (ce ciobani demenți, 20 de câini?!! ) se putea sfârși letal…

    Un spray din ăla strong, pentru ursi, ar fi fost mult mai de folos decât bețele. Oricum în România, riscul de a fi sfâșiat de câini, în orașe sau în natură – nu numai de câini de stână dar și de haite sălbăticite care bântuie nestingherite – este major…

    • Da, tocmai de aia ne-am speriat si noi, ca se putea sfarsi urat. Aveam spray la noi, dar s-au indepartat inainte sa apucam sa il folosim. Sper totusi sa nu fiu vreodata nevoita sa apas pe buton…

  2. Fix aceeasi patanie am avut-o acum cativa ani in Cindrel. :(
    Veneam dinspre Paltinis spre Batrana si cum urcam printre brazi si poienite am dat peste o stana fix la cativa pasi. In prima clipa nu ne-am panicat pentru ca parea parasita, nu era nimeni acolo.
    Dar in secunda 2 au navalit 2-3 dulai pe noi iar la semnalul lor inca vreo 10-15. Eram doar 2 persoane cu 2 bete spate in spate inconjurati de o haita de dulai.
    Si la fel ca in cazul vostru salvarea ne-a venit de la un pui de cioban care ne-a gonit. Am fost atat de inspaimantati incat am renuntat sa mergem mai departe – eram la dus si trebuia sa ne intoarcem tot pe acolo la finalul zilei. E cea mai urata amintire de pe munte pe care o am, dar am scapat cu bine din fericire.

  3. O intrebarea : aparatele alea cu infrasunete sau ultrasunete nu sunt bune ? Daca fiecare din grup are cate unul (e in jur de 100-150 de lei unul bun) poate fi OK ?

      • Multumesc pentru sugestie. Am achizitionat unul , ieri. M-am gandit ca e mai bun decat o aplicatie pe telefon, gen diferenta intre un gps dedicat navigarii (cu conexiune all time la x sateliti si un program dedicat) , fata de aplicatiile de navigare pt. telefon. Stiu, mai e ceva in plus de care sa ai grija, sa nu uiti sa il iei in primul rand :) .
        O zi buna !

  4. Pingback: Safari în România? | impresii din lumea mare

  5. O intalnire cu 10-15 dulai de stana,am avut-o si eu in vara anului 2015 ,in Bucegi,in traseul spre Coltii Tapului,putin mai sus de Saua Strunga.Eram cu prietena ,dar nu avem bete la noi .In schimb aveam 2 spray-uri ,unul special pt caini si altul cu piper (jet).Citind articolul tau parca am retrait din nou scena cand in cateva secunde au coborat un “deal” imens pana la noi.Nu am avut timp decat sa scot unul din spray-uri.La fel ca voi , ne-am retras avand fata catre ei ,amintindu-mi eu in panica/teama pe care o traiam,ca era o formatiune stancoasa la 100 m,pe care ne-am putea sui.Drumul pana acolo a fost un calvar.la un moment dat coltii lor au ajuns la 2-3 cm de mana mea ,cand nu am mai rezistat si am golit spray-ul in fata cainelui alfa.Rezultatul…nimic :( … Nu devenise nici mai agresiv ,nici mai pasnic.Intr-un final am ajuns la stanci si ne-am cocotat pe ele .Apoi a aparut si ciobanul ,moment in care s-au linistit si cainii.Totul a durat vreo 5 min,dar eram atat de epuizati de la adrenalina si de la panica incat ne-am continuat traseul inca aproximativ 1 km.
    La intoarcere desi cainii erau la 300-400 m ,cu ciobanii langa ei,vreo 4-5 au urcat muntele ametitor de repede.Dupa ce au ajuns la noi si ne-au latrat ,a mai ramas cainele alfa (asta era diavolul pe pamant :)),restul s-au intors in cele din urma la chemarile ciobanilor.Asta din urma ,s-a tinut ca scaiul dupa noi vreo 400 m.
    Ajuns acasa am cautat pe net solutii la astfel de situatii.Aplicatiile de pe telefon mai rau fac.Le-am incercat pe haitele de caini din oras si ii enerveaza mai rau .Singurul lucru care cred ca ar avea rezultate e un baston cu electrosoc .Ma bucur ca ati scapat nevatamati.Altii nu au avut acest noroc :
    http://nicolaecristianbadescu.blogspot.ro/2013/06/asaltati-de-cainii-ciobanesti-in-muntii.html

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *