Iarna pe Vârful Lespezi: traseu de 1 zi (Munții Făgăraș)

Nu puteam să mă hotărăsc ce e mai bine pentru mine, așa că…. am aruncat decizia în curtea altuia :)))) (clasic). Am tastat repede, aproape cu ochii închiși și am dat instant send. Gata, soarta mea e în mâinile lui. Mi-am zis așa: dacă el zice să mergem, mergem, dacă nu, stau acasă și dorm 2 zile de rup :))))

A zis da :) Dar fiindcă lucrurile mereu se așează fix așa cum trebuie, nu putea să vină decât o zi. Perfeeect. Oare cum de nu m-am gândit la varianta asta. O zi munte, o zi dorm. Ce poate fi mai perfect? :)))

Bine, bine, dar unde mergem? Traseu de 1 zi care să ne satisfacă pofta și dorul de munte, care se poate face în siguranță la început de aprilie. Hmmmm… Ne-a luat mai bine de jumate de zi să ne hotărăm. Nu ne venea absolut nicio idee interesantă. Inițial, dacă am fi mers 2 zile, mi-ar fi plăcut o tură lejeră cu dormit la Curmătura (să smotocesc un pic mâțele alea frumoase și pufoase!) și Piatra Mică a doua zi, însă pentru o singură zi, m-am gândit că la antrenamentul pe care îl aveam (sau mai bine zis pe care nu-l aveam), mi-ar fi fost cam greu să fac totul deodată.

Dar nu-i nimic, mi-a venit o idee absolut genială: Valea lui Stan! După care, la nici 3 secunde, mi-a mai venit una: Lespezi! :)))) Parcă aveam ADHD, nu alta! De unde n-aveam nicio idee, acum aveam 2. Dar pe care să o alegem? Sunt 2 trasee foarte diferite, nu prea ai cum să le compari. Așa că, aplicând același procedeu clasic, am aruncat decizia tot în curtea lui :)))) Alege tu, eu le-am făcut pe ambele. Mergem FIX unde vrei tu! :D

Trebuie să recunosc că la ce leneșă mă simțeam în acel moment, mi-am dorit în secret să aleagă Valea lui Stan, deși am știut din start că va alege Lespezi. Și DOAMNE ce bine că a ales Lespezi :P

Pentru că a fost o tură absolut genială! O ultimă tură perfectă de iarnă, cu tot ce-i trebuie: zăpadă, altitudine, piscuri înzăpezite, cască, piolet, frig, vânt, soare, și nu în ultimul rând zâmbete și răsete peste răsete. Nici nu-mi aduc aminte ultima dată când am râs în HALUL ăla, cu atâta poftă :D

Am plecat pe traseu fără nici cel mai vag stres, că ajungem, că nu ajungem la timp, că dacă ne prinde întunericul, că dacă ne întoarcem târziu. Zen total. De fapt nici nu știam exact dacă vom putea ajunge pe vârf sau nu. L-am avertizat din start: vezi că sus cu puțin timp înainte de vârf este un traverseu cam delicat de care nu știu dacă vom putea trece, și vom vedea la fața locului, în funcție de cum se prezintă situațiunea și starea zăpezii. Dar cred că și lui i-a păsat la fel de mult ca și mie de chestia asta. Nu pornisem cu scopul de a urca neapărat pe vărf, ci tot ce era important era să facem mișcare, să ne simțim bine și să respirăm muntele prin toate simțurile.

Am început cu ochii. Și mai exact cu aparatul foto :P care să mă ajute să țin minte cu ce frumuseți mi-am clătit privirea. Pentru că la nici 2 minute după ce am pornit pe traseu, a trebuit să facem brusc o oprire de urgență. Nu se putea altfel. Pentru că fix în dreapta potecii se întindea un pat întreg de brândușe pe care aproape le puteam auzim strigând „pozează-ne! pozează-ne! Po-zea-ză-neeeee!”. Și ca un muritor slab ce sunt, am cedat. Așa că jumătate de oră m-am lăsat chinuită de talent (care tindea vertiginos spre zero în acel moment, dar eu am tot insistat, poate poate :))))) întinzându-mă și chircindu-mă în toate pozițiile, care mai de care mai în simbioză cu iarba, dar până la urmă a trebuit să mă urnesc totuși din loc, nu de alta dar nu e ca și cum eram singură. Cred că săracul deja începea să regrete amarnic momentul în care i-a trecut prin cap ideea nefericită de a veni cu mine pe munte :))))) Clar nu știa în ce se bagă :))))))

A urmat urcarea destul de neinteresantă prin pădure până la stână, după care încă o foarte scurtă pauză de pozat brândușe (pe cuvând că de data asta a fost scurtă, nu mint!, am admirat inimioarele de pe versantul opus (nu ai cum să nu le vezi!)

și încet încet am luat vântul în piept și ne-am apropiat de trecerea de la primăvară la iarnă, un fel de teleportare înapoi în trecut pe măsură ce urci în altitudine și zăpada ia locul ierbii uscate.

Privind în ochi vârful spre care ne îndreptam, pe care îl știam bine de tot de când l-am urcat vara în 2014, a fost pentru prima dată când mi-am dat seama de ironia situației. Deci eu m-am gândit că mi-ar fi greu să fac Piatra Mică dintr-o singură zi (cu o diferență de nivel de aprox. 1000 de metri), dar am propus Lespezi, care are 1300 de metri diferență de nivel :))))) Ce-o fi fost în capul meu…. nu știu! Doamne, Alexandra, cât de aeriană poți fi uneori! :)))))

Dar n-o fost bai, atâta doar că am urcat un pic cam cu viteza melcului beat, mai ales că nu mult după ce am intrat pe zăpadă m-a încercat un disconfort puternic la stomac ce nu m-a deslăbit deloc până la întoarcere, ca să nu mai zic că am vorbit atât de mult încât mă mir că nu ni s-a dus gura la spate :)))) Dar important e că nu mi-am disperat partenerul de tură (prea tare) că m-am oprit atât de des (iartă-mă te rrrrooog! :P) dar ce să-i faci maică, nu toată lumea poate vorbi și urca în același timp chiar tot timpul :)))))

Și oricum, din vorbit în vorbit, iată-ne după câteva ore la începutul traverseului buclucaș. Dar cum mai devreme ne întânisem cu George care tocmai ce cobora de pe vârf și ne-a zis că totul e în regulă, n-am făcut decât să ne echipăm corespunzător cu cască și piolet, să fim maxim de atenți, și în 2 timpi și 3 mișcări l-am și dat gata. Yuhuuu! We did it!

Iar de acolo n-a mai fost nevoie decât de o mică mare urcare excruciating până pe vârf (un vertitabil pis ăv cheic care nu se mai termina, fratele meu – nu știu de ce mă plâng, știam asta din 2014…) și…..

Victorieeee! :D

Pe vârf nu cred să fi stat mai mult de 5 minute. Bătea un vânt infiorător, de aproape îți îngheța sufletul în tine instant (noroc că suntem și dansatori pe lângă oameni :)))) ), dar cu toate astea, am trăit atât de intens acele câteva minute încât nici măcar nu m-am îndurat să mă opresc din bucurie ca să îmi trag și geaca cu glugă pe mine, că-mi era probabil teamă că pierd ceva super important :D

Dar după ce ne-am clatit privirile și sufletele cu toți munții de jur împrejur, am trebuit să o luăm la vale rapid, că sus clar nu se mai putea sta. De coborât am coborât ca vântul și ca gândul, cu doar o mică pauză bine meritată pe o piatră care mi-a servit câteva momente divine drept pat, pentru că am realizat că nu mă odihnisem deloc toată ziua și abia când m-am întins mi-am dat seama că spatele meu săracul chiar avea nevoie de un pic de repaus. Aaaaah, this is the life! Așa de dulci au fost acele momente că aproape am adormit. Mai deschideam un pic ochii din când în când, și când priceam cerul, aproape mi se părea că e fix deasupra mea, și nu trebuie decât să întind mâna și îl pot atinge. Nu era în acel moment niciun nor pe bucățica de cer care era în dreptul meu, doar un mare albastru și calm.

Până jos am mai avut un picuț de tras, și pe ultima sută de metri deja am început să mă smiorcăi, nu de alta dar rămăsesem fără ceai cu ceva vreme în urmă și buzele mele urlau după ceva lichid. Dar chiar și așa, în doar 2 ore jumătate am fost jos de pe vârf. Ca să vezi domnle ce-nseamnă când o lași pe liber la vale :)

Foamea ne-am potolit-o cu o cină binemeritată la Conacul Ursului, unde ne-am și odihnit un pic oscioarele, după care a urmat drumul cel lung de-a lungul lacului Vidraru spre casă, dar pe care l-am îndulcit cu tot felul de maimuțăreli pe muzica de la radio, pe care nu cred să-l fi schimbat decât de vreo 376 de ori :))))

La ora 12 am ajuns în București, dar nu mai conta. Scopul fusese atins. Simțeam că am primit tot ce aveam nevoie de la munte ca să merg mai departe. Ochi, urechi, nări, piele, mușchi…. prin toate am simțit muntele, și prin toate mijloacele l-am similat și l-am lăsat să mă repare, să mă curețe, să mă mângâie, să mă ungă și să mă încarce. Și deși am mers un pic peste 9 ore în acea zi, dimineață m-am trezit mai fresh ca niciodată, de fapt… m-am trezit pur și simplu… alt om.

Aparat foto folosit: Sony A6000 + 16-50mm