Cuceritorii inutilului – Lionel Terray si… „De ce urcam pe munte?”

Scris de | Alexandra

Am citit Cuceritorii Inutilului acum mai bine de un an, și mi-am notat câteva gânduri imediat după, dar abia acum am reușit să le și urc pe blog :)) Mai bine mai târziu decât niciodată totuși, nu?

Aflasem de celebra carte a lui Terray de mai mulți ani, dar abia în vara lui 2014 m-a atras, când, în ultima seară petrecută în Chamonix, am primit invitația de la Monica de a lua luă cina împreună.

În timp ce Monica punea la punct în bucătărie ultimele detalii ale cinei atât de delicioase pe care o pregătise, m-am trezit singură în sufragerie, cu câteva minute de pierdut.

M-am așezat la masă pe scaun, și chiar lângă masă se afla biblioteca Monicăi. Cercetând curioasă titlurile majoritar franceze, ochii mi-au fugit rapid spre un titlu cunoscut, în limba română: „Cuceritorii inutilului”.

Cu beculețele aprinse instantaneu, automat am întins mâna să o iau, fără nici măcar să-mi dau seama că poate trebuia să cer voie mai întâi :P

Se vedea că era o carte veche, așa că am avut din prima grijă să nu fac vreo stricăciune. Am deschis-o numaidecât și, fără nici măcar să-mi dau seama ce fac, am început să o citesc. Încă de la primele cuvinte m-a captivat, și m-am trezit citind pe nerăsuflate primele 2 pagini, după care parcă cineva m-a trezit dintr-o transă: venise Monica de la bucătărie :))

Am închis cu mare greutate cartea și am pus-o la loc. Tare mi-ar fi plăcut să pot citi mai departe… însă nu se cădea să fac o asemenea impolitețe :)

Mi-am propus încă din acel moment să fac rost de ea când ajung acasă, dar cumva la întoarcerea în țară mi-a intrat într-un sertăraș din creier și am uitat de ea. Mi-am adus aminte abia peste vreo 2 luni, moment în care m-am trezit brusc cu așa o poftă nebună să reiau cititul ei de unde rămăsesem, încât aș fi făcut orice ca să o am în secunda 2.

Din păcate… în limba română este o carte foarte rară, și în prezent nu se mai găsește decât la mâna a doua (o nouă ediție este în discuție) și la un preț deloc mic (100 de lei). Pentru Kindle nu am găsit să o cumpăr atunci, căci deh, probabil noi ăștia munțomanii nu merităm întotdeauna cărți electronice. Astfel că am găsit că cea mai bună variantă ar fi să mi-o comand în engleză de pe Book Depository (un site cu cărți din Marea Britanie de pe care tot comand de câțiva ani, pentru că are super prețuri și transportul e gratuit).

Am avut însă o mulțiiiime de așteptat. În fiecare zi deschideam site-ul să văd dacă mi-au expediat-o sau nu, iar apoi, după numărul de zile care ar fi trebuit să treacă până să sosească în România, verificam în fiecare zi cutia poștală, de parcă-l așteptam pe Moș Crăciun :D

Nu mică mi-a fost tristețea când numărul de zile de expediere deja trecuseră, și eu tot nu aveam cartea (era prima dată când se întâmpla asta). Am dat mail la book depository: Domle? Unde e cartea mea? Da’ de ce n-a ajuns încă? S-a petrecut ceva? Deci vă ROG verificați!!! La nici 2 zile însă, am găsit mandatul poștal la cutie. Cred că în 5 secunde am fost la poștă.

E lesne de înțeles că am făcut ca ăia micii din reclama la emag când le-a sosit acasă pachetul cu ce-au comandat. Gen fugit în cerc cu pachetul strâns în brațe și sărind în sus ca pe trambulină :D

Aproape instantaneu după asta m-am apucat să o citesc. Timpul limitat însă… nu-mi permiteau însă să citesc foarte mult pe zi. Iar pe măsură ce zilele treceau, am început să am sentimente ușor conflictuale. În timp ce unele părți și aspecte din carte mi se păreau extrem de interesante, pe altele găseam că mi-e foarte greu să le urmăresc cu interes.

Spre exemplu, capitolul despre războiul din Alpi nu m-a captivat aproape deloc. Au fost în el și detalii foarte interesante, dar în mare parte, în timp ce-l citeam, abia așteptam să se termine. Poate pentru că sunt femeie, poate pentru că nu am făcut armata și n-am putut să empatizez… nu știu. În schimb, capitolele despre Eiger și Annapurna mi s-au părut fascinante, mai ales completate de schițe și fotografii, chiar dacă alb-negru, extrem de grăitoare. Este absolut incredibilă diferența dintre cum se fac acum expediții pe acei munți și cum s-au făcut atunci, pentru prima oară, când nici măcar o hartă ca lumea a zonei nu exista, ci doar o schiță, pe jumătate greșită. Atât el cât și colegii de echipă au fost în adevăratul sens al cuvântului exploratori și temerari. Iar de perseverență, nici nu mai spun.

Mi-ar fi plăcut însă ca poveștile să fie spuse un pic mai captivant. Până la urmă, Terray nu a fost nici scriitor, nici artist, nici vreun mare intelectual, ci doar un mare iubitor al muntelui. Și puțini iubitori ai muntelui au pe lângă asta un har înnăscut de a povesti ca un scriitor. Sunt convinsă că dacă ar fi fost ajutat la scrierea acestei cărți de un scriitor care să știe să dea o formă un pic mai bună poveștilor lui incredibile de viață, ar fi ieșit una dintre cele mai bune cărți din istorie (nu doar cărți despre munte, ci la general vorbind).

La final, când am terminat ultima pagină și am închis-o, nu pot să spun că m-a pus pe gânduri așa cum m-au pus uneori alte cărți pe care le-am citit pe nerăsuflate. La finalul unei astfel de cărți, rămân neclintită cu ea în mână cel puțin câteva minute. Dar nici nu pot însă să spun că am fost dezamăgită. Mi-a plăcut, chiar mult pe alocuri, cred doar că am plecat din start cu așteptări extrem de mari. Toți cei ce o citiseră deja o ridicau în slăvi și o catalogau drept cea mai bună carte de munte EVER. Auzind în mod repetat lucrul ăsta, am ajuns chiar și eu să cred, înainte să fi apucat să citesc chiar și o pagină.

În plus, cred că mi-am creat și singură așteptări mari de la ea, fără să-mi dau seama.

Recunosc că mi-am dorit în primul rând să o citesc pentru că m-a intrigat foarte mult titlul. „Cuceritorii inutilului”? Ce înseamnă asta? M-am gândit că din carte sigur o să aflu. (vorba aia „oare ce a vrut să zică autorul??” :))) Oare să se refere la ceea ce m-am gândit și eu de multe ori? Că urcatul ăsta pe munte, pe lângă multe altele, e și o chestie egoistă și poate chiar hedonistă, care nu ajută pe nimeni altcineva cu nimic în afară să ne ofere nouă înșine plăcere? Sau se referă la altceva?

Un alt motiv pentru care mi-am dorit să citesc cartea a fost că mi-am dorit să aflu de ce alpiniștii de acest calibru riscă ATÂT de mult?

Personal merg pe munte pentru că-mi place ce văd acolo, îmi place cum mă simt acolo, și îmi place să fotografiez, dar am o limită destul de joasă în ceea ce privește riscurile la care sunt dispusă să mă expun pe mine sau pe cei dragi care mă însoțesc ca să-mi satisfac sau să obțin plăcerile astea. Iubesc viața prea mult ca să mi-o risc, atât pe-a mea, cât și pe-a altora. Sunt prea multe lucruri și activități frumoase pe lumea asta care îmi plac la nebunie pe care le pot face în siguranță. Îi iubesc pe ai mei prea mult ca să îi pun în poziția în care ar trebui să mă îngroape.

Până la urmă e vorba de o balanță. O balanță între ce primesc și riscurile la sunt dispusă care mă expun pentru ceea ce primesc. Și balanța asta e diferită de la om la om, nu există un adevăr universal valabil pentru toată lumea, deși recunosc că uneori mi-e un pic greu să înțeleg adevărurile altora. În cazul meu, mie îmi sunt de ajunse lucrurile pe care le primesc pe munte în turele cu riscuri 0 sau foarte mici. Da, mi-am asumat riscuri în unele ture mai dificile pe care le-am făcut în ultimii ani, dar am avut mereu grijă ca ele să fie minime. Și așa voi face și pe viitor. Talerul cu ce primesc pe munte va fi mereu jos, dar talerul cu riscuri trebuie să fie întotdeauna cât mai sus, din punctul meu de vedere.

Dar alții? Alții de ce urcă pe munte? Cei ce riscă atât de mult, de ce fac asta? Ce motivație / explicație logică / justificare ar putea avea?

Eu nu sunt alpinist, și cel mai probabil nici nu voi fi vreodată (faptul că am făcut câteva ture de alpinism până acum și că voi mai face nu mă califică pentru asta). Dar cu toate astea, îmi place foarte mult să citesc cărți despre orice subiect legat de munte, inclusiv cărți ale marilor alpiniști, pentru că e un domeniul pe care pur și simplu îl iubesc.

Chiar dacă e vorba de activități pe care nu le voi face niciodată sau altitudini la care nu voi ajunge niciodată, îmi place să aflu cât mai multe, să încerc să înțeleg ce trăiesc și alți oameni pe munte și ce gândesc.

În cazul lui Terray, el însuși spune în cartea sa că de-a lungul timpului a riscat de multe ori destul de mult (de exemplu se deplasa uneori concomitent cu coechipierul lui cu care era legat în coardă, fără nicio asigurare, lucru care s-a întâmplat și în ultima lui ascensiune, din care nu s-a mai întors) și că era conștient de toate pericolele obiective la care se expunea. Că în mai multe rânduri a scăpat de la moarte pe munte ca prin urechile acului, fie că a reușit el să o evite la mustață, fie că a evitat-o ea pe el la mustață (adică a avut noroc cu carul).

Și totuși se întorcea mereu la marea lui dragoste, alpinismul, chiar dacă de mai multe ori s-a decis să renunțe la ascensiunile ce implicau riscuri mari necontrolabile (și în schimb doar să ghideze, pe traseele clasice, tradiționale) și a făcut câteva pauze (spre exemplu, după ce în toamna anului 1950 coechipierul său a fost măturat de pe munte de un bloc de piatră imens chiar de lângă el, s-a întrebat: „[Are] the mountains worth such sacrifices? [Is] my ideal no more than a madman’s dream?”)

De ce se întorcea mereu? Singura explicație pe care am găsit-o eu, pe care el însuși o lasă să se-nțeleagă în carte, este aceea că dorința de aventură pe munte îl atrăgea mai tare ca un magnet, o dependență de adrenalină aș zice, dat fiind că nu o putea controla. După ce luase decizia să renunțe, la aprox. 6 luni scria: „By the time spring came, my old longing for action had utterly taken possession of me again. All my wise resolutions of the autumn were thrown to the winds, and I dreamed of nothing but new adventures.”

Această dorință arzătoare o pot înțelege, dar doar într-o mică măsură. O pot înțelege pentru că și eu simt că fără munte nu pot trăi, și am momente când am impresia că dacă nu plec mai repede într-o tură, o iau razna. În schimb, dependența de aventură și adrenalină nu o am, Slavă Domnului! Pot foarte ușor să-mi stăvilesc pofta de munte pe aproape orice traseu.

Cu toate acestea, am citit multe adevăruri în cartea lui Terray, și m-am simțit inspirată în multe rânduri. Drept pentru care, voi încheia notând în cele de mai jos, câteva citate din carte, pe care mi le-am notat pe măsură ce am citit cartea. Sunt citate care fie mi-au plăcut foarte mult, fie exprimă gânduri cu care rezonez 100%, fie m-au amuzat sau sunt idei care trag semnale de alarmă:

  • The most dangerous thing in mountaineering is certainly the carefree confidence of youth!
  • Nine tenths of accidents happen to foolhardy novices or to climbers who have widely overestimated their technical abilities. It is stupid to undertake a climb without first having acquired the necessary technique as to try and take off in an aeroplane without having learnt to fly.
  • Even the best can make mistakes, and nobody has a charm against bad luck. Like pilots and racing drivers, some great climbers die of old age and some get killed. (e ironic cum el până la urmă s-a încadrat la cea de-a doua categorie…)
  • It is often imagined that falling off is the greatest danger, but this is a complete mistake. The majority of accidents to experienced mountaineers are in fact caused by rocks and ice falling on them from above. (aici e vorba despre alpinism tehnic în special)
  • Whatever his skill and natural aptitude, the climber who abandons the beaten track for the profounder and more austere joys of the great alpine walls, or the highest summits in the world, will always have to undergo serious risks.
  • As far as the man himself is concerned, careful physical and technical training in the complex arts of surmounting rock and ice can eliminate all subjective risk. Dangers stemming from the forces of nature, called objective dangers, are very much harder to avoid.
  • Running risks is not the object of the game, but it is part of it. Only a lengthy experience, enabling observations to be stored up both in the memory and the subconscious, endows a few climbers with a sort of instinct not only for detecting danger, but for estimating its seriousness.
  • As I have already remarked, it is possible to climb hard for twenty or thirty years and still die of old age. The hardest part is to survive the first four or five years. (din păcate el a reușit să treacă cu brio de primii 4-5 ani, dar nu a ajuns să moară de bătrânețe…)
  • Reaching the summit is not the point of a climb, only the whistle for end of play. Very often the last few feet of climbing are not very exciting or difficult, but, for all that, real climbers go on to the top.
  • When the summits shone in the sun, their appeal was stronger than reason.
  • Really, the only thing that gives any idea of the infinite is the stupidity of some men :))))
  • With a few rare exceptions, the climber has no renown to hope for, and no audience to encourage him apart from this companion on the rope.
  • The margin between victory and disaster is sometimes very fine.
  • Talent, experience, technique and training are the keys to success.
  • Curious as it may seem, greater mountaineering calls much more for mental than for physical qualities.
  • Success in any sport, no matter how simple, always requires real intellectual and moral capacity over and above the necessary physical aptitude.
  • Perhaps this supreme predominance of the mind over the body is the main distinction of mountaineering over other forms of athletic activity, and gives it an added moral value.
  • On the Fitzroy I was at such a pitch of tension that I several times told Strouve to go to hell when he wanted me to pose or to climb down a few feet so he could film me :))))

Despre autor

ALEXANDRA PUȘCAȘU

Salut! Sper că ți-a plăcut să citești acest articol la fel de mult pe cât mi-a plăcut mie să‑l scriu pentru tine :) Am creat acest blog în 2009 pentru a-i ajuta și pe alții să găsească fericire și libertate prin intermediul călătoriilor și a naturii. Te invit să citești mai multe aici.

COMENTARII

  1. Ar mai fi de amintit 1 citat: „Daca intr-adevar, nici o piatra, nici un serac, nici o crevasa nu ma asteapta pe undeva in aceasta lume pentru a-mi zadarnici tura, atunci va veni o zi cand, batran si obosit, voi sti sa-mi gasesc pacea printre animale si flori. Cercul se va inchide, iar eu voi ramane un simplu pastor, ca-n visurile copilariei mele…”
    Isi punea aceste ganduri pe hartie in iulie 1961, in cartea sa „Les conquerants de l’inutile”, aparuta in romana la Editura Stiintifica in 1972.
    Nu stiu daca mai exista si acum acea editura, dar sub girul ei au aparut multe carti interesante despre mari exploratori si despre mari expeditii montane(Nansen, Amundsen, Himalaya, cucerirea gigantilor lumii-M.Bleahu, M.Bogdan, Gh.Epuran); iar cartile nu costau mult…

  2. Eu astept cartea ta, Alexandra :) Cat despre articol… Titlul cartii mi-a adus aminte imediat de Everest, un film care mi-a lasat un gust tare amar. Privit (complet) din afara – sunt un om care nu a urcat niciodata pe munte decat din preajma soselei si nu mai mult de 10 metri :) – chiar ca ma intreb daca se merita…
    Articolul tau: deosebit, asa cum m-am obisnuit. Like!

  3. Una peste alta, cartea este interesanta si contine informatie istorica consistenta. Totsi, inevitabil, timpul a trecut si oamenii au evoluat. Ceea ce mai ieri era ispra ispravilor, aventura, performata, etc, azi, in cele mai multe cazuri, reprezinta ture de agrement. Tehnica si echipamentul au evoluat atat de mult incat au fost realizate lucruri extraordinare iar ceea e ieri era rezervat elitelor azi e accesibil maselor. Riscul trebuie privit si prin prisma momentului de timp la care are loc evaluarea. Gestionarea riscurilor a devenit mult mai sofisticata si eficienta asa incat astazi putem sa abordam, in conditii acceptabile de risc, ceea ce acum niste ani parea inacceptabil. Desigur, tebuie facuta distictia intre risc si hazard. E foarte interesant intelesul cuvantului risc in limba engleza – este asociat cu evolutia unui eveniment intr-o directive dorita sau adversa. In limba romana, in mod current, intelesul este asimilat cu evolutia intr-o directie adversa. Antrenandu-ne si invatand vom evolua, vom putea ridica stacheta tot mai sus. Cateva exemple:
    1.Eieger (fata Nordica) – premiera a fost epica si a durat cateva zile. Recent, Ueli Steck, pe 16.11.2015, a scos 2 ore si 22 minute.
    2. Matterhorn – creasta Hornli – premiera s-a lasat cu „tragedia de pe Matterhorn” iar in ziua de azi e o ruta clasica de agreement.
    Exemplele pot continua. Si sa fi sigura ca Ueli nu a „mers la soarta”…
    Acum, in asumarea si gestionarea riscului este ok ca fiecare sa-si stabileasca limitele acceptabile din punctul lui de vedere, in functie de calea pe care o urmeaza. Nu toti cautam acelasi lucru in munte si e normal sa avem teluri si stiluri diferite. Eu cred ca toate activitatile montane si stilurile sunt bune. Facem miscare, respiram aer curat, ne incantam sfletul, mintea si trupul. Natura e frumoasa in toate manifestarile ei si ofera felii late de bucurie pentru toti.

  4. „Personal merg pe munte pentru că…”

    Cred eu.

    Plăcerea e un lucru care ține în mare (toată?) parte de inconștient.
    Deci mi-ar fi greu să trec în cuvinte.
    Pot spune doar: „Mi-i uluitor, acolo…”

    Lungile texte despre atracția muntelui sînt, după opinia mea, încercări de-a impresiona pe ceilalți, și atît.

  5. “De ce urcam pe munte?”

    Îmi fuge mintea la răspunsul: „pentru că există”.
    Eu aș răspunde pentru că-mi place.

    Partea proastă este că nu poți să vii pe scena socială cu așa din urmă vorbe. Astea-s individualiste și nemobilizatoare la nimic, omenirea.

  6. Eu il cunosc personal pe Horia Colibasanu, am fost colegi de scoala pana la liceu si stiu de ce urca el muntii aia mari, opt miari. Pentru ca exista, sunt acolo si vrei sa stii cum este sus.
    Eu urcam muntele pentru senzatia de evadare, de viu, orasul ne incorseteaza, ne strange in chingi, omenirea are oras de vreo 4000 de ani, in rest oamenii au trait liberi, cam ca aia de la Naked and Afraid.
    Acea senzatie ca sunt eu si nu o masca vreau sa o simt din nou.

  7. “De ce urcam pe munte?”

    Mă simt uluitor pe munte – mai exact în zonele care îmi plac (idem anotimp) – dar nu cred că aș putea trece sentimentul în cuvinte.
    În același timp, e posibil să mă rețină ceva pendinte de egoismul dragostei. Nu ții să-ți împărtășești încîntarea – și implicit nota bună acordată ființei iubite,de teama că va veni un contracandidat.

    Zisele mele de aici pot părea sucite, dar mă aflu totuși om care se pricepe la sondări interioare.

Comentariile sunt închise.

Item added to cart.
0 items - 0,00 lei