I still ♥ London 2015 (4): The Square Mile

Așa cum am promis data trecută, astăzi ne plimbăm un pic prin cea mai veche parte a Londrei, însuși City of London, zis și Square Mile sau, mai simplu, The City.

City of London nu este în sine un London Borough (Londra Mare este împărțită în 33 subdiviziuni, 32 London Boroughs ȘI City of London, care e mai cu moț așa) dar poate fi considerat însuși nucleul Londrei. Este de fapt vechiul oraș fortificat construit de romani, și i se mai spune și Square Mile din motivele evidente: are o suprafață de aproximativ 1 milă pătrată (echivalentul a 2,5 kilometri pătrați), și include cu aproximație aria delimitată de vechiul zid roman (London Wall). Spun cu aproximație pentru că în zilele noastre City of London și-a extins ușor granițele dincolo de conturul vechiului zid roman.

Rămășițe din acest vechi zid roman încă mai pot fi observate și în ziua de astăzi din fericire, de exemplu pe strada denumită chiar London Wall, sau în apropiere de Tower of London, aflat în colțul nord-vestic al City of London. În mod ușor bizar dacă mă întrebați pe mine, Tower of London nu face însă parte din City of London, deși la momentul la care a fost construit în secolul 11, a fost construit în interiorul vechiului zid. Abia după extinderea din secolul 13 a trecut dincolo de limita vechiului zid.

În zilele noastre City of London este complet diferit de ceea ce era în perioada romană sau chiar și medievală, pentru că în prezent reprezintă cel mai important centru financiar din lume, iar populația sa efectivă este de doar 7000 de oameni. Din acest motiv, majoritatea bisericilor din City of London sunt închise pentru că nu au enoriași. Iar în anii 70-80 situația era și mai gravă. City of London arăta ca un oraș bântuit în weekend, cu străzi goale și cafenele și baruri închise. În timp lucrurile s-au ameliorat un pic, însă nici acum nu e tocmai cel mai bun loc să umbli aiurea noaptea.

În schimb, ziua aproximativ 300.000 de oameni vin din toate colțurile Londrei și lucrează aici (se poate spune că este un fel de Wall Street al Londrei), în clădiri de birouri de sticlă, așezate mai mult sau mai puțin odios printre clădiri vechi de sute de ani sau ruine romane. Acesta este unul dintre aspectele mai puțin plăcute din The City, după părerea mea cel puțin, pentru că nu mai există o unitate arhitecturală de nicio culoare în această zonă, și personal mi se pare un talmeș balmeș total. Sincer nu știu de ce s-a permis o astfel de dezvoltare urbană haotică, dar presupun că atunci când vine vorba de bani, nimic nu mai contează…

city_of_london_square_mile

Tocmai din acest motiv, și pentru că deja vizitasem în 2013 majoritatea atracțiilor turistice clasice din zonă (Tower of London, St. Paul’s Cathedral, The Monument, etc.), mi-am dorit ca de data asta să descopăr o parte din secretele ce încă se mai găsesc în această cea mai veche parte a Londrei, chiar dacă asta ar fi însemnat să le caut cam cu lumânarea printre ceea ce eu numesc „ororile arhitecturale moderne”. Acum nu neg, sunt în această zonă (și nu numai), și clădiri noi frumoase (sau măcar interesante), și îmi place să le admir, dar consider că nu își au locul într-o zonă atât de veche precum aceasta, sau că măcar s-ar fi putut face o integrare mai inteligentă a lor. Există locuri în care arhitectura nouă face un contrast atât de fain cu cea veche încât e chiar plăcut. Însă aici… în mare parte haosul predomină.

Revenind, dat fiind că prinsesem din 2013 gustul tururilor pietonale după ce făcusem un tur prin Whitechapel pe urmele lui Jack the Ripper, m-am gândit să merg și acum la câteva, mai ales că rămăsesem cu gândul la lunga listă de tururi cu titluri care mai de care mai interesante a celor de la London Walks.

Până la final am ajuns astfel să fac 4 tururi pietonale în Londra, două dintre care chiar în Square Mile. Unul s-a numit Shakespeare & Dickens Tour și altul Hidden London. În cele aproximativ 4 ore petrecute alături de ghizii London Wallks și ceilalți turiști din grup, am descoperit o mulțime de locuri și detalii interesante din Londra, pe care nu le-aș fi putut afla poate niciodată pe cont propriu, și voi încerca în cele de mai jos să le amintesc pe cele mai importante. Din păcate însă, la scurt timp după ce am revenit de la Londra mi-am vândut telefonul mobil pe care îl avusesem la mine și odată cu el am pierdut și fișierele în care îmi notasem informații pe parcursul tururilor, din simplu motiv că am uitat să le salvez în calculator înainte să vând telefonul (yes, me stupid, I know). Astfel că nu îmi mai amintesc foarte multe, pentru că pe măsură ce îmi notam pe telefon diverse chestii, creierul meu, știind că ele se salvează în altă parte, nu mai făcea mari eforturi să le rețină și el :))

Majoritatea informațiilor erau foarte interesante, dar deși mi-au plăcut tururile la care am participat și nu îmi pare deloc rău că le-am făcut, nu pot să spun neapărat că sunt niște tururi pe care le-aș recomanda ca musai de făcut dacă mergeți la Londra. Un tur costa 10 lire de persoană pentru adulți, și până la urmă, dacă aș fi citit undeva ceea ce urmează să scriu mai jos, cred că aș fi folosit banii pentru altceva și aș fi mers pe cont propriu să descopăr locurile despre care am citit.

Așadar, v-aș recomanda mai degrabă asta. Sau, dacă chiar sunteți super pasionați de Shakespeare & Dickens (cum eram eu maniacă cu Jack the Ripper – tur pe care în schimb îl recomand oricărui pasionat), atunci puteți merge la turul tematic Shakespeare & Dickens. Eu însă dat fiind că nu dorm cu cărțile lor la căpătâi, nu pot să zic că aș fi murit fără să fac turul ăsta. Ghidul ne-a spus însă o grămadă de alte informații care nu aveau neapărată legătură cu Shakespeare sau Dickens, așa că nu pot să spun că nu a meritat.

Deși nu face parte din niciunul dintre cele 2 tururi pe care le-am făcut în Square Mile, și nu am aflat de el de la ghizi, mi-ar plăcea să încep cu Autobuzul Routemaster, această emblemă culturală britanică care cred că e una dintre cele mai frumoase, autentice (și nu în ultimul rând super ieftine) experiențe de care ne putem bucura și în zilele noastre în Londra.

DSC04890

Nu știu cum de mi-a scăpat treaba asta în 2013, dar anul acesta m-am dus într-o zi special la Tower of London ca să mă urc în Routemaster. Mă duceam de fapt în Covent Garden, și aș fi putut ajunge acolo mai ușor, dar am preferat să ocolesc că să mă bucur de o călătorie cu un Routemaster.

Autobuzele Routemaster au fost introduse în Londra în 1956 (prototipul fiind finalizat în 1954) și au fost fabricate până în 1968, rămânând însă în circulație până în 2005, când a trebuit să se renunțe la ele din cauză că nu pot oferi accesul scaunelor cu rotile.

Partea interesantă abia acum începe, pentru că tot din 2005 s-au introdus în Londra 2 rute de tradiție operate de vechi autobuze Routemaster recondiționate, pe liniile 9 și 15. În 2015, linia 9 a fost retrasă, așa că a rămas doar linia 15.

DSC04859

M-am înființat cum ziceam într-o zi la Tower Hill (stație din spatele Tower of London) și am așteptat autobuzul fermecat 15. Și am stat… și am stat… și între timp au trecut vreo 2 autobuze 15 normale care m-ar fi putut duce fără probleme unde îmi trebuia, dar eu nu. Am rezistat vitejește (deși era un vânt de începusem să mă bâțâi) până când a venit Routemaster-ul mult dorit. Intervalul este teoretic de 15 minute (și nu cred că am așteptat mai mult de-atât).

Cum a oprit, ne-am încolonat cu toții la platforma deschisă din spate pe la care conductorul face îmbarcarea, după care am urcat la etaj, m-am așezat cumințică pe scaunul din față, și am așteptat să vină controlorul să-mi ia banii, încercând să îmi stăpânesc entuziasmul debordant. Până nu demult, pe autobuzele Routemaster se plătea efectiv doar cu bani, ceea ce făcea experiența și mai autentică. Acum însă, controlorii au un aparat portabil de verificat cardurile Oyster, și plata se face astfel cash free.

DSC04899

Chiar și așa, a fost super interesant să mă urc într-un autobuz și să nu validez cardul la urcare așa cum făceam în mod normal, ci să aștept să vină altcineva să îmi colecteze valoarea călătoriei (1,5 lire) de pe cardul Oyster.

DSC04870

Vechi și nou

Mai amuzant a fost că, dintr-un motiv pe care nu l-am înțeles, controlorul ne-a dat pe toți jos la Fetter Lane, deși în mod normal ar fi trebuit să meargă până la Trafalgar Square. Adevărul e că urla el ceva acolo din când în când, dar n-am înțeles nimic, pentru că nu cunoșteam denumirile stațiilor, o ținusem minte doar pe aia la care trebuia să cobor eu. Mă rog, n-a fost bai, că nu m-a dat jos decât cu vreo 2 stații mai devreme de unde aveam eu treabă, și în retrospectivă, acuma uitându-mă la poze nu văd să scrie pe el Trafalgar Square, ci Aldwych, dar nu știu dacă era atunci o excepție sau așa e mereu.

DSC04945

În orice caz, dacă vreți să încercați experiența Routemaster când vizitați The City, îl puteți lua de la Tower of London (stația Tower Hill TA) și puteți coborî la The Monument, deși sunt doar 2 stații și e păcat. Eventual poate veniți dinspre Trafalgar Square spre The City, caz în care îi puteți lua de acolo și faceți o călătorie mai lungă cu el.

DSC04916De pe drum am reperat de la geam un Routemaster vopsit roșu-alb pe sensul opus

Turul Hidden London pe care l-am făcut anul ăsta a început de la The Monument. The Monument este o coloană de 62 de metri dedicată Marelui Incendiu din 1666 (denumirea lui completă fiind de fapt „Monument to the Great Fire of London”), care a izbucnit în ziua de 2 septembrie 1666, la fix 62 de metri de locul în care stă acum acest monument. Înălțimea lui nu a fost aleasă aleatoriu, ci în mod simbolic s-a decis să fie 62 de metri, o înălțime egală cu distanța de locul unde a izbucnit incendiu, pentru că ea nu a putut fi construită fix pe acel loc.

În această vizită a mea la Londra am auzit și citit de multe ori despre acest mare incendiu. Și este un punct de referință în istoria Londrei pentru că din păcate a ras de pe fața pământului aproape tot centrul medieval al Londrei (adică exact The Square Mile), a lăsat 70.000 de oameni (din 80.000) fără case și a produs pagube economice și probleme sociale uriașe.

Incendiul a fost atât de devastator pentru că, din cauza vântului care l-a făcut să se răspândească rapid, și a lipsei unor metode eficiente de stingere a incendiilor, a durat aproape 4 zile, și nu a putut fi stins decât după ce vântul s-a mai potolit. Era însă prea târziu, aproape întreg centrul era distrus și toată populația a trebuit evacuată și strămutată. Din fericire însă, câteva clădiri au supraviețuit (vedem un pic mai jos care) și Londra a fost ulterior construită după aceeași sistematizare ca și înainte de incendiu, astfel că dacă vom compara un plan de dinainte de incendiu cu google maps, vom observa că majoritatea străzilor încă mai există, și mai mult decât atât, au în mare parte și aceeași denumire (sau o denumire foarte similară).

În The monument se poate chiar urca, fiind una dintre puținele posibilități prin care turiștii pot vedea Londra de sus. Și dintre toate, este modalitatea cea mai ieftină de a face asta (4 lire / adult). Totuși, cheap is for a reason :) În coloană nu există lift, ci se poate urca doar pe trepte. 311 mai exact. Dar partea bună e că chiar dacă îți iese limba de un cot până sus, la final primești diplomă pentru această performanță :D

N-am mai urcat și de data asta până sus, mai ales că mai urcasem și în 2013 și acum oricum nu se putea face asta în cadrul turului, pentru că aveam multe altele de descoperit.

DSC06561

Am hoinărit așadar conduși de „ghida” noastră, o doamnă foarte simpatică cu părul alb (a cărei nume din păcate nu l-am reținut – mi-l notasem în telefon, desigur, grrrr) care ne-a arătat câteva dintre dedesubturile Londrei:

Stânga și centru: O bucățică de lemn din cheiul fluvial roman se află la intrarea în St. Magnus The Martyr Church. Datează din anul 75 (E.N.) și a fost găsită în 1931 în apropiere de această biserică, pe Fish Street Hill.

Dreapta: Rafturile pe care se păstra pâinea care era dată săracilor după slujba de duminică (nu încercați să mâncați pâinea, e din plastic :)))

Tot în această biserică se poate vedea o replică a vechiului pod London Bridge din perioada medievală, când podul era de fapt un mic orășel în sine. Pe el se aflau în jur de 200 de clădiri de locuit și magazine, în timp ce printre ele se desfășura și traficul rutier și cel pedestru, pe o lățime cava mai mică de 2 metri (în jur de 6 picioare (1,83 m) mai exact). Era o adevărată nebunie acolo, dar sincer mie mi se pare fascinant (probabil lor pe vremea aceea nu li se părea fascinant deloc). Acum e greu de imaginat că un pod ar avea așa ceva pe el. Cu timpul, traficul (căruțe cu cai, vagoane, pietoni, etc) a devenit atât de greoi încât dura o oră să traversezi râul pe pod. Astfel că la jumătatea secolului 18 s-a decis demolarea tuturor clădirilor de pe el.

Înainte de acest pod medieval care a rezistat 600 de ani, pe acel loc s-au aflat o serie de poduri din lemn. Iar după ce podul medieval a fost demolat, în locul lui a fost construit în secolul 19 un pod nou. Nici acesta din urmă nu este podul cel actual, care a fost construit în 1974. Podul din secolul 19, așa cum probabil ați auzit dar nu vă vine să credeți că e adevărat, a fost vândut bucățică cu bucățică unui american și a fost reconstruit în Lake Havasu City, în Arizona. Ideea de a vinde London Bridge când acesta avea nevoie să fie înlocuit i-a venit unui membru din consiliul City of London, pe care toată lumea l-a crezut nebun, dar iată că există cumpărător pentru orice. Există zvonuri conform cărora americanul de fapt n-a știut ce cumpără, și a crezut inițial că va cumpăra impresionantul Tower Bridge, dar acestea au fost negate de consilier într-un interviu.

DSC06556Aceeași alee pe malul Tamisei, două denumiri diferite. La stânga Oystergate Walk, la dreapta Hanseatic Walk. Oystergate Walk își ia numele de la vechile chei fluviale unde se descărcau mărfuri de pe vapoare, de unde luau calea piețelor din Londra. În acest loc în particular se descărcau stridii.

DSC06583Locul pe care se afla St. Thomas the Apostile Church înainte de a fi distrusă de Marele Incendiu din 1666

DSC06587O biserică cu un nume mai neobișnuit, St. James Garlickhythe. Denumirea vine de la vechiul port (hythe) unde se vindea usturoi (garlick) în evul mediu din această zonă.

DSC06594

DSC06600

Stânga: Cleary Gardens, o minusculă oază verde de relaxare în aglomerația de pe Queen Victoria Street

Dreapta: Unul dintre telefoanele publice originale ale poliției din anii 1920-1960. Au fost introduse pentru Poliția Metropolitană și pentru ca publicul să poate contacta poliția în caz de urgență. Nu au mai rămas foarte multe în Londra din cele 685 câte existau în 1953, dar câteva au fost lăsate ca să nu uităm că nu am avut dintotdeauna confortul telefoanelor mobile. Unele sunt lăsate de izbeliște, dar acesta este unul dintre cele mai bine păstrate și întreținute.

DSC06601We aaaaall love Fridays :)

DSC06628

DSC06615

Stânga: Apothecaries Hall, o curte interioară ascunsă în care se poate intra din Black Friars Lane. Secolul 17, Clădire istorică (Listed building) Gradul I
Dreapta: Ludgate Square

DSC06623Magnesia House, Clădire istorică (Listed building) Gradul II, câștigător al City Heritage Award în anul 1985

Pe parcursul turului Hidden London am trecut și pe lângă Catedrala St. Paul’s, o altă clădire emblematică a Londrei, unde au avut loc de-a lungul timpului unele dintre cele mai importante evenimente istorice ale Marii Britanii, printre care și căsătoria Prințului Charles cu Diana.

DSC06651

Dintre toate atracțiile turistice, aceasta consider că e una dintre cele care chiar merită, chiar dacă un bilet costă 18 lire, și în interior nu se pot face fotografii și nu se poate filma. Însă vederea din vârful cupolei (de unde se pot face poze, desigur), și Whispering Gallery sunt de nota 10. Câteva poze de pe cupolă am inclus în articolul din 2013.

De data asta n-am mai urcat pe cupolă. În timpul turului oricum nu aveam cum, dar m-am întors într-o altă zi pentru a participa la slujba de seară. Ca pont, asta e și un mod de a vedea interiorul bisericii gratuit. Desigur, nu se poate urca pe cupolă în timpul slujbei, dar tot e bine.

Slujba de seară (Evensong) are loc în fiecare zi la ora 17. Pentru a mă asigura că prind loc, am ajuns la St. Paul’s în jur de ora 16, când porțile se închid vizitatorilor. Se poate intra chiar de la ora 16 pentru slujba de seară, dar nu aș fi avut răbdare să aștept atât de mult, așa că m-am dus un pic să mă relaxez în grădina bisericii.

DSC06890-Edit

Și cu ocazia asta mi-am și descoperit părculețul meu preferat din Londra. Această minusculă peluză din Festival Gardens e un mic colț de rai în mijlocul orașului. La câțiva pași e aglomerație și gălăgie, dar odată ce pășești pe covorul verde (pe care am avut efectiv tendința să mă descalț înainte să calc pe el, ca atunci când intri la cineva în casă), înconjurat de floricele roz (mă rog, cel puțin atunci când am fost eu), totul dispare și e numai liniște și pace.

DSC06901 DSC06897

Toată lumea era într-o stare completă de zen și relaxare, ba unii chiar dormeau, în timp ce copilașii mergeau de-a bușilea în explorare.

DSC06898La la la la la….

DSC06899Hmmm… să atacăm acest om care doarme!

Și nu știu dacă a fost din cauză că eram un pic obosită sau aveam vreo stare care m-a făcut să mă simt așa, dar cum am ajuns acolo mi-am găsit un loc cât de cât liber pe care mi l-am revendicat, mi-am întins eșarfa pe jos, m-am descălțat, și m-am întins cu ochii închiși. Și am stat așa… cred că cel puțin vreo 20 de minute, timp în care am atins un stadiu de semi-somn atât de odihnitor, încât atunci când m-am ridicat acolo m-am simțit cu totul alt om.

Cu gândul să nu cumva să pierd loc în biserică (întrebasem înainte și mi s-a spus că de regulă se cam ocupă locurile de la 16:30), am intrat cu jumătate de oră înainte, numai ca să am surpriza că nici 20% din scaune nu erau ocupate.

Ulterior mi-am dat seama că probabil în alte perioade ale anului e mult mai aglomerat, și că acum posibil să fi fost așa liber și pentru că corul bisericii era în vacanță, și în locul lui era un cor musafir restrâns. Din acest motiv însă, orice om dintre participații la slujbă care voia să cânte alături de cor putea face asta. Nu știu dacă așa e mereu, dar înainte de slujbă am fost invitați (care voiam) să intrăm în spatele „cortinei”, ceea ce mi s-a părut super wow.

M-a bătut și pe mine gândul să mă duc, dar m-a luat prea prin surprindere chestia asta și nu prea mi-am dat seama repede despre ce e vorba și dacă tre să știi dinainte ce se cântă acolo sau te poți duce și dacă ești prost grămadă, plus că nu m-am putut hotărî așa rapid dacă să fiu unul dintre oamenii care se zgâiesc de pe scaune sau unul dintre oamenii care se zgâiesc SPRE oamenii de pe scaune, așa că am rămas în banca mea. Adică pe scaunul meu :)) (se pare că până la urmă puteai merge în cor doar ca să stai degeaba, nu trebuia să știi să cânți sau să și faci asta :))

DSC06904

Tot la începutul slujbei am primit și un cartonaș pe care era trecut ceea ce se va cânta în cadrul Slujbei, plus indicații (când să taci, când să te ridici, când să stai jos sau când să cânți dacă vrei). Întreaga experiență este foarte interesantă, inclusiv sosirea și plecarea clerului, așa că vă recomand să participați. Chiar dacă nu sunteți catolici, personal nu mi se pare o greșeală să iei parte la o astfel de slujbă dacă ții de altă religie.

Al doilea tur din Square Mile la care spuneam că am participat s-a numit Shakespeare & Dickens Tour și a început chiar de la St. Paul’s.

Aici l-am avut ca ghid pe Andy (de data asta am fost în stare să țin minte numele :D), tot un englez get beget care ne-a plimbat de data asta prin partea nordică din Square Mile (în timp ce turul Hidden London s-a desfășurat prin partea sudică).

DSC05642

Chiar de la începutul turului l-am cunoscut pe Paul, un alt turist care participa singur la tur, și care a presupus din prima că aș fi un partener bun de discuție :) Și n-a greșit, ne-am înțeles foarte bine imediat și din când în când pe parcursul turului, când Andy nu vorbea și ne deplasam dintr-un loc în altul, mai chicoteam sau ne mai povesteam viețile.

Paul e un profesor american de limba engleză, avea în jur de 55-60 de ani și se afla la Londra împreună cu soția și fiica lui, însă la acest tur în particular venise singur. Ne-am distrat maxim, avea un umor foarte bine dezvoltat și mi-a făcut o mare plăcere să mă conversez cu el de-a lungul turului. Trebuie să spun că nu mi-a spus din prima că e profesor de limba engleză și cred că vă dați seama ce doxă de Shakespeare și Dickens era, în timp ce erau eram o mega analfabetă pe lângă el :))))) Dar i-am zis pe urmă că sunt inginer, așa că măcar aveam o scuză că sunt un pic paralelă cu literatura engleză :)))

DSC05633

De la St. Paul’s, unde a fost punctul de întâlnire al grupului pentru tur, Andy ne-a dus pe niște cotloane întortocheate din apropiere menționate prin scrierile lui Dickens (sau Shakespeare.. ? Naiba știe, că n-am ținut minte nimic, e bine că îmi notasem pe telefon….grrrr), după care ne-am îndreptat spre Guildhall.

Între St. Paul’s și Guildhall se află Cheapside, vechiul loc al uneia dintre principalele piețe de produse din Londra în perioada medievală („cheap” însemna în timpurile acelea „piață” în sens larg). Perpendicular pe Cheapside sunt câteva străzi care poartă numele produselor care se vindeau în acele vremuri în zonele respective ale pieței: Milk Street, Bread Street, Honey Street, Poultry, chiar și Wood Street (se vindeau și produse nealimentare), iar aceste străzi existau în același loc și cu aceleași nume încă de atunci.

DSC05643Iată și o hartă din 1561 pe care Andy ne-a arătat-o pentru a ilustrat acest fapt:

După ce ne-a plimbat pe câteva dintre străzile cu nume de mâncare, Andy ne-a condus spre Guildhall, și după vreo 2 drepte și 2 stângi, ne trezim că îl urmăm prin niște uși glisante pe care părea că întrăm într-o clădire, mai exact în Biblioteca Guildhall. Toată lumea era total dezorientată, dar n-a durat mult pentru că după câțiva pași am ajuns de fapt într-o curte interioară superbă, în care părea că ne-am teleportat, nu alta, dat fiind pe unde am intrat. În această piață se găsește Guildhall (Casa breslelor), o clădire istorică foarte importantă (Listed Grade I) care a fost folosită timp de sute de ani ca primărie și încă reprezintă centrul administrativ și de ceremonie al City of London.

DSC05613

În această piață se poate intra și pe 2 străduțe pietonale dinspre Gresham Street și Basinghall street, însă recomand intrarea ceva mai spectaculoasă dinspre Aldermanbury prin care am pătruns noi.

Un alt loc interesant în care ne-a dus Andy este Postman’s Park. Este un parc micuț ca suprafață, dar care, dat fiind sistematizarea medievală, este unul dintre cele mai mari parcuri din City of London. Denumirea și-o ia după popularitatea sa printre poștașii care lucrau la fostul Oficiu Poștal General care avea sediul lângă parc. Ce e interesant însă la acest parc este Memorialul în cinstea auto-sacrificiului eroic, care împreună cu alte elemente cheie din parc reprezintă monumente istorice de gradul II. Acest memorial constă în 54 de plăci memoriale în cinstea unor oameni care s-au sacrificat pentru a salva alte persoane, de regulă necunoscuți, și a fost început de George Watts în 1900 și apoi continuat de soția lui după moartea sa.

Un alt colț deosebit vizitat spre sfârșitul turului Sheakespeare & Dickens este Cloth Fair, o străduță care ascunde foarte multe comori arhitecturale. Aflasem de ea chiar cu câteva zile înainte să fac turul, și deja mă plimbasem prin zonă, așa că atunci când a ajuns acolo a două oară n-am putut decât să mă bucur că aveam să aflu și alte povești interesante despre acele locuri.

DSC05512

DSC05513

DSC05516

Pe Cloth Fair se află nu una, ci două clădiri care au supraviețuit Marelui incendiu din 1666, la numărul 41 și 42, construite între anii 1597 și 1614. Ele au avut norocul să nu fie distruse de incendiu pentru că erau incluse în interiorul zidului mănăstirii ce se afla atunci în acel loc.

DSC05682

DSC05690

Cloth Court. Andy ne explica motivul pentru care s-au pus gratii și la geamuri atât de mici: dacă hoțul adult găsea un geam fără gratii dar nu încăpea să pătrundă prin el, băga pe acolo un copil.

Tot pe Cloth Fair se află și Rising Sun, un vechi bar unde se spune că hoții de cadavre din perioada victoriană veneau să bea înainte să plece la „muncă”, și atunci când nu le ieșea treaba, cică începeau să dispară clienți ai barului și barul este acum bântuit de fantome :))) (în perioada aceea furtul de cadavre era o adevărată afacere, pentru că studenții de la medicină trebuiau să-și facă singuri rost de cadavre pe care să învețe).

DSC05521

Piesa de rezistență din zonă este însă, după umila mea părerea, St. Barthlomew’s Gatehouse, o bijuterie arhitecturală din perioada elisabetană care a stat ascunsă mult și bine fără să știe nimeni de ea. Construită în 1597, în secolele ce au urmat a ajuns să fie placată și transformată în cu totul și cu totul altă clădire, până la începutul secolului 20 arătând așa:

DSC05670

Și doar în 1916, când un zepelin german a aruncat o bombă în apropiere, o parte de placare a căzut și a dezvelit ce frumusețe se ascundea dedesubt. Din păcate eu am găsit-o în plin proces de restaurare când am ajuns acolo, și nu se putea vedea decât foarte puțin printre schele, însă o știam din pozele de pe internet.

Pe partea dinspre stradă (la câțiva pași de intersecția Cloth Fair cu West Smithfield) arată așa:

St. Bart gateImagine preluată din Google Maps street view

Partea și mai interesantă e că odată ce intrăm pe această poartă, și ajungem în curtea Bisericii St. Bartholomew-the-Great, cea mai veche parohie din Londra, dacă întoarcem capul înapoi vedem o fațadă total diferită. Tot în stil elisabetan (cu grinzi de lemn), dar construită complet altfel. Mi-a părut rău că n-am putut vedea această bijuterie în toată splendoarea ei, dar mă bucur că măcar am aflat despre ea și am văzut-o în poze, și mai ales că va fi restaurată pentru a putea rămâne în picioare cât mai mult timp.

St. Bartholomew-the-Great este de asemenea o bijuterie arhitecturală, atât pe dinafară, cât și pe interior, interior foarte impresionant care merită în mod clar o vizită (accesul este 4 lire de adult). Această biserică a fost până și platou de filmare pentru câteva filme foarte cunoscute (ne-a spus Andy câteva, din care am reținut Sherlock Holmes în care a jucat Robert Downey Jr., Shakespeare in Love, Four Weddings and a Funeral, și încă ceva cu Robin Hood parcă).

DSC05530

Ce mi s-a părut mie foarte interesant e că intrarea în biserică e cu mult mai jos decât parcul adiacent, ceea ce e o indicație clară a diferenței mari de nivel al orașului între momentul actual și momentul construirii bisericii (secolul 12).

Turul Sheakespeare & Dickens s-a încheiat în Piața Smithfield, una dintre cele mai vechi piețe din Londra, acolo făcându-se comerț cu carne de peste 800 de ani. Dar pe lângă faptul că are o arhitectură deosebită, Smithfield market ascunde niște povești cu adevărat ușchite. În Evul Mediu aici aveau loc torturi și execuții publice cu adevărat înspăimântătoare, și nu erau ceva rar, ci la ordinea zilei. Vorbim de spânzurări, ciopârțiri și eviscerări (și nu la animale, ci la oameni). Mai mult decât atât, vânzarea nevestelor (!) era o practică foarte populară la începutul secolului 19, pentru că divorțul era extrem de dificil în acea perioadă, așa că bărbații își aduceau la piață nevestele nedorite odată cu alte obiecte de prin casă care nu le mai erau de trebuință și le vindeau. Ca și cum… ți-ai duce în zilele noastre nevasta la yard sale dacă nu mai ai nevoie de ea :)))) Bună treabă.

DSC05694

Și o altă chestie care m-a frapat: Farringdon station din apropiere e una dintre primele stații de metrou din lume, fiind finalizată în 1863. Pe vremea aceea însă, în Smithfield Market încă se mai făceau execuții publice, astfel că practic a existat o mică perioadă în care oamenii luau metroul ca să meargă să vadă cum cineva era spânzurat. Cool nu? :))

DSC05699În încheiere, eu și Paul la finalul turului, înainte să ne luăm la revedere :) Pe undeva prin spatele nostru se kilăreau oameni acum vreo 150 de ani și se vindeau neveste. Așa… ca fapt divers :))))

Aparat foto folosit: Sony A6000 + 16-50mm

5 comentarii:

  1. Daca inainte nu eram prea mare fana a ghizilor turistici, astazi sunt sigura ca daca vrei sa pleci acasa cu un bagaj serios de cunostinte, trebuie sa apelezi la ei. Ma rog, pentru ruta facuta de tine, cred ca putem economisi cativa banuti, pentru ca din nou ne-ai dat multe detalii ataaat de interesante (afacerea cu cadavrele :)), comertul cu nevestele, etc) :D. Si cand ma gandesc ca am trecut pe langa atatea casute, pub-uri, biserici, gandindu-ma doar “ce frumos arata”, fara sa stiu ce istorioara ascunde … blonde me…:D:D

    • Mersi furmos frumos de aprecieri, Alexandra! :)
      Oh, stai linistita, si eu fac la fel, “vaaai, dar ce frumooooos” si pe urma trec mai departe. Nu ai mereu timp sa te interesezi ca sa afli mai multe si uneori nici n-ai de unde…

  2. Articolele astea despre Londra imi dau furnicaturi in calcaie. Acum cativa ani am luat-o si noi la pas 3 zile. Si ne-a placut asa de mult ca am mers ca nebunii peste tot. Nici ploaia nu ne-a oprit. Am avut cele mai mari bataturi la degete ca ne smiorcaiam si dupa o saptamana de la ele.

    • Da… cunosc senzatia sa vrei sa vezi tot in scurtul timp avut la dispozitie…
      Bataturi la degete n-am facut niciodata in oras, dar va inteleg perfect, ca am patit de la Tour du Mont Blanc :)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *