Lumina pentru copiii din Holbav (voluntariat 25-28 iunie 2015)

După ce m-am îndrăgostit de el la prima vedere în toamna lui 2013, nimic n-a mai fost la fel :) Holbav mi-a intrat la suflet într-o clipă și a rămas un loc de vis în care m-aș fi întors oricând, cu orice ocazie. Când am plecat de acolo n-am știut exact când îmi voi mai face drum să îl revăd, dar iată că ocazia a venit mai repede decât mă așteptam, pentru că uneori drumurile te găsesc ele pe tine, nu tu pe ele.

Aflasem de campania Free miorița „Lumină pentru România” de multă vreme, de când cu Ursici, și apoi cu Ineleț, sătucul uitat de lume din Valea Cernei la care fusesem și eu în 2011. Iar când am aflat că următorul sat la rând care va primi panouri solare în cadrul campaniei va fi al meu iubit Holbav, i-am scris numaidecât lui Ionuț și l-am rugat să mă treacă și pe mine pe lista voluntarilor. Îmi doream foarte mult să merg să dau o mână de ajutor, mai ales pentru că fusesem acolo și deja văzusem care este situația. Dar din păcate echipa era deja formată. Așa că m-am resemnat cu gândul că o să ajut cu tot ce o să pot de la distanță.

N-au trecut însă decât vreo 2 luni, și în iunie m-am trezit pe facebook cu o imensă surpriză: Ionuț mă întreba dacă n-aș putea să vin totuși la acțiune, pentru că din cauza unei amânări, o parte din voluntarii din echipa formată nu puteau să mai vină.

N-am stat să mă gândesc nici 5 secunde. M-am bucurat ca un copil mic sub pomul de Crăciun și i-am spus DA instantaneu. O săptămână mai târziu eram deja în mașină spre Holbav, cu rucsacul făcut pentru 4 zile și mult entuziasm la purtător, alături de putere de muncă.

Din păcate însă, vremea în primele 2 zile n-a ținut deloc cu noi. Imediat ce am ajuns în Holbav și am încărcat panourile, sculele, mâncarea, donațiile și rucsacii în căruțe, a început să plouă. Tabăra de bază avea să fie la casa domului Dumitru, domnul pe care îl cunoscusem în timpul plimbării pe care o făcusem în 2013, care ne invitase la el pe prispă și despre care am povestit pe larg atunci. Cu aceeași bunătate și bunăvoință, s-a oferit și de data aceasta să ne sprijine și să ne ajute în acțiunea noastră, și ne-a pus la dispoziție casa lui.

Până sus la el pe deal ne-am urcat cu câteva 4 x 4, eu fiind în unul condus chiar de Părintele satului, alături de Radu, Irina, Andrei și Florin. Când am pornit deja se pusese pe ploaie, ceea ce a condus la o adevărată aventură, fiindcă deja pământul se transforma în noroi. Patru dintre noi eram în spate, încercând să nu dăm cu capul de nimic și să nu ieșim de acolo plini de vânătăi, în timp ce Părintele mânuia cu măiestrie volanul prin toate hârtoapele, încercând să nu ajungem în râpă :))) Trebuie să recunosc că n-aș fi putut în veci să conduc pe unde a condus dânsul, și de câteva ori a trebuit să închid ochii, că era mult prea intens pentru mine să privesc înainte prin parbriz. Ce să mai, aventură off road maximă!

Problema a fost că pentru următoarele 24 de ore ploaia nu s-a oprit aproape deloc. Băieții au montat totuși corturile la un moment dat (nu mai țin minte dacă pe ploaie sau au avut noroc de o mică fereastră), pentru că în casă nu era loc să doarmă decât vreo 6-8 persoane în paturi și, în rest, câțiva pe jos.

Astfel că a doua zi dimineață, prima de lucru propriu-zis cum ar veni, băieții au pornit pe ploaie spre casele la care urmau să monteze panourile solare. A venit în ajutorul lor un sătean cu o căruță trasă de 2 vaci, ca să aibă cu ce să care panourile și sculele, însă de lucrat nu au putut lucra decât la instalația interioară, căci pe ploaie numai pe acoperiș nu era rost de stat.

DSC00787

Noi fetele am rămas în tabăra de bază, trebăluind un pic, făcând mâncărică și pregătind lucrușoarele donate ce urma să le împărțim a doua zi pe la case. Pe așa o vreme, mai mult de câțiva pași din ușa casei până la șură n-am făcut, mai ales că împrumutasem pelerina mea de ploaie lui Florin, că el avea nevoie de ea mai tare decât mine.

DSC00785

A doua zi însă…. a ieșit soarele și pe ulița noastră :) Încă de dimineață s-au ivit primele raze de soare și astfel toată tabăra a prins o super energie și forță de muncă, ne-am scos un pic aparatele care mai de care să facem câteva poze, am făcut câțiva pași prin iarbă să ne dezmorțim, după care fiecare s-a apucat de treaba, ca să reușim să facem cât mai multe până la lăsarea întunericului.

DSC00791 DSC00818 DSC00832 DSC00796 DSC00837 DSC00827

Astfel că băieții au mers să lucreze pe exterior, iar noi fetele am pregătit sandvișuri pentru ei, după care am încărcat sacii cu donațiile (hăinuțe, jucării, dulciuri și mâncare) într-o căruță și am pornit să le împărțim.

DSC01125DSC00871 DSC00866 DSC00863

Acea zi a fost cea mai frumoasă din cele patru, dar, culmea, și cea mai grea, în același timp. Frumoasă pentru că vremea a ținut cu noi și ne-am putut bucura de soare, dar mai ales pentru că am reușit să aducem câteva zâmbete pe fața copilașilor din familiile pe care le-am ajutat, și grea pentru că în același timp am realizat cu adevărat realitatea crudă a traiului lor.

DSC01071 DSC01015

În program au fost incluse 5 case la care urma să montăm panouri solare, ulterior adăugându-se încă una la fața locului, deci 6 case în care trăiesc 56 suflete, din care majoritatea copii. Sunt copii care, înainte de a primi aceste panouri solare, au citit ani la rând la lumina lumânării sau a lămpii cu gaz, un lucru dăunător nu numai pentru ochi, cât și pentru sistemul respirator. Iar drama lor (pentru că nu pot să îi spun altfel) continuă cu mult dincolo de problema lipsei energiei electrice.

Condițiile de trai sunt extraordinar de grele, dat fiind că nici apă curentă nu există, iar veniturile sunt constituite uneori doar din alocațiile copiilor. Am găsit în câteva case (mai ales una în care locuiesc 2 femei și 8 copii) o sărăcie lucie. Cineva spunea că de la un punct încolo, sărăcia nu mai are grad de comparație. Mai adevărată ca acolo nu cred că poate fi această afirmație. Am împărțit toate lucrușoarele din saci cu zâmbetul pe buze, dar pe dinăuntru aveam inima strânsă.

Știam că eu, chiar dacă cele 4 zile cât am stat acolo nu am avut apă caldă sau cine știe ce condiții, pe urmă aveam să mă întorc la mine acasă, în zona mea de confort, unde comparativ cu condițiile în care trăiesc ei, am luxul de pe lume, Pe când ei rămân tot acolo, fără apă caldă, fără un miliard de lucruri pe care noi cei care locuim la oraș le luam de-a gata și nu ne mai gândim că alții nici nu-s capabili să viseze la el. Ei rămân în aceeași viață, chiar dacă cu câteva jucării noi și hăinuțe frumoase primite de la noi.

DSC00904 DSC00914 DSC00935 DSC00960 DSC00915 DSC01001 DSC01030

La jumătatea zilei de sâmbătă reușisem să trecem pe la 3 case. Mergea destul de greu, pentru că distanța dintre ele era mare, căruța era trasă de vaci și noi mergeam pe jos pe lângă ele, și înaintăm destul de încet. Totuși a mers mai repede decât ne așteptam, astfel că am avut timp să mai încărcăm o dată căruța și să plecăm din nou, și la celelalte 2 case care ne rămăseseră. Am fi încărcat totul din prima, dar nu era loc în căruță pentru așa mulți saci, și a trebuit să facem 2 drumuri.

DSC01167 DSC01169 DSC01171DSC01178

La finalul zilei… trebuie să recunosc că am ajuns înapoi în tabăra de bază destul de epuizată. Nu neapărat fizic (deși mersesem ceva kilometri), ci mai ales emoțional. O astfel de experiență te zdruncină un pic, oricât de stană de piatră ai fi (zic eu). Iar eu cum numai stană de piatră nu-s, m-a zdruncinat chiar tare. Nu neapărat în sensul rău, ci în sensul că mi-a dat mult de gândit.

Ca să mă refac un pic, am profitat câteva momente de leagănul divin din curte (Doamne, cum îți ia leagănul ăla toate grijile și problemele de pe umeri) și apoi am ieșit pe seară la o mică plimbare în jurul casei. N-am făcut însă mulți pași, și am dat de niște frăguțe pe marginea drumului. Dau să culeg una, apoi încă una, după care mai văd vreo două mai sus, și pe urmă încă două, și tot așa… până când am realizat de fapt sunt în mijlocul unui „câmp imens” plin de frăguțe. Iooooooi! Atât! Jumate de oră mai târziu eram cu pumnul plin, asta după ce din 2 în 2 frăguțe culese, 3 le băgam și în gură :))) Așa că aveam și stomacul plin. Moment în care mi-am dat seama că mai sunt o grămadă, și m-am strecurat în casă să fur un castronel, cu gândul să le fac o surpriză colegilor și să li-l aduc plin.

DSC01195

Atâta doar că am uitat să le spun că plec, și după aproape o oră în care nu mă mai văzuse nimeni, m-au dat dispărută. L-am auzit pe Laurențiu țipând după mine, și i-am răspuns, numai că nu a părut că m-a auzit. Nu s-a panicat însă foarte tare, că știa că-s fată descurcăreață, dar n-am mai stat mult ca să le dau motiv de îngrijorare, și m-am întors curând, cu aproape jumătate de castronel plin (am vrut eu să mă întorc eu cu el cu vârf, dar zău dacă nu-i treabă grea culesul ăsta, măi nene :)))) Și nu de alta, dar începuse să se întunece, și pe mine să mă doară spatele de la atâta aplecat.

Seara a fost astfel petrecută în jurul mesei, la povești presărate cu frăguțe proaspete, după care am picat cu toții lați la datorie, și ne-am cufundat în lumea viselor. Dimineața a venit cu ultima zi de acțiune. Și în afară de faptul că am constatat că m-a ciuruit o lighioană (sau mai multe, naiba știe, că eram plină de pișcături), totul a fost perfect :))) Na, acuma nici n-ar trebui să mă mir, la ce să mă aștept după ce am stat o oră și ceva băgată în iarbă după frăguțe?? Cred că se urcaseră cel puțin vreo 10 lighioane pe mine, după care au dormit cu mine în sac și și-au făcut de cap, au dat party :))) Dar mă rog, n-a fost bai, am supraviețuit :))

Duminică fiind ultima zi, n-a mai fost extrem de multă treabă (pentru noi fetele mă refer, că băieții au mai avut serios de lucru pe la case) așa că în afară de curățenie și ordine, am avut și un pic de timp să ne relaxăm și să absorbim pentru ultima oară energia frumoasă cu care n-ai cum să nu te umpli când te afli prin acele locuri. Am profitat din nou la maxim de leagăn, pe care de fiecare dată când mă urc simt că zbor, sau că plutesc pe un norișor unde tot ce e rău dispare. Din momentul în care îmi iau avânt pentru prima dată, simt că parcă sunt în altă lume. Mi-e greu să explic ce simt în leagănul ăla, e pur și simplu fericire în starea cea mai pură :) Am știut din secunda 2, din 2013, că mă voi mai întoarce la el :) Nici nu știu de fapt ce îmi place mai mult acolo la casa domnului Dumitru: leagănul sau peisajul :) Direct în față te salută Piatra Craiului, iar în stânga, un pic mai departe, se văd și Bucegii. Iar de sus din ulița din vârful dealului, se vede în partea opusă și Măgura Codlei.

DSC00874 DSC01172 DSC01173

E ironic un pic dacă stai să te gândești: pe cât de frumos e peisajul în orice direcție te-ai uita și pe cât de minunat este totul, pe atât de grea este viața acolo. Dealurile sunt frumoase, casele răsfirate sunt pitorești, dar reversul medaliei este că fix din motivele acestea, copii au de mers (și de urcat la întoarcere, atenție!) câteva ore pe zi doar ca să meargă la școală.

Am reflectat mult la toate astea, atât cât am stat acolo cât și multă vreme după ce am ajuns acasă. Și am simțit, de fapt, chiar de pe drumul spre București, că am plecat de-acolo alt om. Experiența asta m-a ajutat enorm, în multe feluri, și m-a învățat atât de multe încât n-aș da-o la schimb pentru nimic în lume, oricât de dure au fost câteva din lecțiile învățate acolo.

Astfel că nu pot decât să închei acest jurnal de suflet prin a le mulțumi lui Ionuț și lui Iulian pentru că mi-au oferit șansa să particip la această acțiune atât de frumoasă, și fiecărui coleg voluntar în parte cu care am împărțit pâinea în cele 4 zile :) Adrian, Oana, Andrei, Laurențiu, Costin, Radu, Cami, Irina, Mishi, Diana, Izabela, Irina, Viorel. Sunteți minunați, dragilor! Mă bucur că am avut onoarea să vă intâlnesc!

Aparat foto folosit: Sony A6000 + 16-50mm

15 comentarii:

  1. Draga Alexandra …permite-mi mai intai sa ma prezint :ma numesc Alina , locuiesc in Alba Iulia , am 43 de ani si citesc cu mare placere tot ceea ce scrii .De fapt , in cuvintele tale am regasit emotiile , bucuriile , frumusetea naturii montane contrastand cu greutatile suportate de oamenii ce locuiesc sus la munte .Iubesc si eu muntele si ori de cate ori situatia ne permite , eu si sotul meu iesim in natura , cu cortul , facem cateva trasee( mai usoare )Sa stii ca ne-ai inspirat in traseul despre CHEILE RAMETULUI ( atunci am descoperit blogul tau …informatiile ne-au ajutat mult si te-am pomenit pe traseu deseori :” nu ai sughitat ? “) Cu mult drag , Alina

    • Buna Alina! Iti multumesc din suflet pentru mesaj! Ma bucur tare mult ca v-am ajutat intr-un fel sau altul prin ceea ce am scris pe blog!
      Te mai astept cu drag aici oricand :)
      Sincer sughit uneori destul de rau :))) Cine stie, poate a fost si de la voi :)

  2. Alexandra, articolul asta al tau si ce ati facut voi ar trebuii promovat cat mai bine. Nu stiu cum sa va felicit mai bine pentru actiune, asa ca va urez la mai multe. Oricum am sa o pun si pe fiica-mea (de 14 ani) sa citeasca articolul asta. Nu ca n-ar mai fi vazut conditii grele de trai, dar niciodata nu e prea mult ca sa nu uitam ce avem.
    In ce priveste extrema priveliste-conditii de trai, in comoditatea mea cred ca aleg coditiile (din pacate).
    In rest, ce sa zic, obisnuitele tale poze minunate, care imi fac o teribila pofta sa merg si eu pe urmele tale.
    Toate bune si la mai multe articole faine!

  3. O veste incantatoare dar pacat de primele zile. Oricum, locatia este incredibila, nu cred ca as fi vazut ceva mai frumos, atata natura, atata verdeata, vreau si eu macar o zi acolo, cu cortul. Sunt sigur ca m-as fi simtit excelent.

  4. Salut Alexandra! Am descoperit blogul tau de anul trecut si mi-a placut enorm, esti foarte tare si ai un talent deosebit de povestitor si oferi in acelasi timp multe informatii utile! Citesc cu mare drag postarile tale pentru ca si eu sunt o iubitoare de natura si de munte.
    Fotografiile tale sunt deosebite, minunate, adorabile…
    Articolul despre Holbav este foarte emotionant, toata aprecierea pentru ce ati facut!
    Numai bine va doresc!

  5. Salut !…Citesc de ceva timp(2 poate 3 ani) tot ce postezi pe blogul tau, cred ca si cu ajutorul tau au inceput sa imi placa tot mai mult calatoriile si mai ales cum sa le aleg, sa le planific etc….esti o mica sursa de inspiratie, cel putin pentru mine, mai ales ca si eu sunt tot din Galati. Intrebarea si rugamintea mea este daca poti sa-mi spui sau sa ma indrumi spre actiuni de voluntariat…imi doresc de ceva timp sa particip la astfel de actiuni, asa ca profit de ocazie sa intreb…sper sa nu deranjez.

    • Buna Dan!
      In primul rand iti multumesc tare mult pentru aprecieri si pentru mesaj! Ma bucur enorm sa aud asa ceva! :)
      Cat despre intrebarea ta, nu e niciun fel de deranj :)
      Sunt foarte multe tipuri de voluntariat in care te-ai putea implica, acum depinde ce anume iti place tie. Eu in afara de actiunea asta din Holbav (la care cumva a fost o intamplare ca am putut participa), am fost voluntar la Spitalul de copii Marie Curie (te pot pune in legatura cu cineva daca vrei), la un maraton (mai putin caritabil, dar tot voluntariat e pana la urma) si m-am inscris de asemenea si in programul “O masa calda”, insa acolo nu am participat inca, astept de acum incolo, caci m-am inscris recent.

      Ar mai fi insa o multime de alte institutii, precum Crucea Rosie, Asociatii de protectia animalelor… sau cate si mai cate. Cum spuneam, depinde ce anume te atrage pe tine.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *