Prima tura din 2015 sau Povestea catelusei Husky pe care am gasit-o pe Tampa (17-18 ianuarie 2015)

Prima tură din 2015 n-o voi uita niciodată. E drept, datorită acestui blog, nu voi uita niciodată NICIO tură pe munte :) dar pe aceasta chiar mi-o voi aminti și la bătrânețe, chiar și fără să-mi consult propriul blog :) Nu mi-a fi trecut nicio clipă prin cap înainte de plecare că va fi așa. Asta pentru că planificasem o tură mai mult decât obișnuită, ba chiar banală aș putea spune, dat fiind că alesesem niște plimbări prin Postăvaru, în mare parte prin pădure, cu plecare din Brașov. Dar mai mult ca niciodată, socoteala de-acasă nu s-a potrivit cu cea din târg. Mă pufnește și râsul acum când mă gândesc că nici în veci n-aș fi putut bănui ce avea să ni se întâmple. La urma urmei… ce Doamne iartă-mă s-ar putea petrece într-o așa tură? Nimic deosebit, nu? Boy, was I in for a surprise!

SAMBATA, 17 ianuarie 2015

Totul a decurs perfect conform planului în ziua de sâmbătă. Am plecat spre Brașov pe o vreme excelentă, singura grijă pe care o aveam pe drum era că nu o să găsim (prea multă) zăpadă. În Sinaia lucrurile păreau la fel ca în decembrie, zăpadă doar de pe la 1300 m în sus. Totul drumul m-am tot gândit și m-am foit. Aoleu, dacă nu e zăpadă, ce ne facem, o să fie urât, o să mă omoare bocancii de iarnă… Și-apăi e ianuarie, ce tură de ianuarie e aia fără zăpadă?

Dar când am ajuns în Brașov am avut o mega surpriză. Era zăpadă chiar de la poalele Tâmpei, unde am parcat, în parcarea de pe Aleea Tiberiu Brediceanu, în apropiere de stația telecabinei. Bucuroasă, m-am echipat repejor cu bocancii și parazăpezile, Cristi la fel, și am pornit, nu înainte de a încerca să aflăm unde plătim parcarea.

Știam din prealabil că în Brașov parcările sunt cu plată, și se poate plăti prin SMS, dar nu știam numărul și modalitatea, și la fața locului, oricât am căutat prin zonă, nu am găsit niciun panou cu indicații, cu toate că semn albastru de parcare cu plată exista. Ne-am uitat stânga, ne-am uitat dreapta, dar n-am aflat nimic. Până la urmă am zărit un nene polițist, și Cristi a mers să-l întrebe cum sau unde se plătește. Răspunsul… surpriză: e ok, nu se plătește. Mi s-a părut cam ciudat, dar na… dacă poliția zice că e ok, cine sunt eu să o contrazic? Așa că am plecat liniștiți spre potecă.

Pentru prima zi alesesem un traseu chiar pe Tâmpa. Fusesem de atâtea ori în Brașov, încă de mică, dar niciodată nu urcasem pe Tâmpa decât cu telecabina de vreo 2-3 ori.

Traseu                                                     Brașov (Bastionul Postăvarilor) – Treptele lui Gabony – Vf. Tâmpa – Șaua Tâmpei – Drumul Cavalerilor – Bastionul Postăvarilor
Marcaj     +  + 
Durată 3h – 3h 30
Munții Postăvaru
Punct plecare Brașov – Bastionul Postăvarilor (600 m)
Altitudine max.   Vf. Tâmpa (955 m)
Diferență nivel    + 370 m / – 370 m
Tip traseu drumeție
Surse apă
Stare marcaj ok
Hartă folosită MN 05 (Munții Noștri) Schubert & Franzke | Postăvaru & Piatra Mare & Baiului
Data 17 ianuarie 2015
Echipa Cristi & me

harta Tampa

Am luat-o spre stânga, spre Bastionul Postăvarilor, unde văzusem un triunghi galben pe un copac. Un pic mai jos, chiar unde Aleea Tiberiu Brediceanu face curba, este și o săgeată montată pe un stâlp, care indică direcția spre Treptele lui Gabony.

DSC03547

   Brașov (Bastionul Postăvarilor) – Treptele lui Gabony – Vf. Tâmpa – Șaua Tâmpei: 2h – 2h 30

Traseul a-nceput cu niște scări, și în timp ce le urcam, ne tot minunam de noutatea unui traseu care pornește dintr-un oraș atât de mare. La doi pași de noi mașinile mergeau pe stradă și noi urcam pe munte în bocanci. Ce chestie! :) Era ciudat dar interesant în același timp! După scări, traseul urcă în câteva serpentine pe care am întâlnit omuleți ieșiți la plimbare cu câinele (un Golden retriever gigantic s-a urcat direct pe mine din secunda 2 în care am deschis gura să-l alint, de era să mă dea jos din picioare, că avea cred că de 2 ori greutatea mea :))) după care poteca se înscrie spre stânga pe o frumoasă curbă de nivel care înconjoară muntele și de pe care de printre copaci se zărește Brașovul.

După nu foarte mult timp am ajuns la începutul treptelor lui Gabony. Nenea ăsta Gabony nu prea știe lumea cine a fost, unii spun că era un brașovean îndrăgostit de Tâmpa și că a săpat singur treptele (bine, care acum sunt renovate și betonate, dar asta e altceva), alții spun că a fost un nobil maghiar care a donat mulți bani pentru oraș. La începutul treptelor există o bancă de piatră în memoria lui Oskar Alesius. Nenea ăsta în schimb se știe cine a fost, un senator care a promovat turismul în Brașov. De asemenea a fost și vicepreședinte al SKV, primul așa-zis „club” alpin din România, Asociația Carpatină Transilvăneană (SKV vine de la denumirea în germană), înființată în 1880.

DSC03574

În fine, ei cu treaba lor, noi cu treaba noastră. Am început cu atenție să urcăm treptele, pentru că în mare parte erau acoperite integral cu zăpadă destul de bocnă și în loc să fie o plimbare banală (așa cum bănuiam și așa cum e în celelalte anotimpuri de altfel), a fost o adevărată provocare. Cine ar fi crezut că ar putea fi mai complicat decât un traseu obișnuit prin pădure? :)

DSC03603

Cu ceva atenție și cu ajutorul balustradei am reușit să le urcăm pe toate. Iar când am ajuns la capăt, am fost mega fericită să revăd poteca. Sincer n-am putut să nu mă întreb: ce caută niște trepte betonate pe munte? Hmmmm….

DSC03618

După ce am urcat prima parte a traseului prin umbră, m-am bucurat că după terminarea treptelor am zărit în sfârșit soarele printre copaci, mai ales că puteam să ne bucurăm ca lumea de pădurea neatinsă, așa cum ar trebui ea să fie.

DSC03623

Am continuat să urcăm, dar nu foarte mult timp, căci după vreo 10 minute am scos nasul din pădure într-o poiana unde o băncuță roșie ne invita să admirăm o minunată belvedere asupra părții de est a orașului. La poale se vedeau blocurile din Răcădău, o ceață subțirică acoperea dealurile din apropiere, iar în depărtare se vedea chiar Ciucașul. Cred că a fost cea mai faină băncuță pe care am stat vreodată.

DSC03629 DSC03651

Ne-am bucurat câteva minute de soare, de liniște, de priveliște, de aer, dar fericirea n-a durat foarte mult, pentru că am fost ajunși din urmă de un grup cu care ne-am tot depășit pe treptele lui Gabony de mai multe ori, care era cam gălăgios, sau mai bine zis cu mult chef de vorbă. Așa că după vreun sfert de oră am pornit mai departe, aruncând din când în când câte un ochi în urmă la micul colțișor de rai pe care îl descoperisem.

DSC03642DSC03647

În continuare poteca s-a mai domolit un pic, și s-a înscris pe o așa zisă „creastă” a Tâmpei, care chiar dacă e una împădurită, și nu dezgolită așa cum suntem obișnuiți, ne-a invitat la o frumoasă plimbare însoțită de ciripitul păsărelelor și de o stare de bine cum numai pe munte trăim.

Nu după mult timp am trecut pe lângă un releu (cred că ține tot de releul de televiziune mai mare de la stația superioară a telecabinei, nu știu exact…) și după încă vreo 5 minute am ajuns și la Restaurantul Panoramic (de la stația superioară a telecabinei). Aici lucrurile s-au mai aglomerat un pic, pentru că erau destui oameni veniți cu telecabina să admire Brașovul de lângă literele hollywoodiene care domină orașul de sus, dar după ce am tras și noi o fugă până acolo, ne-am văzut în continuare de traseul nostru spre Vf. Tâmpa, până la care nu mai erau decât câteva minute.

DSC03716

Și după ce am ajuns pe vârf, mi-am dat seama că degeaba ne-am mai abătut până la celebrul punct de belvedere de pe Terasa Tâmpa vizitat de toată lumea, pentru că de pe vârf se vede fix același lucru, poate chiar mai frumos, și nici nu te înghesui cu oameni care mai de care mai zgomotoși sau agitați. Așa că am decis ca pe viitor când mai ajungem în zonă să admirăm Brașovul doar de pe vârf.

Nici pe vârf nu am stat foarte mult, și ne-am continuat traseul, coborând spre șaua Tâmpei, inițial mai abrupt un pic, după care am ajuns la un soi de drum forestier care face vreo 3 serpentine în „golul alpin”. În zonă găsim și ceva ruine ale cetății Brassovia și tot aici, dacă ne abatem un pic spre dreapta, găsim un loc foarte fain de panoramă, de care nici nu aveam habar, am dat peste el din greșeală.

DSC03970

În Șaua Tâmpei când am ajuns, am studiat un pic indicatoarele, pentru că a doua zi știam că vom trece tot pe aici, și apoi am continuat pe bandă albastră spre Brașov.

  +  Șaua Tâmpei – Drumul Cavalerilor – Bastionul Postăvarilor: 50 min

Un pic mai jos de Șaua Tâmpei, la vreo 10 minute să zic, traseul de bifurcă în două variante, ambele marcate cu bandă albastră (un pic derutant, dar în fine). Ambele ajung în Brașov, dar la stânga se ajunge prin Schei, iar la dreapta se merge spre Drumul Serpentinelor, ca ulterior să ieșim la stația inferioară a telecabinei.

Ca să o lungim cât mai mult prin pădure, să ne bucurăm mai mult de natură și să ieșim chiar unde parcasem, am ales drumul din dreapta, care, dacă înțeleg eu bine uitându-mă pe hartă, se numește Drumul Cavalerilor. Ce fain! Îmi și imaginez niște cavaleri medievali pe cai umblând pe aici :P

DSC03738

Poteca aleasă de noi a fost o adevărată încântare, ca un fel de balcon care înconjoară muntele. Am mers pe frumoasa curbă de nivel cu atenție însă, căci este îngustă și au fost și vreo 2-3 locuri delicate unde se putea aluneca ușor în stânga.

Drumul este foarte bătut (deci și cam alunecos), la un moment dat chiar am întâlnit un tânăr îmbrăcat de oraș, în palton și ceva ghete de stradă, ducându-se liniștit în direcția opusă. Mi-e greu să-mi imaginez cum o fi să ai un munte chiar în orașul tău. Presupun că brașovenii îl văd ca pe un fel de parc cred… Oricum, cred că în afară de Cluj, în Brașov mi-ar plăcea cel mai mult să locuiesc dacă ar fi să mă mut din București :)

La finalul potecii de pe curba de nivel am ajuns la intersecția cu Drumul Serpentinelor, poteca marcată cu triunghi roșu, și am coborât mai departe pe ea până la Stația inferioară a telecabinei, în apropierea căreia lăsasem mașina.

A fost un traseu mai scurt decât mi-aș fi dorit, cu toate că ne-am lălăit și am tras de timp cât am putut, ajungând înapoi la mașină după aproximativ 3 ore și un pic. Zic, eh, hai că în felul ăsta mai avem timp să ne plimbăm un pic prin oraș înainte să se întunece.

Așa că ne-am mai luat din mașină ce mai aveam nevoie pentru somn, am băgat totul în rucsaci și am pornit lipa lipa prin oraș.

DSC03767

Am coborât pe Suișul Castelului, străduța în pantă care mi-e dragă de când eram mică, după care ne-am croit încetișor drum spre Strada Cerbului. Am găsit-o la fel de pașnică și liniștită ca și cu 2 ani în urmă, când tot cam pe la ora asta ajunsesem în zonă, doar că era decembrie. O fereastră era decorată cu aceleași ornamente de Crăciun, 2 pisici moțăiau de zor, una afară, pe capota unei mașini, alta la geam, iar soarele se pregătea tacticos să apună, dar încă mai aveam destul timp la dispoziție.

DSC03774 DSC03783

Când am ajuns în fața intrării pe Strada Sforii, m-am bucurat din nou ca un copil mic și am dus aparatul la ochi, chiar dacă nu era prima dată când o vedeam. L-am lăsat pe Cristi să meargă înaintea mea, ca eu să fac poze în voie, atât în față cât și în spate :D

DSC03792

DSC03794

DSC03795

DSC03802

În capăt am vrut să fac o poză și cu intrarea din Strada Poarta Schei, dar o mașină era parcată fix vis-a-vis de intrare și oricât m-am învârtit în jurul ei n-am reușit să fac nimic. Singura soluție probabil ar fi fost să mă urc PE ea.

Și fiindcă tot eram acolo, am continuat înainte pe strada Hans Benkner, un cotlon nou, pe care nu cred că mai fusesem până atunci, ca să ieșim și la Biserica Neagră, unde am reiterat o poză pe care o făcusem exact din același unghi și în 2009, numai că vara :D

DSC03817

În jurul bisericii era o gheață de nedescris, pe care era să-mi rup gâtul fără nicio problemă, dar cu puțină echilibristică am reușit să ajung într-un loc mai sigur, după care am luat direcția Republicii.

Chiar dacă aș fi putut să o întreb pe Mona (verișoara mea) dacă ne poate găzdui pentru seara aceea, am ales să facem o ghidușie și să căutăm un hostel central la care să ne cazăm. Nu neapărat doar ca să fim mai aproape de Tâmpa, dar și pentru că îmi venise o idee și mai exciting, la care îmi sticleau ochii. Soarele răsărea târziu, așa că m-am gândit ce-ar fi să mă trezesc fix la prima rază de soare și să văd centrul gol, când nu e mai nimeni? :D Și culmea, am găsit un hostel fix pe Republicii, pe care umblasem de zeci de ori până atunci, dar pe care nu o văzusem niciodată altfel decât aglomerată.

DSC03827

Am ajuns la hostel să ne cazăm destul de devreme, în jur de 16:30. Nu l-am găsit din prima, fără să mă uit pe telefon să văd la ce număr e, pentru că intrarea se face printr-un gang micuț, la parterul uneia din clădirile frumoase pe care le-am admirat de atâtea și atâtea ori. Mi-a plăcut foarte mult să intru în curtea interioară a unei căsuțe de pe Republicii, ai un pic senzația aceea că ești localnic, sau măcar ai șansa să vezi un pic ce înseamnă viața cuiva care locuiește aici și să înveți despre cum erau construite casele acum câteva secole. Hostelul la care am stat se numește Centrum House și avea review-uri foarte bune pe booking și tripadvisor, și poze frumoase. La fața locului, camera în care am fost repartizați nu m-a impresionat chiar așa de tare și nu arăta chiar ca în poze, dar per total era curat și drăguț.

Fiindcă era încă destul de devreme și voiam să stăm un pic la căldură pentru că mi-era cam frig, am rămas o oră în cameră să pierdem vremea. Când am ajuns, am găsit deja 2 colegi de cameră, un băiat afro-american deloc vorbăreț, și Cornel, un domn din jud. Harghita care compensa tăcerea celuilalt coleg, cu care am stat un pic de vorbă până când am și descoperit că avem cunoștințe în comun. Ce mică e lumea.

Apoi au mai venit încă 2 tineri, o băiat și o fată cam de vârsta noastră sau un pic mai tineri poate, care au zis că parcă erau din Roman (? nu mai țin bine minte), dar stau și ei tot în București.

După ce ne-am mai încălzit și ne-a cam ajuns plictiseala, am ieșit să mâncăm. Am încercat inițial să intrăm la Festival 39, care era fix lângă noi, ca să ascultăm și niște muzicuță frumoasă jazz, dar doamnei care ne-a întâmpinat probabil nu i-a plăcut de fețele noastre (nu părea că vom decarta milioane la ei :))) și ne-a spus că nu au locuri. Bine, acuma poate vorbesc aiurea, poate chiar nu aveau masă de 2 persoane, pentru că știu că e foarte aglomerat, dar parcă ceva mă face să cred că n-au încântat-o hainele noastre de munțomani. Data viitoare să nu uit să-mi iau rochia de seara și pantofii în rucsac (yeah , right :)))) E ok, o să facem rezervare :))

Cu pofta de jazz în cui, am mers să luăm masa la Old Center Bistro, undeva la subsol, vis-a-vis de magazinul Star, de care ne spusese Cornel, printre altele, care nu m-a impresionat cine știe ce, dar per total a fost ok (Cristi chiar a fost super încântat de mâncare, dar el nu e tocmai un mofturos, așa că nu e chiar un etalon :))

Ieșiți de la restaurant, ne-am dat seama că e indecent de devreme, și ca să nu ne culcăm o dată cu găinile, am mai dat o raită pe străduțe, chiar dacă îmi clănțăneau dinții în gură de frig. Am mai mers o dată până în Piața Sfatului, după care întâmplător am dat peste gangul ce dă în Piața George Enescu. Wooow! Ce frumoooos! Hai pe-aici! :D :D

DSC03844

Încântată de noul cotlon descoperit (nu știu cum naiba de nu-l știam încă), am cercetat atent fiecare metru în parte, pozând fiecare clădire, fermecată de izul medieval. Clădirea de la numărul 11 bis mi-a atras în mod special atenția, pe care scrie că este una dintre cele mai vechi și bine păstrate din Brașov, și a fost în evul mediu depozit de mărfuri. Acum clădirea găzduiește Bistro de l’Arte, un local promițător, pe care aș vrea să îl încercăm data viitoare când venim în Brașov. Păcat însă că pe exterior clădirea este cam vandalizată de niște oameni foarte „inteligenți”, care au umplut-o de mâzgălituri.

Din cauza frigului, mai mult de-atât n-am mai rezistat să stăm pe-afară, așa că ne-am refugiat la hostel, unde nu după mult timp am mers la culcare. Și oricât de mult am încercat să evităm a ne culca o dată cu găinile, la ora 21 deja puneam capul pe pernă :)))

DUMINICA, 18 ianuarie 2015

Duminică dimineață când m-am trezit, am realizat că de fapt între ora 21 și 24 a fost cam singura perioadă în care pot să zic că am dormit. În rest nu știu dacă am închis un ochi ca lumea, pentru că domnul din patul de sub mine (eu am dormit în patul de sus) a avut un somn foarte agitat, iar paturile se mișcau ca la balamuc. Nu erau rigidizate ca lumea, și din cauza asta, la orice mică mișcare a unuia, se mișca și patul celuilalt.

Cu toate astea am reușit să mă mobilizez rapid după ce m-am dat jos din pat. Nu mă simțeam chiar dărâmată, chiar dacă numai odihnită nu eram, ba eram chiar foarte entuziasmată să ies cât mai repede în stradă. Am pus pe mine toate hainele pe care le aveam, am înșfăcat aparatul foto, câțiva bani să iau ceva de mâncare, și am ieșit. Cristi a rămas să mai moțăie în pat, așa că m-am dus singură.

Afară nu era chiar așa de frig pe cât mă așteptam, deși totul era în umbră, însă Republicii era exact cum mi-o imaginam la prima oră a dimineții: gol-goluță. Aaaah, ce încântare! Am pornit curioasă în sus spre Piața Sfatului, oprindu-mă din loc în loc să fac câte o poză, și minunându-mă de lipsa oamenilor. Aproape nu-mi venea să cred că toată strada e a mea! Aceeași stradă pe care mereu o văzusem numai plină ochi de oameni ieșiți la plimbare.

DSC03852

Trecând pe lângă simigeria Petru, am văzut că înăuntru deja erau oameni care bobinau. Am socotit că până mă duc eu până în piață și mă întorc, deja o să aibă covridogi la vânzare, așa că am plecat mai departe. Mâncasem covridogi și cu o zi înainte, și chiar dacă nu mi s-au mai părut așa gustoși ca pe vremuri – adică cu câțiva ani în urmă – am zis să le mai dau totuși o șansă, că oricum încă mi-era cam poftă.

În drum spre Piața Sfatului nu știu să fi văzut mai mult de 2-3 oameni. Toată atmosferă îmi dădea o stare deplină de zen, și cred că zâmbeam fără să-mi dau seama. Un domn cu un câine un pic bătrâior se ducea încetișor spre piață ca și mine. Le-am făcut o poză, ca pe urmă să văd că intră într-o ceasornicărie pe dreapta. De fapt era ceasornicarul, avea cheie.

DSC03859

În Piață mă așteptau porumbeii. Am aruncat o privire spre Tâmpa, și apoi spre casa unde veneam când eram mică. Am amintiri atât de frumoase de aici. În copilărie, veneam la Brașov cel puțin o dată pe an, dacă nu chiar de două ori, o dată vara și o dată iarna. Asta pentru că aveam rude aici (și încă am, dar atunci era altă treabă). Bunica mea avea aici două verișoare: Didina și Maricica. Didina locuia lângă gară (la ea dormeam cel mai des), iar Maricica chiar aici, în Piața Sfatului, peste drum. Pe atunci nu prea știam eu pe ce lume sunt, dar încă de mică cred că-mi plăcea medievalul. Știu că ieșeam pe poarta Maricicăi și mi se părea fascinant că eram fix în Piața Sfatului. Like, right there! Nu trebuia decât să traversez strada.

DSC03913Una dintre acele case din spate era cea la care veneam când eram mică

Cu amintirile în suflet și cu bucuria revederii tuturor acestor locuri dragi în liniștea dimineții, fără toată aglomerația în care sunt învăluite în mod normal, eram realmente fericită, fără nicio grijă. E ceva extrem de fantastic dacă încerci să te privești pe tine din afară, înainte să ți se întâmple ceva. E chiar un pic amuzant acum când mă gândesc cum mergeam eu așa clueless pe stradă, fără nicio treabă, zâmbind și făcând poze, bucurându-mă de fiecare clipă și trăind în prezent, fără să am nici cea mai vagă idee de cum avea să decurgă ziua. De fapt, aveam o idee: știam că mă voi întoarce la hostel, vom mânca, după care vom porni în traseu și ne vom simți bine pe munte, după care ne vom întoarce la București. Exact „rutina” obișnuită a oricărui weekend pe care îl petrecem pe munte. Doar că ce-mi imaginam eu era complet diferit de ce avea să ne servească realitatea. Foarte bizară condiția asta umană.

DSC03915

Dar la momentul respectiv, numai gândurile astea nu-mi treceau prin cap. Odată ce am decis că e timpul să merg să cumpăr ceva de mâncare și să mă întorc la hostel, fără să fi avut niciun plan dinainte, m-am gândit că din Piața Sfatului n-are rost să mă întorc tot pe unde am venit, așa că am intrat din nou în gangul proaspăt descoperit cu o seară înainte, m-am mai uitat o dată în urmă spre Turnul Sfatului, și dusă am fost.

DSC03916

Am trecut iar prin Piața George Enescu, m-am străduit să nu-mi rup gâtul pe gheață, am ieșit pe strada Michael Weiss și înapoi pe Republicii, după care m-am înființat la Petru să cumpăr covridogi.

Dar la Petru… surpriză.. o domnișoară mă vede la geam și vine să îmi spună că încă nu au nimic gata.

– Păi bine da’…. am întrebat ieri și o colegă de-a dvs. mi-a spus că deschideți la 8 (acum era deja 9 fără un sfert chiar).

– Păi da… la 8 deschidem, dar producția n-are cum să fie gata așa repede.

Am rămas cam copac. Păi și-atunci de ce mi-a zis mie că deschid la 8, că pe mine nu mă interesa când vine ea la muncă, pe mine mă interesa când pot eu să MĂNÂNC!

Mno, în fine… Mi-a stricat mie așa un pic zenul acest Petru, însă mi-am revenit repede. Fix vis-a-vis era o cofetărie-patiserie deschisă, am intrat acolo, am cumpărat câte ceva bun pentru amândoi, și m-am întors la hostel.

În cameră… nu că m-ar fi surprins foarte tare, l-am găsit pe Cristi tot în pat, dormind de zor :))) Abia atunci s-a dat și el jos din pat, am mers în bucătărie să pregătesc 2 ceaiuri până era el gata, apoi am mâncat, și după ce am terminat am fost în sfârșit gata de plecare.

Pentru ziua de duminică alesesem un traseu cu plecare din același loc (de aceea și lăsasem mașina tot acolo, lângă stația telecabinei), în ideea să mergem pe traseu prin pădure din Brașov până în Poiana Brașov, după care să ne întoarcem pe un al traseu înapoi în Brașov. Buuuun. Nimic mai simplu, nu?

De la hostel ne-am croit drum pe străduțe până înapoi pe Suișul Castelului, am urcat treptele, la mașină am mai lăsat câteva din lucrurile de care nu aveam nevoie, și la ora 10:30 fix am pornit pe traseu (cam târziu, dar nu e ca și cum ne grăbeam prea tare).

DSC03955

De data asta am intrat pe bandă albastră pe varianta traseului de sâmbătă, adică din dreptul Centrului de Agrement dintre Bastionul Funarilor și Bastionul Țesătorilor.

Traseul a început să urce prin spatele unor case, apoi a ieșit scurt într-o poiană din care am aruncat o ultimă privire spre Brașov, și mai departe a continuat să urce destul de abrupt prin pădure. Fiind dimineață, în multe locuri era destul de înghețat pe jos, și se aluneca ușor, mai ales că am întâlnit și zone mai stâncoase printre copaci.

Am urcat să zic cam… jumătate de oră – 40 de minute, după care am întâlnit săgeata pe care o întâlnisem și cu o zi înainte , la bifurcația celor două variante de traseu marcate cu bandă albastră, și am intrat pe mica bucățică de traseu comună cu ceea ce făcusem cu o zi înainte. Chiar imediat după ce am trecut de indicatorul acela, am început să auzim un schelălăit ca de lup. Prima dată zic… uai, ce-o fi asta? Pentru o secundă m-am speriat un pic, și am rămas blocată pe loc, dar îmi venea greu să cred că e lup.

Oricât de ciudat mi s-a părut, mi-am dat repede seama că din câte știu eu nu sunt lupi pe-acolo, pe panourile acelea de erau peste tot pe Tâmpa nu era trecut niciun lup, plus că… ce să facă un lup pe-acolo? Lupii nu stau în zone așa aglomerate, pe muntele ăla mereu fuge cineva, mereu iese lumea la plimbare, este cel mai aglomerat munte din România, cred. Și mai era și duminică.

Instinctiv, am dus mâna la buzunarul de la piept și am scos reportofonul, pe care tocmai îl primisem de Crăciun de la Moșu’, și mai în glumă mai în serios, m-am gândit să înregistrez. Am apăsat pe butonul REC, și asta e ceea ce am prins:

În momentul în care mi-am dat seama că se aude de aproape, n-am mai avut niciun dubiu că nu e lup, ci câine, și am grăbit pasul, fără însă să bănuim în momentul ăla ce se întâmplă și în niciun caz nu mă gândeam ce avea să urmeze.

N-am avansat mai mult de câțiva metri și l-am auzit iar. Și iar, și iar. (Un lup când ne-ar fi simțit că ne apropiem, ar fi fugit, n-ar fi stat să schelălăie ziua în amiaza mare pe un munte aglomerat. Oricum lupii te simt și pleacă înainte să apuci tu să îți dai seama că ar fi vrun lup prin zonă. Excepție face cazul în care ești rănit, lat pe jos, și eventual sângerezi, dar nu era cazul acum, și oricum, când e vorba să atace, nu stă să schelălăie la lună, ci are altă treabă cu gura).

Cam atunci am început să ne punem întrebări: de ce ar schelălăi un câine ca un lup? Dar n-am apucat să ne gândim prea mult, că un pic mai sus ne-am întâlnit cu o doamnă care ieșise la plimbare cu câinele ei, care ne-a spus că un pic mai sus este un câine blocat pe o stâncă.

În momentul acela a început totul. Încă nu vedeam câinele, dar doamna ne-a spus că are o zgardă și că este Husky, deci e al cuiva. Mi s-a părut foarte ciudat, dacă cineva l-ar fi pierdut, n-ar fi fost în zonă să-l caute, nu l-ar fi auzit plângând? Dar nu era timp să ne gândim prea mult la asta. M-am uitat un pic să analizez terenul și m-am gândit că ar trebui să încercăm să ajungem la el pe sus, ocolind prin dreapta, pentru că de jos părea imposibil de ajuns la el. Dar atunci doamna respectivă ne-a spus că a încercat deja să ajungă la el pe sus, dar n-a reușit, și acuma se întorsese pe jos să încerce să găsească altă cale. Din grabă, am avut încredere că nu se putea pe sus, dar acum mi-aș fi dorit să-mi ascult instinctul și să fi încercat și noi pe sus mai întâi.

La momentul ăla însă, am zis ok, hai să încercăm pe jos. Toți 3 am început să urcăm cât mai repede posibil spre locul respectiv, încercând să ne facem loc prin „jungla” ce era acolo. O grămadă de copăcei subțirei înțesați, de uneori nu aveai nici pe unde să treci. Cred că n-am urcat în viața mea atât de repede, deși era foarte abrupt. Pe măsură ce urcam, câinele plângea din ce în ce mai tare și mai des, ca să ne atragă atenția. Urcam cât de repede puteam noi, dar tot nu mi se părea de-ajuns. Nu voiam decât să pot fugi mai repede. Nu îl vedeam, dar îl auzeam cum plânge, și mi se rupea inima, voiam să mă teleportez dacă puteam până la el.

Am urcat așa câteva minute, după care în sfârșit l-am văzut. Într-adevăr era blocat undeva sus pe o stâncă și plângea în continuare de mama focului.

Când am ajuns cumva aproximativ la baza stâncii, am încercat să ne gândim cum să ajungem la el. Ne-am uitat peste tot și ne-am dat seama că e foarte foarte expus, și în plus, lui îi este frică. Ne gândeam, Doamne cum o fi ajuns acolo, dar n-am avut timp să ne gândim foarte mult. Am bănuit o posibilă cale cumva spre stânga, pe o dâră de zăpadă în formă de S, și m-am gândit în acel moment că dacă reușim să urcăm pe ea, o să putem să ajungem la el.

Atunci a fost singurul moment în care mi-a dat prin cap să scot aparatul să fac o poză, după care numai la asta nu mi-a stat gândul.

DSC03964-Edit-EditCâinele era atât de sus încât abia abia se vede în poză…

Fix de la început ne-am dat seama că treaba e mult mai complicată decât anticipasem. Accesul până la baza stâncii era foarte foarte dificil, ne alunecau picioarele constant, pentru că pe jos era o combinație de zăpadă și frunze uscate și pe alocuri chiar un pic de gheață pe care se aluneca extrem de ușor. Ne-am chinuit pe acolo cum ne-a dus capul, ne-am ajutat de copaci, de tot ce era la îndemână, am încercat să urcăm cât mai sus, dar la un moment dat calea ni s-a blocat. Acea dâră de zăpadă care de jos părea că ne va duce la el se termina de fapt la baza unei rupturi de pantă.

Cristi era în fața mea, eu după el. Locul unde era el era deja mult prea strâmt, și nu aveam cum să ajung lângă el, așa că a trebuit să rămân nemișcată într-un loc un pic expus (dar cât de cât ok) la câțiva pași în spatele lui.

De-acolo de unde eram, teoretic vedeam prize pe perețelul respectiv, și am bănuit că am putea să ne cățărăm pe el, deși era destul de periculos în condițiile în care n-aveam la noi niciun echipament de alpinism, nimic. Dar i-am zis lui Cristi: ia vezi, reușești să te urci? Sunt ca lumea prizele alea? A încercat un pic, dar nu prea a părut încântat.

Din locul până în care ne cățărasem, câinele era cumva în dreapta noastră, câțiva metri mai sus, și trebuia să găsească o cale, un fel de brână, ceva, pe care să vină spre noi.

Noi vedeam o posibilă cale pentru el, dar era greu să-i vizualizam chiar întregul posibil traseu. Așa că am început să vorbim cu el, să încercăm să-l ghidăm spre noi, „Haide, vino, vino pe-aici, haide”, să-l încurajăm să se miște de-acolo. It was a long shot… dar nu prea ne-a dus capul ce altceva am fi putut face în momentul acela.

Problema era că el, în loc să se uite în lateral, spre noi, se uita în jos, tocmai la baza stâncii. Arunca un ochi spre noi, se mai mișca un pic pe stânca aceea, dar pe urmă tot în jos se uita.

Asta pentru că doamna respectivă cu care ne întâlnisem nu se cățărase după noi, pentru că nu prea mai avea unde, și rămăsese puțin mai jos, iar câinele avea vizibilitate mai facilă spre ea decât spre noi. În momentul acela pot să zic că mi-a cam înghețat inima de frică, pentru că preț de 1 secundă m-am gândit că poate să cadă de-acolo. Dacă pica cumva, de trăit oricum nu știu dacă trăia, și în momentul ăla… totul se transforma într-o misiune de a da jos de pe munte un câine mort pe care l-am văzut cu ochii mei murind. Practic, oarecum din cauza mea. Și n-aș fi putut să trăiesc cu chestia asta.

Nu-mi venea efectiv să cred că pe muntele ăla de doar 900 și ceva de metri care e mai degrabă un delușor la urma urmei, pot fi zone atât de stâncoase și inaccesibile. Mi se părea incredibil ce se întâmpla!

Dar am încercat să nu mă panichez, deși nu prea era ușor. Am continuat să vorbim cu el, și la un moment dat, printr-o mare minune, a început să se miște de unde era. La încurajările noastre și-a făcut curaj să traverseze o zonă expusă, cumva exact pe unde am fi vrut noi să vină, și încet încet a început să înainteze.

Nu-mi dau seama nici în momentul ăsta cum a reușit el să-nțeleagă exact ce-i spuneam noi și practic parcă să ne citească gândurile. Însă a venit cumva, și s-a apropiat destul de mult de noi, dar doar până la un moment dat, după care s-a blocat iar. Noi nu mai vedeam exact ce face, dar ni se părea că mănâncă zăpadă, sau ceva de genul ăsta. Din nou, n-am bănuit despre ce era vorba. N-am bănuit de ce face asta. Dar i-am zis „hai, nu te opri acolo, haide, mai avansează, haide, haide!” și din fericire a pornit mai departe.

Numai că în momentul în care a plecat de-acolo, a mai făcut câțiva pași și a alunecat. Nu mult, doar un pic, pentru că noroc că acolo erau foarte mulți copăcei subțiri și deși, și s-a oprit imediat în ei. Dar mi-a stat inima pe loc un moment, pentru că fix în același moment, culmea, l-am văzut cu coada ochilor și pe Cristi alunecând brusc, pentru că atunci când a văzut că se apropie, a mai încercat încă o dată să se cațere mai sus pe perețelul respectiv. Dar din fericire și la el alunecarea a fost foarte scurtă. Pfiu!

Când am văzut pe-așa, am zis ok, aici chiar e dead end pentru noi. Nu ne puteam cățăra mai sus, și de fapt chiar dacă ne-am fi putut cățăra pe-acolo, nu pot să-mi imaginez cum am fi putut să și coborâm după aceea cu câinele, pentru că părea că abia am fi putut noi să descățărăm cu mâinile libere, darmite și cu un câine în brațe. Nu aveam bineînțeles niciun fel de ham la noi sau cordelină cu care să fi putut improviza un ham și cu care să îl dăm jos de-acolo. De-acuma cred că nu mai plec în viața mea fără o cordelină ceva la mine.

După aceea am luat-o iarăși de la capăt, a treia rundă de încurajări. La fiecare pas pe care îl făcea îi strigam „Bravo, bravo, haide, uite ce mult ai avansat, hai că poți!”, de parcă eram convinși că ne poate înțelege. Mi-era frică să nu se fi speriat și mai tare după acea mică alunecare, și să încremenească iar pe loc, dar din fericire și-a mai făcut o dată curaj, a mai traversat o zonă, și-apoi… în loc să mai vină spre noi, când a dat teren ceva mai drept, a schimbat direcția și a dispărut!

Pentru un moment m-am blocat. Nu știam dacă să mă bucur că am reușit să-l deblocăm de-acolo sau să plâng că poate se pierde iar și cine știe pe unde mai ajunge iar. Dar mi-a trecut repede. Ne-am dat seama că trebuie să plecăm REPEDE de-acolo, ca să mergem să-l căutăm. Am coborât de unde ne cățărasem, și apoi ne-am uitat: mergem ori în stânga, și încercăm să urcăm spre locul spre care l-am văzut că s-a îndreptat, ori în dreapta, că noi de unde eram… puteam să-mi dau seama că Șaua Tâmpei e aproape. Și pentru că spre stânga nu vedeam foarte bine dacă avem posibilitatea să urcăm după ce se terminau toate stâncile alea, am zis hai să mergem spre Șaua Tâmpei. Doamna cu câinele a plecat atunci, fiindcă chiar nu mai avea cu ce să ajute, mai ales că avea un câine mare după ea.

Așadar am rămas doar noi 2 și am băgat super viteză. Atuncea mi-am dat seama că suntem ȘI MAI contra cronometru decât eram până atunci. Am urcat în super viteză până în apropiere Șaua Tâmpei, și imediat ce ne-am ridicat deasupra stâncilor, am făcut stânga și am luat-o cât mai aproape de margine, încercând să urcăm cât mai repede. Fiindcă nu sunt foarte rapidă de fel, pentru a nu pierde timp prețios, i-am zis lui Cristi că dacă poate urca mai repede, să meargă, că vin și eu imediat în urma lui.

Am continuat cât de repede am putut, iar când am ajuns deasupra stâncilor, am început să mă uit pe jos să văd dacă zăresc câinele. Și nu cred să fi durat mai mult de câteva minute după ce Cristi luase un pic avans înainte mea, când m-am uitat în jos și l-am văzut pe Cristi stând în genunchi, deasupra câinelui, la vreo sută de metri de mine. Eu nu vedeam bine câinele, dar vedeam că-i pe jos. În momentul ăla m-am super panicat. Într-o fracțiune de secundă mi-au trecut prin cap o mie de întrebări. Dacă e rânit câinele? Să se fi rănit chiar așa în câteva minute cât l-am scăpat noi din ochi? Sau să fi fost rănit dinainte și noi să nu fi observat?

Dar, din fericire, după ce am strigat la el, Cristi a zis că nu este rănit, și chiar după aceea s-a ridicat, și i-am zis haide, urcați spre mine, în timp ce și eu am început să fug spre ei. Uai, când am văzut că iese de printre copaci cu câinele, am fost CEA mai fericită. Deci nu pot să explic cât de fericită am fost! Abia atunci mi-am amintit de aparat. Am dat să le fac o poză, să surprind momentul, deși nu puteam să-mi stăpânesc bucuria.

DSC03974

Am tras un cadru, și apoi nu am apucat să mai fac decât încă unul, că micuțul deja ajunsese lângă mine, și pe urmă… tuleoooo!

DSC03975

Fericirea noastră a durat mai puțin de un minut. Asta pentru că odată ce a ieșit din pădure și a văzut atâta spațiu liber, a început să fugă. Cine s-ar fi gândit în momentul ăla că ar fi trebuit ținut de zgardă?

Nu-mi venea să cred! De câte ori mai trebuia să o luăm de la capăt??

Am luat-o și eu repede la fugă să-l prind, dar ce crezi că puteam eu să mă țin după el?? Noroc că am văzut niște oameni spre care cumva se-ndrepta, și am strigat la ei să-l oprească dacă au cum, și au reușit. Apoi am fugit și noi repede până acolo, și când am ajuns în sfârșit lângă el, i-am zis lui Cristi: ține-l un pic de zgardă să caut o chingă, ceva, cu care să-l legăm, că altfel noi iar îl pierdem pe ăsta, și cine știe unde se mai duce și prin ce văgăună mai ajunge.

Abia atunci m-am uitat mai atent la Cristi și am văzut că are pe gât două zgârieturi sângerii. El în momentul în care a zărit câinele printre copaci, s-a dus spre el ca tancul, nu s-a mai uitat că mai erau și crengi în drum sau ceva :)) Dar în fine, nu era nimic grav, aveam să-l doftoricesc un pic la mașină mai târziu, unde lăsasem trusa de prim ajutor.

În momentul acela, important era să găsesc ceva cu care să legăm câinele. Am dat jos ambii rucsaci și i-am întors pe toate părțile, dar n-am găsit absolut nimic ce se putea folosi, în afară de o singură bucățică de cordelină subțire, care însă era cam scurtă. Am legat bucățica aceea mai întâi de inelul de la zgarda lui, și pe urmă mă tot gândeam ce naiba să inventez, când Cristi zice: leagă-l de cureaua de la un băț (din fericire aveam bețe de trekking la noi), și aceea a fost soluția salvatoare.

Problema a fost că imediat după aceea a venit vestea foarte foarte proastă. Cred că ne-a semnalat cineva, pentru că noi nu apucasem să ne dăm seama, la cât de agitați eram. Câinele era piele și os, extrem de slab, avea burta practic suptă.

Noi primul lucru pe care l-am făcut după ce l-a apucat Cristi de inelul de la zgardă, a fost să îmi toarne niște apă în pumni, ca să poată să bea, că ne-am dat seama că poate îi e sete. Și abia atunci mi-am dat seama că el asta făcea atunci când se oprise atunci să mănânce zăpadă. Când găsea zăpadă afânată pe iarbă, o mânca, pentru că îi era foarte sete.

Dar nu observasem că era și foarte slab. Abia atunci mi-am dat seama că săracul era într-o situație mult mai rea decât ne-am imaginat, și că în primul rând trebuie să mănânce ceva, și cât mai repede.

Am dat iarăși jos rucsacii imediat, m-am pus în genunchi pe jos, nici nu m-am mai uitat că m-am așezat în noroi, nu mai conta absolut nimic, am scos tot ce aveam de mâncare pe-acolo, dar nu aveam decât un corn, o eugenie și vreo 3 batoane. Dar decât nimic….

Cum a văzut că foșnește ceva, a început să se agite, ca o confirmare că era mort de foame. I-am dat tot ce aveam, și aproape era să-mi mănânce mâna. Prima dată am încercat să-i dau din mână, dar pe urmă i le-am dat jos, pe iarbă, pentru că la cât de hămesit era, am zis că din greșeală mă mușcă sau ceva.

Dar de unde…. era foarte cuminte, nu lătra, nu nimica, doar că hăpăia absolut tot, tot ce i-am dat a aspirat în câteva secunde. Și-atunci, când am terminat tot ce aveam în rucsaci, care era foarte puțin oricum, doar ceva ce luasem noi de ronțăit pentru un traseu de câteva ore, am realizat că din nou suntem contra cronometru, și că prioritatea numărul 1 este să-l ducem jos cât mai repede, ca să-i cumpărăm ceva de mâncare.

Dar înainte de asta am zis ok, bun, coborâm, dar ce facem după aceea? Hai tot timpul ăsta, înainte să o luăm în jos, să facem ceva, să punem niște roți în mișcare, ca până ajungem jos poate se rezolvă ceva.

Ne-am gândit ok, pe cine știm în Brașov? Am sunat eu un prieten, dar avea telefonul închis. Apoi a sunat Cristi o prietenă din Brașov, care chiar are câine, și ne-a spus să punem repede o poză pe facebook cu el, ceea ce am și făcut, după care am intrat pe internet să iau numărul de la Poliția Brașov și am luat-o din loc, ca să nu pierdem timp aiurea.

DSC03988

Am pornit pe traseu, Cristi ținând câinele și eu vorbind la telefon. Domnul de la poliție mi-a zis că nu prea știe ce să-mi spună, dar s-a uitat pe internet și mi-a dat 2 numere, unul de la Asociația de protecție a animalelor Milioane de Prieteni, și încă unul de la… habar n-am, n-am reținut. Am sunat la ambele… dar nu mi-a răspuns absolut nimeni. Cine să-mi răspundă duminică după amiază? După aceea nici nu mai știu exact ce am mai făcut și în ce ordine.

Am continuat mai departe pe traseu, să coborâm cât mai repede posibil, am mai dat niște telefoane, Cristi a sunat pe încă un prieten din Brașov, pe care l-am rugat să dea share la postarea mea de pe facebook și să vorbească la rândul lui cu ce prieteni are prin Brașov să facă la fel, și tot așa… Toată lumea a vorbit cu cine s-a priceput mai bine, să încercăm să aflăm ceva sau măcar să ne spună cineva ce să facem… Noi nefiind din Brașov, eram total pe dinafară. În viața mea nu găsisem un câine de rasă pe stradă, nici măcar în București, darmite unul pe munte, lângă un oraș în care habar n-am de nimic.

DSC03995

Înainte să ajungem jos la telecabină, în fața noastră am dat peste un domn cam de vârsta alor mei, cu geacă de salvamont, care probabil ieșise cu soția la plimbare . Zic „Nu vă supărați, sunteți de la salvamont?” „Da.” „Uitați, am găsit și noi câinele ăsta pe munte, ce putem să facem cu el?” Răspunsul m-a surprins un pic… Ne-a spus „Mergeți cu el la telecabină să vedeți dacă a anunțat cineva că și-a pierdut câinele… dacă nu, lăsați-l pe-aicea…”

Cum Domle’, să-l las pe-aicea?? Păi eu m-am chinuit atâta să-l dau jos de pe munte ca să-l „las” pe-aicea???

Și eu care mă gândeam, atunci când l-am văzut prima dată blocat pe stâncă, că dacă nu reușim noi să îl dăm jos, să sun la salvamont, să vină cu echipament de alpinism, nu? Mă rog, probabil că ar fi venit salvamontul, dar cine știe cât ar fi durat, eu știu?

În fine, am ajuns jos, și ne-am gândit: ok, de unde îi cumpărăm de mâncare? Ne-am adus aminte de supermarketul Billa de la magazinul Star, așa că am băgat câinele în mașină să mergem acolo. Spre surprinderea noastră, a intrat super cuminte, fără nicio problemă. Am intrat și eu pe bancheta din spate, lângă el, ca să-l țin să nu cadă pe-acolo sau știu eu ce să facă, și am ajuns imediat la Billa, care era super aproape.

Am intrat acolo, am căutat repede raionul cu mâncare pentru animăluțe, l-am găsit, am înșfăcat repede 2 conserve și o pungă de crănțănele uscate, și-am mai căutat repede și un bol sau măcar niște farfurii mai adânci, ceva, în care să putem să-i dăm mâncarea, și să-i mai dăm și niște apă. M-am întors la mașină, unde rămăsese Cristi cu el, i-am dat cel 2 conserve + crânțănele peste una dintre conserve pe care scria că trebuie amestecată cu hrana uscată, și le-a aspirat instantaneu. Deci era complet complet complet hămesit.

Acolo stând la Billa în parcare, am revenit la problema principală: ok, dar totuși ce facem cu el? Pe facebook nu apăruse niciun stăpân în mod miraculos așa repede. Am mai dat iarăși nu știu câte telefoane, am încercat să aflăm unde putem să-l ducem, ce putem să facem cu el. Recunosc că pentru un moment ne-am gândit să îl luăm noi. Cristi deja se îndrăgostise, zicea că e un semn că ne-am aflat atunci, acolo, și am găsit-o noi, și adevărul e că și eu, numai cât mă uitam în ochii ăia ai lui frumoși, unul albastru și unul maro, mă topeam toată. Dar trebuia să fim realiști… în afară că eu sunt alergică, dacă îl luam la noi la București și apărea apoi stăpânul (ceea ce în momentul acela trăgeam speranță că se va întâmpla), după aceea trebuia să vină omul să și-l ia de la București, sau să mă duc eu cu mașina spre Brașov să i-l duc… Deci cel mai bine era să rămână în Brașov. Dar unde? Era duminică, noi trebuia să ne întoarcem acasă în curând… ce faceeeeem?

Epuizasem cam toate soluțiile, dar Cristi zice: hai să sun niște colaboratori brașoveni. Erau oameni pe care nu îi văzuse niciodată la față, sau maxim o dată, dar cu care vorbise la telefon sau pe mail de mai mule ori la job. Am zis da, normal, suna, cine știe de unde sare iepurele?! Și culmea, toți știau câte ceva despre asociații, despre adăposturi, despre ceva legat de câini. Iar unul dintre ei ne-a spus de asociația Milioane de Prieteni. Zic da, dar am sunat deja acolo, și nu răspunde nimeni. Păi nu, că fixul ăla e de la sediu, la adăpost e mereu cineva. Ok… Hai atunci!

Am ajuns acolo cam după jumătate de oră cel puțin, fără să scăpăm de peripeții nici de data asta. Mai întâi am ajuns la o adresă greșită (de fapt era numărul corect al străzii, dar acolo era o casă), pe urmă am mers cu mașina pe niște coclauri in the middle of nowhere (bine că suntem obișnuiți cu drumuri neasfaltate…), apoi am ajuns și am bătut la poartă dar nu ne-a răspuns nimeni, iar după aceea, când în sfârșit a venit o femeie să ne deschidă, ne-a spus că nu îl poate accepta pentru că nu e autorizată să primească animăluțe, și a trebuit să sunăm la managerul adăpostului… în fine, câte și mai câte… dar până la urmă important e că am reușit.

Ne-am lăsat acolo toate datele din buletin și numărul de telefon, și deși știam că e pe mâini bune, mi s-a rupt sufletul să mă despart de el. Am plecat de-acolo plângând șiroaie. Practic, eram terminată, nu mai aveam chef de nimic, nu mai voiam nimic, simțeam că-mi explodează capul. Am hotărât să mergem direct spre casă, să ne oprim doar pe undeva pe drum să mâncăm ceva, și apoi gata.

Tot drumul până la Sinaia m-am gândit în continuu, da-i bine oare ce-am făcut, dacă nu-i bine? Da ce trebuia să fac, da hai să ne întoarcem să-l luăm noi…

Abia după ce am oprit să mâncăm ceva am reușit oarecum să mă mai liniștesc un pic. Când am ajuns acasă și-am intrat pe facebook, am fost șocată. Postarea mea avea deja în jur de 200 sau 300 de share-uri.

Nu după mult timp, și pe mesageria privată aveam deja mesaje de la cel puțin 3 oameni care voiau să adopte câinele. Nu îmi venea să cred! Am fost, într-un fel, foarte foarte fericită. Chiar nu mă așteptam la așa ceva, și în sfârșit am putut să mă relaxez un pic în sensul că „Hai, că o să fie bine. Trebuie, n-are cum să nu fie bine, acolo asociația asta chiar are grijă de câini și e pe mâini bune.” (Abia atunci îmi dădusem în sfârșit seama de ce numele asociației mi se părea așa cunoscut, era exact aceeași asociație care are Rezervația de urși de la Zărnești, pe care o vizitasem cu 2 ani în urmă).

M-am culcat cu gândul că dacă n-o să găsim stăpânul, o să îl adopte repede cineva care o să aibă grijă de el.

~.~

Luni dimineață însă, mountaine rousse-ul a continuat.

Până când m-am culcat deja numărul share-urilor se dublase. Iar luni când m-am trezit, erau cam 1000 de share-uri. Primul lucru pe care l-am făcut luni dimineață a fost să sun din nou la asociație. Mi-a spus că e de fapt e fetiță (ceea ce bănuisem, dar nu stătusem să o caut :), că e ok, că într-adevăr e slabă dar o să o pună pe picioare, să stau liniștită. Urma să fie consultată de un medic și să vadă dacă are chip.

Mi-a spus că ei o s-o țină acolo cel puțin 21 de zile, pentru că o să-i facă vaccin și atât durează să-și facă efectul, și abia după aceea, dacă cumva nu apare stăpânul, o s-o dea spre adopție. Și nu o dau la oricine, ci verifică foarte bine familia respectivă care vrea să-l adopte și locul unde o să trăiască, ca să nu mai ajungă în situația asta, în care, încă nu știam, ori a fost abandonată, ori a fost pierdută, ori a evadat de la o casă, dar era clar că ceva era dubios, pentru că pe internet nu se găsea niciun anunț al cuiva care să spună băi, mi-am pierdut câinele Husky în Brașov. Era ca și cum nu-l căuta nimeni.

Dar totuși am încercat. Poate cine știe, stăpânul e o persoană mai în vârstă și nu are acces la internet, sau ce știu eu… Luni nu cred c-am făcut altceva decât să mă ocup de chestia asta. Am primit chiar și câteva piste de la oameni din Brașov, dar din păcate niciuna nu s-a dovedit în final a fi utilă, pentru că nici până în ziua de astăzi nu a apărut niciun stăpân, deși la momentul respectiv îmi tresărea inima la fiecare pistă posibilă și încă speram. Ba mai mult, am sunat și la câteva cabinete veterinare să încerc să văd dacă a fost cumva cineva cu ea pe la unul din ele. După care am căutat pe Google toate cabinetele veterinare din Brașov și le-am trimis mailuri cu poze cu ea, cu speranța că o va recunoaște cineva. Din păcate, nu am rezolvat nimic.

În schimb, spre finalul zilei de luni am aflat o veste ca o lovitură în creștetul capului. O fată din Brașov mi-a spus pe facebook că această cățelușă s-a auzit urlând pe Tâmpa încă de duminica de dinainte, deci a stat acolo o săptămână. Inițial mi-a venit greu să cred că era tot ea, pentru că noi mai trecusem pe acolo și cu o zi înainte, și atunci nu auzisem nimic, așa că am încercat să aflu de la ea din ce zonă se auzea plângând. Discutând însă, am realizat că era exact aceeași zonă unde am găsit-o noi, deci ar fi prea mică probabilitatea să nu fi fost vorba despre același câine. Probabil cu zi înainte, noi trecând după ora 15, sărăcuța deja era mult prea obosită de la cât plânsese încă de dimineață, când a simțit oameni trecând pe acolo, și de aceea nu am auzit-o.

Ceea ce a fost pentru mine cu adevărat șocant a fost că mi-a spus că atât ea cât și alți oameni au auzit-o în fiecare dimineață, plângând și schelălăind, dar au bănuit că este un lup.

O săptămână întreagă nimeni n-a făcut nimic, nimeni nu și-a pus problema băi, hai să mergem să vedem despre ce e vorba, de ce schelălăie, ce-i asta? Eu când am văzut ce slabă e… mi-am imaginat că a stat multicel pe munte, dar chiar 1 SĂPTĂMÂNĂ nu mi-am imaginat că a stat. Sau poate n-am vrut să cred așa ceva…

La vestea asta deja nu mai știam ce să cred, pentru că în seara zilei de duminică în care am găsit-o, și a doua zi dimineață, luni, ajunsesem să cred că varianta cea mai probabilă era că a evadat, nu că a fost pierdută sau abandonată. Cum a ajuns acolo pe Tâmpa și pe stânca aia… nu știu, și asta chiar nu voi afla niciodată probabil. Poate a fost fugărită de vreun animal sălbatic (pe Tâmpa sunt urși, mistreți, chiar și vipere), cine știe… numai ea sărăcuța știe prin ce-a trecut…

Aflând însă că a stat acolo o săptămână, am început să mă gândesc că pare parcă mai plauzibilă varianta abandonului, pentru că, în primul rând, dacă de-o săptămână stăpânul și-a pierdut câinele, apăi se ducea să și-l caute, nu? (mă gândesc și eu…) Sau nu știu… Zău… dacă pierzi câinele, nu te duci să-l cauți? Nu pui anunțuri peste tot? Pe stâlpi, pe internet…

În fine, luni seară am încercat să mă liniștesc, mai ales că erau deja mulți oameni care îmi scriseseră că vor să o adopte, deci eram sigură că totul va fi ok.

Pe măsură ce zilele treceau, mesajele de la oameni se înmulțeau, ceea ce mă bucura nespus. Când am sunat din nou la asociație să întreb de ea, deja aveam o super listă de posibili noi stăpâni, și le-am spus că o să începe lumea să îi sune pentru ea.

În doar câteva zile, postarea mea ajunsese la peste 4000 de share-uri. Mi se părea absolut incredibil!

Însă apoi lucrurile au luat din nou o turnură neplăcută. În urma consultului, cei de la asociație îmi spuseseră că are 8 ani (nu sub 1 an așa cum ne-au spus niște oameni cu care ne-am întâlnit pe munte când coboram cu ea în Brașov), iar în momentul în care am început să contactez pe toți cei care voiau să o adopte ca să le spun noutățile (că cei eligibili pentru adopție trebuie să locuiască la curte în Brașov, că are 8 ani, etc, etc.) și să le dau numărul de telefon al persoanei de contact de la asociație cu care sa ia legătura, am început să vorbesc cu pereții.

Mulți erau și din alt oraș decât Brașov, însă toți cei din Brașov, după ce le-am spus că are 8 ani, s-au dat la fund. Poate nu aveau nici condițiile necesare, dar majoritatea nici măcar n-au avut decența să-mi mai răspundă la mesaje, deși i-am rugat din suflet să mă țină la curent, pentru că mă simt responsabilă pentru ea după tot ce se întâmplase. Ba mai mult, unii m-au și mințit. Puteau să-mi spună orice: băi, nu mai pot să o iau, sau băi, nu am condițiile necesare, orice, dar nu silenzio stampa sau minciuni. O singură persoană a avut decența să îmi spună că nu o mai poate lua din cauza vârstei. Și persoana asta mai trăiește, nu i-am dat cu o bâtă-n cap. I-am mulțumit pentru răspuns și atât.

Cert e că la 2 săptămâni după ziua în care am găsit-o, eram din nou back to square one. Ea era încă la asociație, dar nu o voia nimeni. Doamna de acolo m-a asigurat că o să-i găsească stăpân, și să stau liniștită, dar numai liniștită nu puteam sta.

Îmi doream din suflet ca atunci când mă voi fi apucat să scriu acest jurnal, să am un așa-zis closure. Îmi doream să știu că micuța e bine, că a ajuns înapoi la stăpânul ei sau la un nou stăpân, care să o iubească așa cum merită, ca să pot să mă liniștesc și eu. Îmi doream din suflet să pot să o mai văd măcar 1 dată, măcar 5 minute, sau dacă nu s-ar fi putut, să văd măcar o poză cu ea.

Dar realitatea era complet alta. Din cauza asta am tot amânat scrierea jurnalului. Probabil subconștientul îmi spunea că va fi prea greu să mă apuc, prea greu să retrăiesc totul, prea consuming, prea… PREA!

M-am apucat de el abia lunea trecută, cu chiu cu vai. La finele zilei nu terminasem, m-am dus să mă culc. Am mai încercat marți să-l finalizez, dar iară n-am putut. Apoi în zilele următoare am avut diverse treburi, și n-am mai avut vreme, de fapt cred că trăgeam inconștient de timp.

Vineri dimineață când m-am trezit, am zis: ok, fie ce-o fi, azi trebuie să termin jurnalul. Dar înainte de asta, am avut așa un feeling…. Mi-era „frică” să sun iar la asociație. Mă gândeam că o să-mi spună același lucru, că e încă la ei și nu i-au găsit încă stăpân. Dar am zis, hai, trebuie să-mi fac curaj! Poate… cine știe…?

Și instinctul nu m-a înșelat! Doamna de la asociația mi-a spus că e bine, că s-a întremat între timp (deja e aproape 1 lună de când am dus-o la ei) și că peste câteva zile va pleca spre adopție… în Germania!!! Zic, wow, cum așa?

Se pare că ei colaborează cu o asociație de protecție a animalelor din Germania, Bund gegen Missbrauch der Tiere e.V., și mai întâi va merge la ei, și apoi la familia pe care i-au găsit-o.

Așadar… finalul este fericit! Mă rog, deocamdată parțial. Încă nu e la o familie nouă, dar sper că va ajunge cât mai repede. Am întrebat dacă mă pot pune în legătură cu noii stăpâni, dar nu au nici ei datele, însă mi-a spus că asociația din Germania le va trimite poze cu ea, așadar… acum aștept. Nu știu cât va dura, dar sper că nu mult. Din păcate șansele s-o mai văd vreodată sunt ca și nule, dar măcar o poză să mai văd cu ea… ar fi minunat!

Sper să pot reveni cât mai curând posibil cu un update despre ea :)

Gânduri finale

A fost cineva care m-a întrebat dacă nu ne-a părut rău că nu ne-am putut duce la final traseul pe care îl începusem. Cu mâna pe inimă pot să spun că din momentul în care am văzut-o acolo sus blocată, nici măcar o clipă nu ne-am mai gândit la traseu. Singura dată când ne-am amintit a fost seara după ce am ajuns acasă, când ne-am dat seama că niciodată până atunci nu fusesem nevoiți să renunțăm la un traseu pe munte, și am râs când ne-am dat seama că nu ne-am imaginat vreodată că atunci când se va întâmpla asta, va fi dintr-un asemenea motiv. Nu ne-a părut nicio secundă rău, din contră, ne-am bucurat că am fost atunci, acolo, și am putut face ceva.

Am primit multe mesaje de la oameni care ne-au spus că am făcut un lucru extraordinar, că am salvat-o și ne-au felicitat. Eu însă NU aș folosi un așa cuvânt mare, „salvat”… NU consider că am făcut vreun mare gest eroic… Da, e puțin ciudat că o săptămână întreagă au auzit-o și alții, dar am făcut pur și simplu ce am simțit, fără să ne gândim… Cred însă cu tărie că așa a fost să fie… să fim noi acolo la acel moment. Sunt niște coincidențe mult prea mari și poate un pic stranii care mă fac să cred asta:

1. În primul rând, noi aveam în plan să mergem în altă parte, dar am schimbat planul chiar cu o zi înainte. Dacă nu făceam asta, noi nici măcar nu am fi fost atunci pe Tâmpa. Vorbisem cu prietena mea Adina să mergem la Tușnad, să facem niște trasee pe acolo, însă ea cu o zi înainte m-a sunat să îmi spună că nu mai poate veni. Și pentru că totuși voia să meargă acolo, i-am zis: uite cum facem, mergem altă dată la Tușnad, când o să poți și tu, și eu și Cristi mergem acuma în altă parte. Și în felul ăsta am schimbat planul. M-am gândit un pic unde altundeva să mergem, și am zis hai la Brașov.

2. O altă chestie mult mai stranie a fost faptul că încă din ziua aceea mi-am dat seama că în urmă cu 5 ani, mai găsisem tot așa, un câine, dar în București. Coincidența 1: tot cățelușă. Coincidența 2: tot în ianuarie. Însă când am ajuns acasă și m-am uitat pe pozele pe care i le făcusem, am rămas complet șocată când am văzut data: 18 ianuarie 2010. Adică EXACT aceeași zi, 18 ianuarie.

Coincidență? Soartă? Nu știu. Singurul lucru cert e ceea ce am zis la începutul jurnalului: nu voi uita niciodată această tură :)

INDICATOARE

DSC03542 DSC03669 DSC03725 DSC03728 DSC03762

14 comentarii:

  1. Alexandra felicitari pentru ceea ce ai facut. Ai dat dovada de multa omenie si sufletul ala traieste acum datorita tie.
    Din ceea ce povestesti tu, probabil ca a fost un caine parasit de stapan. E pacat dar se intampla extrem de des. Lumea e plina de “stapani” de animale de o responsabilitate ce iti ridica parul in cap. Dovada faptul ca nu avea chip. Sa ii faci acte, sa il sterilizezi si sa il duci la veterinar periodic pentru vaccinuri este minimul pe care ar trebui sa il faca orice om care vrea sa detina un animal de companie.
    Lasand de o parte parerile de rau vreau sa iti spun ca uneori ne aleg animalele pe noi si nu invers. Pisica noastra de exemplu este venita de nu stiu unde. Pur si simplu intr-o zi a intrat la noi in casa, a dat o tura prin sufragerie si a decis ca acolo e casa ei. Nu a fost pisica vagaboanda pentru ca este extrem de educata. Stie sa foloseasca usa de pisici, litiera, nu se urca pe masa, nu mananca mancarea oamenilor, nu cerseste mancare, nu distruge mobila etc etc etc. A fost deci a cuiva dar dintr-un motiv sau altul a decis sa se mute la noi. Au trecut aproape trei ani de atunci si chiar si dupa ce i-am adus un caine care sa o urmareasca peste tot si sa o linga in cap tot nu a plecat.

    • Vai, Adela, deci m-ai facut sa rad in hohote, sincer! :)
      “Pur si simplu intr-o zi a intrat la noi in casa, a dat o tura prin sufragerie si a decis ca acolo e casa ei.” Fantastic! :)
      Si eu cred la fel, ca ele ne aleg pe noi. Sunt foarte trista ca n-am fi putut sa luam noi catelusa la noi acasa, dar cumva cred ca lucrurile mereu se aseaza singure cum trebuie, chiar daca uneori nu intelegem de ce si cum.

      Iti multumesc tare mult pentru mesaj!

      • Nu trebuie sa iti para rau ca nu e cu voi catelusa. Poate ca rolul ei a fost doar sa iti dea de gandit.
        Din principiu sunt total impotriva adoptari/cumpararii in pripa a animalelor. Trebuie sa fie o decizie rationala pentru ca un animal presupune mult timp, atentie si grija. Daca si rational iti doresti extrem de mult poate ca ar trebui sa te gandesti la ce rasa ti s-ar potrivi :P Nu stiu cata experienta ai cu cainii dar mie husky nu mi se pare tocmai potrivit pentru un stapan incepator. Au tendinta sa se ia la intrecere cu stapanul care e “alpha male”. Si daca nu stii ce tre sa faci te vei trezi ca el face legea in casa. Avem zeci de exemple de genul asta la scoala de dresaj. In plus e o rasa de munca deci nu se potriveste prea bine cu viata la apartament dar pentru asta se pot gasi totusi solutii mai ales ca voi nu sunteti fiinte sedentare.

        • Da, din pacate putini adopta un animalut in urma unei decizii rationale…
          Imi pare rau nu pentru ca nu e cu noi, ci pentru ca rational gandind, in momentul asta n-am fi putut sa ii oferim conditiile si atentia de care ar avea nevoie (asta pe langa faptul ca mi-e imposibil sa am un caine sau o pisica in casa din cauza alergiei pe care o am). Chiar de n-as fi alergica, n-as chinui un astfel de caine la apartament…

  2. Ce coincidenta intr-adevar si ce noroc a avut si aceasta catelusa cu voi! Am simtit ca mi se rupe sufletul cand citeam, dar m-am bucurat nespus de final, i-ai dat o noua sansa, felicitari! Nu o spun ca te “perii” :P, dar esti un exemplu de urmat :) Felicitari inca o data!

  3. Eu n-am prins niciodata plin la Festival ’39 si n-am fost niciodata imbracata elegant sau mai stiu eu cum, uneori cred ca eram imbracata chiar de munte :)) ce-i drept, n-am fost niciodata seara, dar merita sa mai incerci. Merita din toate punctele de vedere.

    • Da, eh, cu hainele de munte ziceam si eu asa… mai mult in gluma… Nu cred ca au probleme cu asta, ca iarna sunt multi oameni in Bv cu haine de ski sau alte asemenea…
      Dar din pacate seara chiar e foarte aglomerat, e a doua oara cand incerc seara si nu gasesc loc. Dar a fost greseala mea, ca nu m-am gandit dinainte. Pe viitor o sa ne facem rezervare :)

  4. Ma gandeam initial sa-ti scriu ce tare mi s-a parut ideea cu vizitarea unui oras ‘cu noaptea-n cap’ – sa simti de parca tot orasul e al tau. Daca reusim sa ne mobilizam, poate facem si noi chestia asta la Amsterdam :)

    Dar cand am ajuns la finalul articolului, nu mai stiam ce voiam sa spun – m-a prins asa tare povestea cu catelul ca am uitat tot ce am vrut sa zic. Povestea asta doar imi confirma ca esti un om foarte bun ( si nu doar pentru ca l-ati salvat, ci pentru toata emotia prin care ai trecut) si ma bucur nespus sa cunosc oameni buni!

    Si coincidenta e super tare, oare ce mai aduce viitorul? :)

    • Natalia, iti multumesc tare mult! Esti foarte draguta!
      Sunt pur si simplu un om care iubeste mult animalele… Si ma si consum mult :P Ceea ce nu e foarte bine, dar asa sunt… nu prea am ce face.
      Sincer m-am intrebat si eu… chiar nu stiu ce sa fac peste 5 ani pe 18 ianuarie… sa ies din casa? sa nu ies? :)) Ca daca ies, sigur gasesc pe undeva vreun caine, ceva, n-are cum! :))

  5. Ati facut ceva ce multi nu fac,pentru ca nu-i intereseaza.Sunt convinsa ca nimic nu e o intamplare.Sper sa ii fie bine catelusei,sa aiba stapani iubitori.

  6. O poveste foarte faina cu oameni faini. Bistro de l’Arte merita incercat data viitoare cand va duceti in Brasov, pentru suflet.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *