Weekend de relaxare și drumeție în Zărnești – Poiana Mărului

Scris de | Alexandra

La sfârșitul lui noiembrie 2014 nu mai văzusem soarele de vreo 3 săptămâni. Vremea în București fusese atât de mizerabilă încât deja începuse să mă demoralizeze total. Cred că începeam să înțeleg cum se simt deținuții din închisoare la izolare totală, deși chiar și ei cred că văd soarele mai des de-atâta.

Eram după 2 weekenduri în care încercasem să mergem pe munte (15-16 și 22-23 noiembrie) dar făcusem mofturi la vederea prognozei care nici la altitudine nu părea prea brează. Obviously, nu știam ce mă aștepta de mi-am permis să strâmb din nas.

Astfel că la începutul ultimei săptămâni din noiembrie eram complet la pământ cu moralul, nefiind dusă pe munte de mai bine de o lună, cu un car de oboseală acumulată în tot timpul ăsta pentru că lucrasem în continuu la mutarea de pe blogger pe wordpress și noul look al blogului (care nu credeam că se va mai termina vreodată) și concluzia era clară: indiferent cum e vremea, mergem în weekend să luăm niște aer că altfel nu te mai înțelegi cu mine.

Când să mă gândesc unde să mergem… surpriză! Aflu de pe facebook că urmează o minivacanță de 3 zile. Wait, what? Eu cum de aflu abia acum despre asta? :))) Ah, 1 decembrie cade luni. I DID NOT KNOW THAT! Și uite așa am început să caut idei pentru o tură mai îndepărtată de București.

M-am gândit la Apuseni, am studiat, am planificat, m-am entuziasmat, și când colo…. bineînțeles că vremea tot proastă se anunța. Ploi, lapoviță, ninsori, tot tacâmul. Unde să mergem pe vremea asta? Ce rost ar avea să batem o grămadă de drum aiurea până într-o zonă nouă, dacă nu putem să o descoperim ca lumea?

Am stat și m-am gândit și răzgândit de zeci de ori, întorcând toate aspectele pe toate părțile, analizând toate variantele posibile și imposibile și cercetând toate ideile de munți pe care le aveam în cap. Oricum o dădeam… ieșea prost.

Și atunci mi-a venit ideea salvatoare. Dacă tot sunt obosită moartă, e vreme rea, dar totuși nu vreau să mai stau încă un weekend fără aer curat… ce-ar fi să avem cu adevărat o MINI-VACANȚA? N-am mai avut o vacanță de…. nici nu mai știu când! Din iunie 2013 când am fost în Grecia? O Doamne! Chiar AM nevoie de o vacanță! O vacanță din aia adevărată… în care stai degeaba și nu faci nimic, dormi, te trezești fără alarmă când o fi, citești, iar mai dormi un pic, și te plimbi. Maaamă, cum ar fi? :)) Abia mai puteam să-mi imaginez așa ceva, la cât timp trecuse de când nu mai făcusem asta. O singură teamă aveam totuși, și anume că la cum se anunța vremea, se putea forma polei pe șosele, însă până la urmă am riscat.

În 2 timpi și 3 mișcări am intrat pe booking, am găsit o pensiune super drăguță în Zărnești (Pensiunea Tohanul Vechi) la un preț super ok, am rezervat frumos 2 nopți (prima dată când am rezervat o cazare pe booking pentru România), iar sâmbătă la o oră extrem de nematinală ne-am urnit într-acolo.

SÂMBĂTĂ, 29 NOIEMBRIE 2014

Demoralizarea totală ce ne-a cuprins din cauza aglomerației crunte de pe șosea (deh, așa că ne trebuie dacă plecăm odată cu alți un miliard de oameni din București) ne-a trecut instantaneu când pe marginea drumului au început să apară copaci albiți îmbrăcați în chiciură, iar toți versanții împăduriți din depărtare prevesteau peisajul de vis de la trecerea dintre anotimpuri.

Iar în acest cadru de poveste, la un moment dat s-a produs și o minune. Ca de nicăieri, pentru câteva clipe norii s-a crăpat fix deasupra noastră când făceam stânga spre Pârâul rece, și după 3 săptămâni de negură am văzut pentru prima dată o bucățică de cer albastru. Ba am zărit chiar și soarele, chiar dacă un pic ascuns după un strat foarte subțirel de nor de după care difuza, dar EL era! M-am lipit cu nasul și mâinile de geamul mașinii ca un copil mic, minunându-mă și veselindu-mă de parcă vedeam pe Moș Crăciun zburând cu sania trasa de reni deasupra noastră. Minunea n-a durat mult, și se duse la fel de repede precum venise, dar acele clipe de bucurie au fost maxime.

Alesesem în prealabil 3 trasee de plimbare pe dealurile din Poiana Mărului (câte 1 pentru fiecare zi), însă în prima zi n-am mai reușit să facem niciunul, pentru că din cauza aglomerației am ajuns prea târziu în Zărnești ca să mai fi avut timp să terminăm vreun traseu pe lumină.

Așadar odată ce ne-am cazat, am intrat automat pe modul de lenevit, mai ales că imediat ce am intrat în pensiune am fost întâmpinați de o atmosferă care numai la moțăit te îmbia. În holul cel mare unde este și recepția se afla o mare bibliotecă cu cărți, câteva canapele confortabile și, nu în ultimul rând, un șemineu lângă care te puteai cuibări să citești o carte.

DSC02681

Lucru pe care l-am și făcut, ocazie cu care am descoperit o mică comoară pe rafturile de lângă șemineu: o mulțime de cărți frumoase de munte, una și una mai prețioase.

DSC02672

Au fost primele lucruri care mi-au plăcut la acea pensiune, care era la fel de frumoasă precum văzusem în poze: amenajată cu un excelent bun gust, într-un stil pe care nu l-am mai văzut niciodată la o pensiune în România, unul care aduce mai degrabă cu o pensiune din Austria decât una de la noi. Ceea ce nu e decât un lucru bun, desigur. Am identificat totuși și câteva minusuri, în special la capitolul ospitalitate (personalul și conducerea mai au de lucrat la capitolul management hotelier și gestionarea problemelor ridicate de clienți) dar noi per total ne-am simțit bine și ne-am văzut în tihnă de mini-vacanța noastră bine-meritată, în cel mai zen mod cu putință.

DUMINICĂ, 30 NOIEMBRIE 2014

Duminică dimineață ne-am trezit nu foarte devreme, dar nici prea târziu, ca să avem timp să facem totuși un traseu – plimbare. Afară însă… am avut parte de o surpriză de proporții. Totul arăta parcă încremenit în timp și spațiu, de parcă cineva ar fi oprit ceasurile în loc. Seara plouase și apoi în cursul nopții temperaturile coborâseră mult sub 0 grade. Iar acum, nu numai că toate mașinile erau acoperite cu o pojghiță de vreo 5-10 mm de gheață care ne-a pus serios la muncă, dar absolut TOT era așa. Fiecare fir de iarbă, fiecare tulpină, fiecare frunzuliță, muguraș, absolut orice a fost expus la precipitații era înghețat. Am găsit frunze cu ȚURȚURI! Așa ceva nu credeam că există decât în filme, să înghețe apa instantaneu în timp ce se scurge chiar și de pe astfel de suprafețe.

DSC02695-Edit

Însă fără să ne punem foarte multe probleme, cu atât mai mult cu cât pe șosea nu era polei, am plecat în treaba noastră spre startul trasului propus, care era chiar la Poliția din Poiana Mărului. Am parcat mașina chiar după clădirea Poliției și apoi ne-am întors câțiva pași ca să intrăm pe străduța care se desprinde din drumul principal chiar în dreptul Poliției.

Foarte flower power și relaxați, am mers un pic pe străduța respectivă, după care, știind că trebuie să facem prima la stânga pe o străduță și mai mică, la prima bifurcație am cotit conform planului. Mi s-a părut mie că stânga aia a venit un pic mai repede decât mă așteptam, dar am zis că sigur e pe acolo, n-avea pe unde să fie.

Situația s-a schimbat însă dramatic imediat ce am intrat pe noua străduță, care din prima începe să urce destul de abrupt. Asta n-ar fi fost altminteri nicio problemă, atâta doar că acum aceeași pojghiță pe care o găsisem mai devreme pe mașină și pe tot ce ne înconjura în parcarea pensiunii, se găsea și aici. Numai că PE JOS. Era patinoar. Iar noi ne uitasem patinele acasă :))

Acuma… patinoar, patinoar, dar ăsta era patinoar în pantă! Ne trebuiau COLȚARI, nu alta! :)) În timp ce mă chinuiam să nu mă împrăștii toată pe jos și să mă fac poster, aproape mă pufnea râsul când mă gândeam la colțari. Cine a mai auzit plimbare pe dealuri în colțari? :))) Nu-i nimic, inventam noi un sport nou, am putea să-i zicem… „hill tooling” :)))

În lipsă de colțari însă… a trebuit să ne folosim de… alte fiare! Cum ar veni… de gard! Și uite așa am ajuns să facem via ferrata în sat :)))

DSC02711

Din poză nu se vede, dar credeți-mă că pe jos era un mare patinoar. Fără să te ții de gard nu puteai înainta.

Orice om normal probabil s-ar fi întors când ar fi văzut pe-așa, dar după ce am făcut câțiva pași în sus, deja mi s-a părut că suntem pe un drum fără întoarcere. Dacă la urcare era așa de greu, la coborâre sigur ne-am fi dus de-a berbeleacul. Plus că doar nu era să ne dăm bătuți așa ușor. Nu, îi dăm înainte!

Odată ce panta s-a mai domolit și am ajuns din nou cât de cât la orizontală, am crezut că lucrurile aveau să fie mai ok, dar de unde. Orice pas era o aventură. Trebuia să călcăm cu o precizie și o atenție de acrobat, de parcă mergeam pe sârmă. Sau ca atunci când încerci să nu faci zgomot ca să nu trezești pe cineva care doarme.

Și ca și cum nu era de-ajuns, a mai urmat încă o surpriză. Atât de tare ne-am concentrat cu privirea în jos încât abia spre final am observat că acea minunată străduță pe care tocmai ne luptasem să urcăm din greu se termina cu un… dead end. Nu-mi venea să cred. Am greșit strada! Acuma ce facem? De coborât… nici nu se pune problema! Cum să cobori pe patinoarul ăla? Nu, singura cale e tot înainte. Dar pe unde?

Mă uit stânga, mă uit dreapta… nimic! În față era construit un mic zid de susținere pe care n-aveam cum să îl escaladăm. Însă într-unul din capete… era o mică breșă. Bun, trecem pe-acolo. Dar sus… e proprietate privată. Ceea ce însemna clar un câine, problema cea mai mare atunci când mergi la plimbare pe dealuri. Și oricât de mult iubesc eu câinii, mi-e frică de cei de la stâne sau de la casele răsfirate din satele de pe dealuri, pentru că nu sunt obișnuiți cu străini. Dar cum altă soluție clar nu exista… am zis asta e! Sărim gardul! :) Și asta am și făcut! După zid am urcat un pic o pantă, și nici n-am apucat să o terminăm bine că am și auzit lătratul. Great! Din punctul în care eram nu aveam cum să vedem dacă e legat sau nu, dar faptul că nu-l auzeam din ce în ce mai aproape era un semn bun.

I-am zis lui Cristi să facem dreapta și să ne ținem cât mai departe de casă ca să nu ne trezim cu fundul capsat, nu de alta dar pe patinoarul ăsta numai să alergăm ne mai lipsește. Atunci să vezi patinaj artistic! :)))

Din fericire câinele nu s-a sinchisit spre noi (nici nu știu dacă putea) și ținând dreapta am ajuns în sfârșit pe drumul cel bun, pe care trebuia să ne fi aflat din prima, și ne-am reluat mai departe patinajul, fiecare cum se pricepea mai bine.

Așa cum ne așteptam, vremea era cât de poate de închisă, și cețurile ce se adunau în vale când am pornit pe traseu începuseră de-acum să se ridice și mai sus, uneori fie lăsându-ne să asistăm la învăluiri misterioase ale dealurilor din depărtare, fie reducându-ne vizibilitatea pe partea dreaptă la doar câțiva metri.

DSC02798

Dar nu era bai nici așa, pentru că am avut ce poza la orice pas. Toate plantele arătau ca veritabile bijuterii perlate, ca o dantelă atent cusută, fiecare frunzuliță era încapsulată și conservată perfect în propriul înveliș de gheață, iar tufele de măceș ne ofereau un adevărat spectacol, unde roșul era singura culoare caldă cât puteai privi cu ochii. În rest, puteai jura că ne-am teleportat într-un film alb negru (în afară de geaca mea, desigur :)

DSC02814

Tentacule

DSC02721
DSC02758
DSC02817
DSC02791
DSC02847
DSC02831
DSC02819

Pe drum nu mai era absolut nimeni, astfel că în permanență era o liniște cum numai pe munte întâlnești. Când am ieșit în drumul de pe culmea principală am făcut dreapta. În mod normal de pe culmea asta ar trebui să se vadă frumos spre capătul nordic al Pietrei Craiului, care e chiar peste vale (peste Bârsa). Acum însă nu se zărea absolut nimic. Chiar am găsit și un loc bun de belvedere pe la jumătatea drumului, dar m-am mulțumit cu gândul că om veni altă dată să pozăm acolo.

DSC02848
DSC02864
DSC02883
DSC02891

N-am rămas mult pe această culme și am coborât la dreapta pe primul drum spre Poiana Mărului. Planul era să continuăm încă pe-atâta și să facem dreapta pe următorul drum, dar asta era pe când nu știam că vom găsi patinoar pe dealuri :)

Și odată ce-am schimbat macazul și am început să coborâm, lucrurile au devenit și mai delicate. Din nou trebuia să avem grijă la fiecare pas, și dacă până atunci nu făcusem încă niciun contact dureros cu pământul, acum șansele să mă aleg cu niște vânătăi serioase erau din ce în ce mai mari.

Problema cea mai mare era că instinctul ne juca efectiv feste. Stratul de gheață de pe jos era așa de clar sau subțire încât în multe locuri te puteai păcăli foarte ușor crezând că nu mai e, și îți venea să calci prin locuri care altminteri îți asigură aderență (cu ar fi de exemplu urmele de roți făcute pe pământ, sau aglomerările de pietriș), dar de fapt cădeai într-o capcană și mai mare, pentru că fix acolo aluneca și mai tare. Toate instinctele noastre de munțomani cultivate în atâția ani nu făceau decât să ne bage în și mai mare încurcătură. În final, un singur instinct ne-a ajutat, și anume acela de a sta cât mai mult în afara drumului, pe unde era mai multă vegetație, pentru că numai pe acolo puteai călca fără să pici pe jos. Numai că asta nu era o opțiune chiar tot timpul. Uneori câmpul se termina cu o pădure deasă, și tot pe drum trebuia să coborâm.

DSC02900

La un moment dat ba chiar părea că am dat de naiba, că nici nu mai puteam coborî (drumul era mult prea jos), nici nu mai puteam înainta. Așa că a trebuit să improvizăm și să mai sărim niște garduri în niște poziții mai mult sau mai puțin ortodoxe.

Și cum mă chinuiam eu acolo să revin pe drum, de nicăieri m-am trezit lângă mine cu un câine negru care parcă ieșise din pământ. Mi-a stat inima, nu alta, pentru că nu făcuse niciun zgomot, și m-am gândit „mamă să vezi că sare ăsta acuma pe mine și ferfeniță mă face”. Dar de unde, mititelul era super prietenos și cum am început să „vorbim” cu el, imediat a început să dea din coadă și s-a apropiat să-l mângâiem. Surpriza și mai mare a fost atunci când de după el a apărut brusc și cu prietena lui cea mai bună: o pisică! :))

DSC02905

Culmea, albă! Amândoi voiau mângâiați, dar niciunul nu stătea locului, ci se tot învârteau pe acolo (probabil de frig), iar noi aproape să murim de râs când vedeam cum pisica se tot alinta printre picioarele câinelui în timp ce le fugeau lăbuțele pe gheață ca la balamuc, iar câinele avea grijă de aia mică așa cum numai un frate mai mare are grijă de surioara lui. Abia se puteau ține în picioare pe alocuri săracii, și din minut în minut mi se părea că îi văd împrăștiați pe jos. Dar avantajul lor e că ei au gheare, adică… niște colțari :))

Curios este că după ce și-au luat o porție de mângâiat, amândoi ne-au întors spatele și au luat-o destul de repejor la sănătoasa, haioși tare cu lăbuțele fugindu-le în toate părțile, ca după câteva minute să ne trezim din nou după noi cu o altă pisică, tot albă (dar asta avea și pete negre) care spre deosebire de ceilalți 2 amici, plângea sărăcuța de mama focului. Cum făceam câțiva pași, cum venea disperată fugind după noi, și dacă ne opream, se oprea și ea imediat lângă picioarele noastre și începea să miaune.

DSC02949

Am luat-o în brațe, am mângâiat-o, am alintat-o, dar nu pricepeam deloc ce-i cu ea și de ce plânge. Până la urmă ne-am gândit că poate îi e frig sau ceva, că un pic parcă tremura săraca, dar nu aveam ce să-i facem. După cum arăta, sigur era a cuiva sau măcar aciuată pe la vreo casă, așa că am încercat să o facem să se întoarcă din drum și să nu mai vină după noi. Ni s-a rupt inima să o lăsăm acolo și să nu mai întoarcem capul după ea să vedem ce face, dar altfel cred că ne pricopseam cu ea. Și dacă n-aș fi alergică la păr de pisici… sigur o luam acasă. La fel cum aș fi luat până acum alte sute de pisici sau căței amărâți de care mi-a fost de-a lungul timpului milă, dar până la urmă probabil că Doamne Doamne de aia mi-a dat alergia asta, ca să mă păzească de mine :))

Dar acuma serios, cum să nu vrei să iei o pisică așa frumoasă? Cum să reziști și să nu te înduioșezi la așa o privire?? Cristi clar se îndrăgostise. Mi-a zis că dacă nu eram eu cu alergia, sigur o lua acasă :))

Până la urmă s-a întors mititica, și ne-am putut continua drumul. Un pic mai jos, am întâlnit câțiva localnici cu o căruță cu cai. Ne-am oprit un pic să vorbim cu ei, și ne-au spus că de când sunt ei acolo n-au mai văzut așa ceva, gheață ca asta de nici nu poți merge ca lumea pe picioare. Erau oameni mai în vârstă, care sigur au trăit multe prin satele acelea de munte, unde cu siguranță s-au mai pomenit tot felul de fenomene meteo, și chiar m-am mirat. Am crezut că doar noi nu mai văzusem niciodată așa ceva, că vorba aia, suntem noi munțomani, dar nu locuim la munte, nu le-am văzut chiar pe toate.

Un pic mai jos, drumul a început să coboare în serpentine din ce în ce mai abrupt, iar pe ambele părți era pădure, deci nu mai aveam de ales și trebuia să stăm pe drum.

Și în timp ce ne chinuiam cu pași mărunți, înaintând cu viteza melcului beat, am mai întâlnit 2 localnici, de data asta ceva mai tineri. Și ei se chinuiau la fel la deal, și ne-au spus același lucru, că nu mai văzuseră nici ei așa ceva niciodată. Ne-au urat succes la coborâre, deși ne-au cam speriat că mai avem mult de mers până înapoi la șosea, iar eu știam că n-ar trebui să fie chiar departe. Totuși uitându-ne la ceas, ne-am dat seama că dacă panta nu se domolește curând, s-ar putea să ne prindă întunericul în ritmul ăsta. Nu era bai, aveam frontale, dar totuși… cât mai extrem de-atâta poate deveni sportul ăsta? :))

În curând însă lucrurile au devenit din ce în ce mai ok. Panta s-a mai domolit, și cred că ieșind din umbra pădurilor nici înghețul nu mai era chiar atât de puternic. Nu după mult timp au început să apară și casele, de la care un ultim câine mic da’ rău și nelegat ne-a lătrat în continuu până ne-a surzit de tot.

Fiindcă mă încordasem atât de tare la coborâre ca să nu cad, mă dureau acum picioarele în așa hal de parcă făcusem un traseu de 14 ore, nu doar de vreo 4. Eram sigură că aveam să mă trezesc a doua zi cu o mega febră musculară, dar spre surprinderea mea n-am avut nimic.

Și iată cum o tură absolut banală, care nu mă așteptam să ne dea pe spate în vreun fel, s-a transformat într-o adevărată aventură, cu tot felul de peripeții, animăluțe și fenomene care până la urmă chiar ne-au dat pe spate, și nu numai la figurat, cât și la propriu, pentru că da, până la urmă la un moment dat evident că tot am luat o trântă de cea mai mare frumusețea, că fără nicio împrăștiere era sigură că nu scap :P

Iar la finalul unei asemenea aventuri… am zis că una singură e mai mult decât suficientă, și am decis ca a doua zi să nu mai facem încă un traseu, pentru că, mai în glumă mai în serios, fără colțari chiar nu mai avea rost să ne chinuim, mai ales că vremea în continuare se anunța cam urâtă.

Însă dincolo de toate, această plimbare/aventură mi-a plăcut extrem de mult. În sfârșit îmi luasem porția de aer liber de care aveam așa mare nevoie, îmi potolisem și pofta de pozat… a fost mai mult decât aș fi putut spera în condițiile meteo anunțate. Iar la final, mișcarea și aerul tare ne-a făcut așa de bine că am revenit la pensiune morți de foame :)

După masă viața a căpătat din nou culoare și lui Cristi deja îi sclipeau ochii gândindu-se la sala de jocuri despre care citise pe booking, așa că am coborât la subsol să ne jucăm un pic.

Prima dată am jucat biliard, la care sunt un complet anti-talent și m-a bătut Cristi de nu m-am văzut. Nu mai jucasem de o mie de ani, dar nu e ca și cum aș fi fost vreodată bună la acest joc (I have always sucked :))))

Apoi am considerat că m-am făcut suficient de râs și am trecut la darts, la care aparent m-am descurcat de minune (mai puțin dățile când dădeam cu maxim talent fix în zidul de LÂNGĂ board). Cică nimeream toate zonele alea cu multe puncte. Nu c-aș fi știu eu care sunt sau c-aș fi avut vreo strategie, eu doar mă chinuiam să nu le dau chiar pe toate pe lângă :)))) Că nimeream din greșeală bine, ăla a fost probabil norocul începătorului, că nici darts nu mai jucasem niciodată, mai ales la board electronic (nu se pun aruncările din facultate la un board de darts pe care îl aveam în cămin, pe care probabil le pot număra pe degete). Drept dovadă că la final am fost prima care s-a apropiat de 0, dar n-am fost în stare să arunc acolo unde trebuia ca să închid. Eh… detalii :P

Oricum, după ce mi-am luat bătaie și la darts, am considerat că am încercat suficiente sporturi extreme pe ziua respectivă și ne-am întors în cameră la lenevit. Ne-am uitat la un film sau două, am mai citit un pic în vârful patului din cartea lui Terray, după care am căzut lați de somn.

LUNI, 1 DECEMBRIE 2014

La mulți ani, România! :) Luni dimineață, după ce ne-am trezit la o oră minunat de târzie și am luat micul dejun, am luat drumul spre casă, nu înainte de a mai munci un pic la dezghețarea mașinii, unii mai mult decât alții (adică doar Cristi:))) Recunosc, eu am stat la căldurică și am mai citit câteva pagini din carte :P

Dat fiind că de data asta chiar nu mai aveam chef să stăm bară la bară alături de toți ceilalți bucureșteni care petrecuseră mini-vacanța de 1 decembrie pe Valea Prahovei, am decis să evităm DN1 și să ne încercăm norocul pe Culoarul Rucăr Bran, cu speranța să nu prindem polei pe serpentine (sau oriunde altundeva de fapt).

DSC02955

Pe drum am mai făcut doar 2 opriri, în 2 din locurile frumoase de belvedere de pe marginea șoselei, unde era atâta de frig și bătea vântul așa de rău că mi-au înghețat degetele pe apărat de la a doua poză. Noroc cu un cuț drăguț și zglobiu din cale-afară care ne-a făcut să mai uităm un pic de gradele multe multe sub 0 cât ne-am alergat pe acolo un pic și ne-am jucat cu el, pe care probabil de asemenea l-am fi luat acasă dacă nu eram alergică, că tare ne era milă de el să-l lăsăm săracul în frigul ăla pe-afară.

DSC02962
DSC02982

Sper însă că avea și el ceva adăpost pe la vreo casă din zonă. Că una e să te chinui într-un apartament mic de bloc și alta-i să poți zburda în voie la curte sau pe coclauri. Cam cum am zburdat și noi și în acel weekend pe dealuri și cum încercăm mereu să fugim din București cât mai des ca să zburdăm pe munte, că tare-i tristă viața între 4 pereți :)

The end

MunțiiPerșani
Punct plecarePoiana Mărului (~ 670 m)
Altitudine max.aprox. 1000 m
Tip traseudrumeție – plimbare
Marcajfără marcaj – se merge pe drumul de căruță
Durată 4h
Distanțăaprox. 8.5 km
Data30 noiembrie 2014

 

harta google earth harta google earth 2

ECHIPAMENT MONTAN NECESAR


Orice drumeție reușită începe cu lista de echipament.

Despre autor

ALEXANDRA PUȘCAȘU

Salut! Sper că ți-a plăcut să citești acest articol la fel de mult pe cât mi-a plăcut mie să‑l scriu pentru tine :) Am creat acest blog în 2009 pentru a-i ajuta și pe alții să găsească fericire și libertate prin intermediul călătoriilor și a naturii. Te invit să citești mai multe aici.

COMENTARII

  1. Arata fabulos natura inghetata, biiig like. Iar pensiunea aia pare sa fie o oaza de relaxare. Nu stiam de ea, livingul seamana putin cu cel de la Zabala (care ne-a placut enorm). Ti s-a parut child friendly?

    • Da, pensiunea chiar e ceva deosebit, si in sezonul cald sigur e si mai fain sa mergi acolo sa te relaxezi. Au o curte maricica cu iarba, niste sezlonguri dragute… mai multe posibilitati decat iarna.
      Dar sincer chiar nu pot sa imi dau seama cat de child friendly e…
      Daca nu te-ai uitat deja, vezi si pe booking cum ti se pare: Pensiune Tohanu Vechi.
      Mie personalul nu mi s-a parut prea friendly in general… Darmite child-friendly :))
      Dar nu e un loc pe care nu l-as recomanda…

  2. Vremea nu v-a lasat sa faceti drumetii dar numai si pentru fotografiile facute care sunt superbe, a meritat iesirea. Drumuri line si dezghetate :) pe viitor.

  3. Fotografiile cu turţurii sunt absolut fabuloase!!! Am văzut ceva peisaje de gen şi în Bucureşti – dar bineînţeles că nu se compară cu astea – mai ales fiindcă ştii că au fost făcute la munte :)
    Cât despre aglomeraţie, o singură dată m-am încumetat să plec în perioade de sărbători legale – am făcut 7-8 ore până în Bran!
    În Poiana Mărului a ajuns doar „colegul de apartament” – dar a spus că e grozav.
    Cât despre Culoarul Rucăr-Bran, am oprit o dată maşina, iarna, din 5 în 5 metri pentru a admira peisajul şi a face fotografii! Iar satul Şirnea e unul dintre locurile mele de suflet din România…

    • Mersi frumos, Ioana!
      Da, din pacate la noi e cam greu sa nu te lovesti de aglomeratie daca pleci in perioade de sarbatori legale…
      Cunosc senzatia, si noi am oprit de multe ori asa pe Culoarul RUcar Bran :)

  4. Frunzele inghetate le-am intalnit si la Sighisoara de 1 decembrie :D Pensiunea arata superb..

  5. Buna, Alexandra,
    Weekendul 23-25 oct mergem la Tohanu Vechi. Arata tare bine pensiunea si voiam demult sa ajung pe la ei. Zic ei pe site ca poti sa obtii o noapte de cazare, daca 3 prieteni se cazeaza la recomandarea ta. Eu o sa le spun ca vin la recomandarea ta, poate te ajuta cu ceva. :)
    Macar atat multumesc sa iti zic si eu. :)

  6. Interesantă călătorie, insa eu nu inteleg de ce te impresionează atât de mult vremea din noiembrie, când in vara acestui an au existat de asemenea foarte multe zile urâte, ploioase si furtunoase. De asemenea, peisajul cu gheață pe care l-ai descris tu mi se pare un fleac pe langa ploile cu gheață din sezonul cald, care afecteaza culturile agricole si nu numai. Nu inteleg de ce faci la începutul acestui articol aceasta comparație ciudata dintre vremea de la Bucuresti si deținuții de la închisoare, folosesti un termen absolut neadecvat vremii.Oricum sa fac călătoria pe care ai facut-o tu mi-ar plăcea foarte mult.

Comentariile sunt închise.

Item added to cart.
0 items - 0,00 lei