La Omu dupa 40 de ani

Planificată cu aproape 1 an înainte, tura tradițională la Omu de anul acesta a fost una cu totul specială. Fiindcă mi-am dorit să împart bucuriile muntelui cu oamenii care-mi sunt cei mai dragi, m-am gândit să-i iau pe ai mei într-o tură lejeră pe platoul Bucegi, mai ales că nu mai fuseseră sus la Omu de fix 40 de ani (când eu nici măcar nu eram născută :) Și când spun „ai mei”, mă refer la familia mea extinsă, pentru că pentru mine „ai mei” n-a însemnat niciodată ceea ce înțelege toată lumea prin asta.

Am avut ceva emoții cu planificarea, pentru că voiam să fie totul perfect, să nu fie un traseu prea greu pentru cineva care nu a mai mers de foarte mult timp pe munte, și să potrivesc lucrurile de așa natură încât să aibă parte de cele mai frumoase peisaje în cele mai bune momente din zi. Prognoza nu anunța chiar vreme perfectă, ci și ceva înnorări, dar am zis că om face noi slalom printre ele, așa că am mers la noroc. Și norocul…. a fost până la urmă înzecit, și pe lângă faptul că tura oricum era una specială pentru că eram toți împreună, natura ne-a oferit chiar mai multe spectacole și surprize decât ne-am fi putut aștepta vreodată. Și bineînțeles că n-au lipsit nici peripețiile și râsetele până la lacrimi, căci la noi e de-a dreptul anormal să n-ai parte de așa ceva :))

Munții Bucegi
Punct plecare  Șaua Cocora (1945 m)
Altitudine max. Vf. Omu (2507 m)
Traseu Sâmbătă
NM + Șaua Cocora – Babele – Vf. Omu  3h 30
Duminică
 +  +  +  +                  Vf. Omu – Vf. Bucura – Crucea Caraiman – Cabana Caraiman – Piatra Arsă – Șaua Cocora              6h 30
Diferență nivel +800m / -800m
(din care S: + 550 m și D: +250m / -800m)
Tip traseu drumeție
Surse apă izvoare naturale nu există
(există o sursă cam precară la Cerdac dar trebuie căutată cu lumânarea)
se poate cumpăra apă îmbuteliată de la cabane dar uneori se poate întâmpla să nu aibă
Stare marcaje bună
Data 6-7 septembrie 2014

SÂMBĂTĂ, 6 SEPTEMBRIE 2014

Reuniți din 2 zări (București și Galați) în Sinaia de vineri seară, sâmbătă dimineață am pornit în echipă completă de 5 cu o singură mașină pe Transbucegi. Toate bune și frumoase până când am ajuns din urmă un constănțean care scotea pe tobă un fum negru așa de înecăcios că nu puteai să mai respiri nici cu geamul deschis, nici cu aerul condiționat pornit. Astfel că am ajuns la destinație cu plămânii varză. Și fiindcă domnul cu mașina respectivă a parcat fix lângă noi, am încercat să-i spun că nu-i ok să meargă așa pe șosele, mai ales că aici vine lumea să se bucure de aer curat, nu să se intoxice cu noxe, dar mi-a spus că „da… știu… am comandat piesa dar nu a sosit la timp”. Ok, atunci trebuia să nu mai plecați deloc. N-a mai zis nimic….

Știu că e nasol să îți faci planuri și să nu mai poți pleca din motive care nu țin de tine, dar oameni buni, vă rog eu mult, nu plecați la drum (mai ales drum lung) cu piese defecte! Nu numai din respect pentru ceilalți participanți la trafic, dar și din prudență. Unele defecțiuni chiar pot conduce la accidente!!!

O a doua surpriză nu tocmai plăcută a fost că odată ajunși în Șaua Cocora, unde se termină asfaltul și se lasă mașina, am constatat cu surprindere panouri pe care scria „Parcare privată” și un domn care dirija mașinile în așa numita „parcare privată”, care de fapt era doar un loc mai plat din partea dreaptă a drumului, complet neamenajat, în care o mulțime de mașini erau deja aliniate. Prețul? 10 lei / zi. Toate acestea nu existau cu doar 2 luni și un pic în urmă, când venisem aici în iunie.

Când l-am întrebat pe domnul „dirijor” al cui este acel teren privat, a dat din stânga-n dreapta. Am insistat, întrebându-l cine l-a angajat, pentru cine lucrează, la care mi-a dat un răspuns complet halucinant (ceva gen „un patron”). Asta pe când nu știam că taie bilete. Ulterior am primit bilet pentru prețul plătit, o hârtie pe care ștampila și semnătura sunt puse pe calculator, nu sunt aplicate manual, iar firma care chipurile administrează această parcare cu plată este Î.I. Frățilă Florian Turism. Habar n-am dacă toată treaba asta este legală. A doua zi când ne-am întors la mașini la ora 16, nu mai era niciun parcagiu în zonă. Probabil pentru că era duminică după-amiază…

În fine… n-aveam de gând să lăsăm aceste două bile negre să ne strice zenul, așa că după ce ne-am echipat cu ce mai era nevoie, am pornit cu emoție la drum, cu destinația Vf. Omu.

Având toată ziua la dispoziție, nu ne-am grăbit deloc, am mers super lejer, ne-am bucurat de vremea bună și de peisaje, am făcut poze și ne-am simțit bine.

Șaua Cocora – Babele: 50 min

Prima porțiune de traseu am făcut-o pe Plaiul lui Păcală până la Babele, pe unde am urcat și în iunie și în 2012 pe timp de iarnă. Nu există marcaj, dar e drum lat cât 3 poteci, nu una, așa că nici pe ceață nu cred că te poți pierde pe-acolo.

DSC00031_2

La Babele am avertizat de la început pe toată lumea că nu facem pauză și nu stăm deloc, pentru că e prea aglomerat și gălăgios locul, așa că i-am dat înainte luând în primire banda galbenă, doar eu oprindu-mă câteva secunde să fotografiez săgețile cu timpi (poze la final).

  Babele – Vf. Omu:  2h 30

De la Babele începe drumul destul de anost până în Șaua Șugărilor, pe care de fiecare dată când l-am parcurs am zis că nu-l mai fac niciodată, mai ales vara, dar de data asta chiar că mă țin de cuvânt. Pe lângă faptul că în weekend e aglomerat (tot platoul de fapt) și peisajul nu e tocmai cel mai ofertant, în zona aceasta eroziunea a ajuns la un stadiu atât de avansat încât e o jale să privești. Peste tot nu vedeam decât răni și iar răni.

Dar știam că odată ce vom ajunge în Șaua Șugărilor lucrurile aveau să se schimbe brusc în bine, așa că am mers mai departe răbdătoare, îndemnând pe toată lumea să facă la fel.

DSC00099Valea Căldărilor

DSC00108Azuga după colț

DSC00100Coștila DSC00103Colții Morarului în prim plan, și Piatra Mare în fundal cu Predeal la poale 

Răsplata a venit numaidecât, și odată ce am ajuns față în față cu Colții Morarului am decretat că e timpul să luăm o pauză ca să mâncăm ceva și să admirăm peisajul. Locul e mai mult decât perfect pentru așa ceva, având în prim plan Fața frumoasă a Morarului și sub noi Valea cea verde a Căldărilor.

Cu așa o priveliște… nici nu știam ce să facem mai degrabă: să pozăm, să mâncăm, să încercăm să ne-o întipărim pe retină, sau să urmărim jocul norilor care ba dansau pe deasupra, ba coborau uneori și înveleau Acele naturale ale Morarului sau „acul” artificial al Coștilei :)

Și făcându-le pe toate pe rând sau amestecat, am reușit până la urmă să stăm pe loc nu mai puțin de o oră întreagă, dar care a zburat așa de repede că nici nu ne-am dat seama.

Cu greu ne-am urnit din loc, dar într-un final ne-am ridicat și am continuat pe poteca spectaculoasă de sub Cerdac, pe care se dădea de asemenea un spectacol impresionat de nori și cețuri. Cabana ni se arăta din când în când printre câte o fereastră în norii jucăuși, ca nu cumva să uităm că nu e departe și putem să stăm fără grijă, că nu-i nicio grabă.

DSC00126

După nu foarte mulți pași, am întâlnit un cuț alb frumos pe care mama imediat l-a luat în primire să-i dea ceva de mâncare (invariabil mama va găsi ORIUNDE cel puțin un câine de hrănit – sau ei o găsesc pe ea, nu mi-am dat încă seama care la care trage. Dar probabil ea și pe Everest ar găsi unul :))))

Ca și prima dată când am venit pe aici, m-am bucurat ca un copil de poteca „suspendată” și m-am întrebat cum li s-o părea alor mei. Practic, trecând 40 de ani de la ultima vizită a zonei, pentru ei totul era ca și aproape nou-nouț, și mi-a crescut inima văzându-i cum se minunau la orice. Mecetul Turcesc, cu forma lui neobișnuită și masivă, a stârnit cele mai multe reacții, și încet încet din străfundurile memoriei au început să iasă mici și vagi amintiri din tinereți :)

DSC00180

Ajunși în Șaua Cerbului, am încurajat-o pe mama să vină lângă mine aproape de margine (mama cam are frică de înălțime), de unde puteam să admirăm frumoasa căldare superioară a Văii Cerbului, cea pe care de fiecare dată îmi vine s-o fotografiez în continuu.

DSC00187

Apoi a urmat urcușul final de vreo jumătate de oră până la Cabană, și la 14:30 am ajuns în sfârșit la Omu, unde am avut plăcuta surpriză să întâlnesc câțiva colegi de club care veniseră de la Cluj. De asemenea, am descoperit că avea loc un maraton montan, maraton despre care nu auzisem nimic. Inițial m-am speriat, pentru că în 2010 am pățit să ajungem aici fix când era Maratonul 7500, și fiindcă era destul de târziu, n-am mai găsit mâncare, dar acum totul părea în regulă.

Dar tocmai pentru că eram pățiți, de atunci mereu m-am interesat când e Maratonul 7500, ca să nu mai mergem la Omu fix atunci. Iar 7500 știu că fusese deja în iulie, deci acuma chiar nu știam ce este. În cabană erau câțiva voluntari, așa că i-am întrebat cum se cheamă și a câta ediție e. Era chiar prima și se chema Transylvania Trail.

Liniștiți că o să avem ce mânca, am încercat să îi arăt mamei dormitorul mare de la parter unde a dormit cu 40 de ani în urmă. Acum nu aveam să dormim acolo (motiv pentru care nici nu am fost lăsați de o domnișoară din personalul cabanei să intrăm, noroc că tocmai ieșea cineva și mama a putut arunca o privire înăuntru din ușă). Spre deosebire de anul trecut când am mai prins loc doar acolo la priciuri, anul acesta am fost repartizați în camera neîncălzită de deasupra bucătăriei (doar acolo mai erau locuri când am sunat miercuri), dar mi s-a spus la telefon că nu o să fie frig. Perfect.

Numai că văzând că suntem conduși prin exteriorul cabanei de una din domnișoarele care o ajută pe dna. Irina, aproape mi-a căzut fața când a ajuns în fața scăriței de lemn ce urcă în pod. Asta pentru că țineam minte din 2010 când intrasem acolo doar „în vizită” că acolo se dormea în niște condiții groaznice, pe niște saltele murdare puse pe jos.

Memoria mea însă nu mă mai ajuta foarte tare să-mi amintesc detaliile, și am fost plăcut surprinsă să observ acum că saltele pe jos erau doar câteva, și doar în prima încăpere micuță (nu știu dacă așa era și în 2010), și noi nu eram repartizați acolo. După această primă încăpere urma o cameră lungă ca un vagon, unde erau priciuri suprapuse, pe o parte și alta a culoarului.

Însă la final mi-a picat din nou fața, și de data asta permanent, pentru că locurile pe care le-am primit erau tocmai în capătul culoarului, unde priciurile erau minuscule. Pe partea stângă era un prici jos, de 2 persoane, și unul suspendat de 1 persoană care părea foarte mic, iar pe partea dreaptă era doar un prici jos, în care chipurile ar trebui să doarmă 2 persoane, dar din cauza unei uși, era mult mai îngust decât cel din stânga. Practic era loc de 1 persoană să zicem mai corpolentă, dar nicidecum n-ar putea dormi decent două, nici chiar dacă ar fi mai subțirele. În plus, pentru fiecare persoană era doar o singură pătură, nu două, și în condițiile în care camera nu e încălzită, mi s-a părut foarte puțin. Și eu eram singura care adusese sacul de dormit, că numai eu sunt friguroasă, plus că ni s-a spus la telefon că nu va fi frig.

Am înghițit în sec, dar… am zis că până la urmă om vedea noi ce și cum, că n-o fi capăt de țară. Așa că am ieșit afară să ne relaxăm un pic.

De fiecare dacă când am venit la Omu în trecut am ajuns destul de târziu, spre seară, și întotdeauna mi-am dorit să am mai mult timp să stau să admir pur și simplu peisajul, fără să am vreo grijă. Și iată că de data aceasta în sfârșit am avut ocazia.

DSC00226

În fața cabanei fiind destul de mulți oameni, dintre care cel puțin jumătate erau doar în trecere, prima dată ne-am întins pe iarbă în spatele cabanei, unde era liniște și abia așteptam să le arăt alor mei Valea Gaura. Dar relaxează-te dacă poți, pentru că fix deasupra văii se dădea un spectacol de nori atât de frumos încât nu te îndurai să pui capul jos și să închizi ochii sau să privești doar spre cer. Așa că eu personal m-am relaxat… activ :)

Am făcut poze peste poze, peisajul schimbându-se de la o clipă la alta, valurile de ceață semănând ca și cu doar o săptămână în urmă în Făgăraș cu un ceaun pus pe foc din care ieșeau aburi.

DSC00199DSC00251DSC00211DSC00198

Din toate dățile când am prins Valea Gaura într-o mulțime de ipostaze, care mai de care mai interesante, acum cred că mi-a plăcut cel mai mult, așa învăluită în mister. Chiar dacă m-am îndrăgostit de ea atunci când am văzut-o prima dată toată scăldată în soarele dimineții.

DSC00250DSC00216DSC00202FereastrăDSC00246

Când spectacolul s-a încheiat, am mai stat noi ce-am stat, dar ai mei săracii, neobișnuiți cu așa ceva, și-au dat seama că nu mai știu să stea așa pur și simplu degeaba în natură :))) Adevărul e că și pentru mine era ceva nou să am atâta timp liber la dispoziție și să nu trebuiască să mă grăbesc să ajung vreo undeva înainte să se întunece sau să mă prindă vremea rea.

DSC00313DSC00261

Așa că am zis să schimbăm unghiul :))) și ne-am mutat în partea opusă, spre Colții Morarului, cu vedere directă spre Coștila. Mama neavând stare să stea degeaba pe iarbă, a început să investigheze totul ca un copil, minunându-se și descoperind te miri ce: ba niște ciupercuțe, ba niște floricele, ba o plantă pitică fără tulpină care practic creștea cu frunzulițele direct pe pământ căreia i-a zis „covoraș de frunze” și pe care o mângâia de zor și m-a chemat să o văd neapărat și eu :)))

Eu îi ziceam „uite mamă Coștila, uite norii ce frumoși sunt, uite Valea Cerbului!”, și ea tot cu covorașul de frunze îi dădea :))) Fiecare cu ce-l doare. Important e că ne-am bucurat cu toții împreună de natură și am respirat aer curat.

DSC00321 DSC00263

Iar după ce am și mâncat ceva la masa de seară, ne-am strâns afară să ne bucurăm de ultimele clipe de lumină și să vedem apusul.

DSC00341DSC00372

Un pic mai sus deasupra Coștilei stătea țanțoșă luna, iar dincolo în spatele cabanei soarele se pregătea să meargă la culcare, ceea ce am făcut și noi nu mult după aceea, pe întuneric deja nemaiavând ocupație…

DUMINICĂ, 7 SEPTEMBRIE 2014

Noaptea a fost… cât se poate de interesantă. Și nu în sensul bun. Seara când ne-am băgat la somn era foarte frig în cameră, și abia în a doua parte a început să fie mai cald. Ne-am înghesuit toți 5 care pe unde am putut, rugându-ne să nu simțim noaptea nevoia să ne întoarcem de pe o parte pe alta, întrucât chiar nu era loc de un asemenea lux. Realitatea a fost însă foarte departe de această situație utopică.

Eu fix în perioada aceea aveam ceva probleme cu nasul și mă fârnâiam ceva de groază când mă băgam în pat. Mi-a fost maxim de milă de cei din jurul meu care nu aveau dopuri de urechi și probabil nu puteau adormi din cauza mea, dar mi-a fost milă și de mine la cât m-am chinuit să mă liniștesc și la câți kilometri de șervețele am consumat pe bandă.

Și fix când parcă mă stabilizasem și intram în lumea viselor, mă trezesc brusc cu mama deasupra mea, care încerca săraca să mă întrebe ceva în șoaptă, dar eu având dopuri în urechi, nu auzeam nimic. Acuma mă pufnește râsul când mi-aduc aminte, dar atunci era să-mi sară inima din piept când m-am trezit cu fața-n sus cu un om la câțiva centimetri distanță de mine care în întuneric mi-a luat vreo câteva secunde să mă prind că e mama. Și în afară de asta, m-am gândit…. Doamne, oare ce s-o fi întâmplat???

Speriată de bombe, o-ntreb cu ochii cât cepele:

– CE E????

Dar ea:

– Unde-i hârtia igienică?

:))))))))))

Și n-ar fi fost așa o mare problemă că m-am trezit dacă n-aș fi luat-o de la capăt cu fârnâitul și cu suflatul nasului, care era înfundat și curgea ca la robinet în același timp, de mă tâmpise deja la cap (și probabil și pe ceilalți, dar ei măcar nu erau în capul meu :))))

Mai rău însă decât mine cred că au dus-o oamenii din prima încăpere, care dormeau pe saltele, printre care și o doamnă cu o un copil sau doi, care săracii au fost deranjați de toți oamenii care au avut nevoie să meargă la toaletă în cursul nopții și care băgau frig înăuntru când deschideau ușa. Și n-au fost puțini, mai ales că unii s-au dus de mai multe ori. Eu slavă Domnului nu merg noaptea la baie, dar știu vreo 2-3, nu spun cine :))))

În stilul ăsta… ne-am odihnit mai mult de-o grămadă. Cred că a fost cea mai proastă noapte „dormită” la o cabană până atunci (și sper că forever), așa că dimineață când mi-a sunat alarma să ies la răsărit, n-am mai luat pe nimeni cu mine, că am văzut că dorm și mi-a fost milă să îi trezesc. Așa că mi-am pus vreo două pufoaice pe mine (și a mea și a lui Cristi :))) și ce mai aveam pe acolo, și am ieșit singură în semi-întuneric.

Am mers un pic tot pe poteca ce duce spre Colții Morarului, dar vântul bătea destul de tare și nu puteam sta fix în creastă, așa că m-am lăsat un pic câțiva pași mai jos de linia culmii, într-un loc ceva mai ferit.

Și acolo unde stăteam, tremurând ca varga și făcând din când în când poze cu mâinile înghețate, singură cuc dar fără nicio grijă, am trăit unele dintre cele mai frumoase clipe de pe munte de anul acesta.

DSC00411

Spectacolul pe care l-au făcut valurile de ceață a fost incredibil. Nicio poză n-ar fi putut vreodată să surprindă tot ce am văzut, îmi va rămâne doar în memorie… Am urmărit în liniște cum soarele se chinuia să iasă de după rândurile de nori, cum o mână albicioasă parcă încerca să atingă Releul Coștila, cum ceața dansa, se răsfrângea, se învârtea și apoi dispărea ca prin magie în Valea Cerbului, de parcă jos în căldare era o gaură neagră invizibilă care o aspira pe toată. Cred că și dacă nu eram singură, tot muți am fi fost în fața unor asemenea scene.

DSC00443DSC00450

Și cum stăteam acolo mică mică și neînsemnată în fața naturii, mi-am dat seama că dacă ar fi asta ultima mea zi pe pământ, fix aici aș vrea să fiu, și asta aș vrea să fac.

Nici măcar n-a contat că soarele n-a vrut să se arate. Primisem oricum mult prea mult. După aproape o oră de așteptare, înghețasem deja destul de tare, și în stânga mea totul era de-acum înghițit de o ceață groasă. Am bănuit atunci că va veni și spre mine, așa că m-am întors la cabană. În urma mea, la doar 2 secunde după ce am făcut primul pas, totul a fost acoperit complet și ceața s-a instalat pe tot platoul.

Înapoi la cabană am descoperit că aproape toată lumea se trezise între timp. Văzând însă cum e afară și știind din prognoză că soarele își va face apariția ceva mai târziu, nu ne-am grăbit prea tare și ne-am lălăit cât am putut de mult :)

DSC00463

Am luat micul dejun pe îndelete, am băut vreo 2 ceaiuri, și abia apoi ne-am dus să strângem bagajele. Aceeași domnișoară care ne condusese cu o zi înainte în cameră a venit să ne grăbească însă, pe motiv că trebuie să facă curățenie. De fapt am constatat singuri după aceea că nu voia decât să se asigure că a ieșit toată lumea și să încuie ușa după noi, pentru că le venea elicopterul cu provizii.

A fost foarte interesant să asistăm la aterizarea elicopterului, dar din păcate a venit așa rapid parcă de nicăieri, fără nicio avertizare, încât am rămas cu gurile căscate și n-am avut timp să fac nici măcar o poză. Dar măcar acuma știm cum se aprovizionează Cabana Omu. În caz că se întreba cineva.

După aceea, chiar dacă am tot așteptat soarele să apară, și el de fapt se sfia ca o fată mare, am decis să facem poza de grup în fața cabanei și așa, pe umbră. Am rugat pe unul din puținii turiști care mai erau în zonă să ne ajute, am pus pe mama și pe mătușa mea fix în aceeași poziție ca acum 40 de ani și… tadaaaaa! 1974 versus 2014 :)

Cabana Omul 1974-2014

Mătușa mea, Unchiul meu, Mamaia, Tataia și Mama

            Mătușa mea, Cristi, eu, Eugen și Mama

Din păcate 3 din oamenii din poza din stânga nu mai sunt cu noi… dar ne-am amintit de ei acolo sus și le-am transmis cât de mult ne lipsesc.

  Vf. Omu – Vf. Bucura – Șaua Șugărilor (pe poteca de iarnă): 1h 40

Apoi ne-am luat la revedere de la dna. Cabanieră și am pornit pe drumul nostru. De fiecare dată când am venit la Omu în trecut am vrut să urcăm și pe Bucura Dumbravă, dar ori n-aveam timp, ori nu ne era în drum, ori eram rupți de oboseală, așa că de data asta a fost la fix. După o foarte scurtă și lejeră coborâre și o mică urcare, eram iarăși pe o moviliță, unde am găsit un tânăr care probabil urcase mai devreme să se bucure de liniște și de peisaj.

DSC00492

Din păcate l-am deranjat un pic câteva minute cât am stat noi pe-acolo să facem o poză – două și să admirăm panorama, dar pe urmă am plecat și l-am lăsat să se bucure în continuare.

DSC00522

Ca să diversificăm și să nu folosim același traseu, m-am gândit ca la întoarcere să mergem pe deasupra Cerdacului, pe poteca de iarnă, de unde se văd lucrurile un pic diferit.

DSC00526Poteca de iarnă pe sus, poteca de vară pe jos, pe sub Cerdac

DSC00540

Înapoi în Șaua Șugărilor, am schimbat de data asta marcajul cu crucea roșie ce duce spre Crucea Caraiman, căci nici pe aceea nu o văzuseră de muuultă vreme.

  Șaua Șugărilor – Crucea Caraiman: 1h 45

Traseul urcă un pic la început pe lângă Baba Coștila și ale formațiuni stâncoase interesante, după care noi am făcut o mică pauză de gustare și abia apoi am continuat mai departe spre cruce. După aceasta a urmat din nou o porțiune de traseu destul de anostă, dar în curând am ajuns în Șaua Văii Albe, unde ne-am amintit de aventura de anul trecut.

DSC00570

De aici n-a mai durat mult și am revăzut cu drag Crucea Caraiman, spre care nu ne-am grăbit prea tare să coborâm la cât de mulți oameni se zăreau în zonă.

DSC00584

Nu e ca și cum nu mă așteptam, dar mă gândeam că duminică în jur de ora 13-14 n-o să mai fie chiaaaar așa de mulți cât sunt sâmbătă de exemplu, dar se pare că m-am înșelat.

Lălăind-o pe coborâre însă, am avut o surpriză de proporții, poate cea mai mare din tot weekendul. Fără să caut neapărat, am dat peste câteva flori de colț la văzul cărora am sărit în sus de bucurie. În mod total dubios, de atâția ani de când merg pe munte nu mai văzusem niciodată, probabil pentru ca ori n-am fost atentă, ori pe unde am umblat eu multe fuseseră deja culese de cei ce nu știu legile muntelui… Așa ca acum am fost extrem de fericită! :)

DSC00602-2

Le-am pozat de le-am înnebunit, din toate unghiurile și în toate compozițiile, până când deja nu mai aveam ce să fac decât să le admir. Și pentru că fix de curând vehiculase pe facebook o poză cu o fată care culesese un mănunchi întreg de flori de colț în Bucegi, efectiv nu îmi mai venea să plec de lângă ele, voiam să le păzesc! La cât de mulți oameni erau în zonă (mulți dintre care, să fim serioși, n-au nicio treabă cu muntele), chiar mi-era teamă ca avea să le vadă cineva care le va rupe.

DSC00605

Dar o mică întâmplare m-a făcut să cred că totuși poate mai există speranță. În timp ce stăteam lângă ele, deși încercam din răsputeri să nu atrag atenția, trei tineri care au trecut pe lângă noi le-au zărit și ei. La care unul dintre ei a exclamat:

– Uaaau, uite, flori de colț! Stați să le culeg!

Cred că în momentul ăla mi-a stat inima. Eram gata pregătită să mă arunc peste ele să nu-i las să le rupă, dar imediat mi-am dat seama că nu e nevoie, pentru că prietenul lui i-a spus:

– Băăăi, nu! Cum să le culegi?! Nu e voie!

Iar răspunsul a fost:

– Nu măăăă! Le culeg cu camera!!

Pfiu, a fost doar o glumă. Omul chiar voia doar să le facă o poză, și s-a apropiat cu telefonul să le fotografieze. Atunci am zis ok, e timpul să mergem, și m-am îndepărtat liniștită, sperând că toți cei ce le vor vedea vor gândi la fel.

DSC00625

La Cruce n-am stat foarte mult, locul fiind mult prea aglomerat, și după câteva minute în care am făcut poze și am stat puțin pe iarbă, am pornit mai departe pe poteca de pe Brâna Mare a Caraimanului, unul dintre traseele mele marcate preferate din Bucegi, de care tare îmi era dor.

 Crucea Caraiman – Cabana Caraiman: 1h 15

Aici am avut un pic emoții, pentru că știam că sunt vreo 2 porțiuni unde e un pic expus și într-un loc e și un cablu, și nu știam cum li se va părea alor mei, mai ales mamei care are ceva rău de înălțime, dar s-au descurcat extrem de bine și chiar cred că le-a plăcut foarte mult.

DSC00645DSC00711DSC00663DSC00729 DSC00714

Unde mai punem că am admirat și câteva capre negre, care deși erau foarte departe, le-am putut ochi cu monoclul pe care îl avem întotdeauna la noi. Amuzant a fost că după ce ne-am uitat fiecare prin el vreo 5 minute, ne-am dat seama că jumate din noi se uitau la niște capre, și cealaltă jumătate la altele, crezând că vorbim despre același lucru. Astfel că ne-am mai uitat încă o dată fiecare, ca să le identificăm pe toate :)

 +   Cabana Caraiman – Piatra Arsă: 1h

Traseul ne-a condus frumos pe sub peretele Caraimanului până aproape de Cabana Caraiman, dar n-am coborât până la ea, că n-avea rost, ci am mers drept înainte ca să putem continua pe punct albastru spre Piatra Arsă, iar după un mic urcuș am întâlnit drumul care vine dinspre Babele.

DSC00737 DSC00747

Înscriși din nou pe bandă galbenă, am urcat un pic pe ultimul „delușor”, după care am intrat în jnepenișul înalt de dinainte de Piatra Arsă, unde am dat nas în nas cu o turmă de vaci, care probabil ieșiseră la o mică plimbare :)

 Piatra Arsă – Șaua Cocora: 15 min

Iar de la Piatra Arsă până în Șaua Cocora n-au mai fost decât 15 minute de coborâre pe drumul neasfaltat, și astfel s-a încheiat tura noastră. Traseul de astăzi a fost ceva mai lung ca cel de ieri, aproape dublu ca timp și ca distanță, însă ai mei s-au descurcat absolut impecabil, și am fost foarte mândră de ei. De fapt nici nu mă așteptam să fie altfel! Sunt cei mai tari! :)

În final, un așa weekend de milioane nu putea să se încheie decât cu un apus la fel de fain, prins din nou pe șosea în timp ce ne îndreptam spre casă.

The end

Dragă cititorule,
Dacă ai ajuns până aici, îți mulțumesc mult pentru vizită și pentru timpul petrecut citindu-mi jurnalul. Pentru că îmi doresc să împărtășesc cu toată lumea pasiunea pe care o am și să ajut cât mai mult, blogul meu este gratuit și va fi întotdeauna gratuit, chiar dacă fiecare jurnal presupune multe ore de muncă. Dacă ți-a plăcut povestea sau te-au ajutat informațiile găsite aici, singura răsplată pe care ți-o cer este să respecți natura și oamenii care doresc să se bucure de ea (inclusiv pe tine). Pentru asta, te rog:

  • nu lăsa gunoaie pe munte sau inscripții pe copaci (pentru a respecta natura și pe ceilalți turiști)
  • nu face gălăgie pe munte (pentru a respecta pe ceilalți turiști și pentru nu speria animalele)
  • nu rupe florile ocrotite prin lege (pentru a se bucura și alții de ele și pentru a nu încălca legea)
  • echipează-te corespunzător (pentru a preveni accidentele)
  • informează-te întotdeauna asupra traseului pe care vrei să-l faci (pentru a preveni accidentele)
  • consultă prognoza meteo și nu pleca dacă se anunță vreme rea (pentru a preveni accidentele)
  • nu porni în trasee care sunt peste puterile tale (pentru a preveni accidentele)
  • nu consuma alcool pe traseu (pentru a preveni accidentele)

Dacă nu știi cum să faci unul dintre lucrurile de mai sus sau ai neclarități, dă-mi te rog un mesaj aici și te voi ajuta cu mare drag! :)

UTILE

bucegi

Albastru: drumul asfaltat, Verde: Traseul de sâmbătă, Roz: Traseul de duminică

DESFĂȘURĂTOR
10:30 Șaua Cocora 09:45 Plecare de la Vf. Omu
11:20 Babele 10:00 Vf. Bucura Dumbravă
12:30 Șaua Șugărilor 11:25 Șaua Șugărilor
13:30 Plecare din Șaua Șugărilor 12:45 Șaua Văii Albe
14:30 Vf. Omu 13:40 Crucea Caraiman
14:55 Cabana Caraiman
16:00 Piatra Arsă
16:15 Șaua Cocora

INDICATOARE

DSC00037 DSC00186 DSC00229

CABANA OMU

Condiții:

  • Condițiile variază de la cameră la cameră, dar per total nu sunt chiar grozave
  • Personal am dormit în trecut în camera de 4 persoane (a fost ok, paturi suficient de late cât pentru o persoană, doar că mi-a fost un pic frig spre dimineață, când n-am mai avut încălzire de la sobă. Daca aș fi avut sacul de dormit aș fi dormit super bine), în dormitorul mare de la parter cu priciuri suprapuse (am dormit sus si am murit de cald dezvelită, plus că se doarme stil sardele, extrem de înghesuit, pentru că locurile sunt prea mici), și acum în mansardă, unde nu există încălzire, priciurile sunt prea mici și există doar 1 pătură de persoană (până acum cele mai rele condiții în care am dormit la vreo cabană)
  • Singura soluție este evitarea serii de sâmbătă, când e cel mai aglomerat din toată săptămâna.
  • Nu există apă curentă.
  • Se poate cumpăra apă îmbuteliată, dar într-un an am pățit să nu aibă
  • Wc-ul este afară și miroase îngrozitor
  • Se servește masa
  • Mâncarea mi s-a părut ok anii trecuți, dar acum a fost cam ciudată. Felul 1 și felul 2 prea sărate, iar băuturile prea dulci
  • Preț cazare: 35 lei / persoană în camera cu 2 sau 4 paturi, 30 de lei în rest.

Telefon rezervare: 0744.567.290

ACCES

Venind dinspre București pe DN1, după intrarea în Sinaia se face stânga pe DN71 spre Târgoviște (dreapta dacă veniți dinspre Brașov). După primii 7 km se face dreapta la săgețile care arată spre Hotel Peștera. După încă 9 km se ajunge în Șaua Dichiu (unde se află și Cabana Dichiu), unde se face tot dreapta (de data asta nu se mai merge spre Hotel Peștera, care este spre stânga). Drumul se mai continuă încă 8 km până în Șaua Cocora, unde se lasă mașina (mai ales dacă e weekend, cu siguranță vor mai fi și alte mașini). Locul se recunoaște ușor, pentru că aici se termină asfaltul :)

Când am fost noi (septembrie 2014), se percepea o taxă de parcare de 10 lei/zi (în iunie 2014 nu era).

27 comentarii:

  1. Ce dragut!!! Asta chiar o tura deosebita :)! De multe ori nu doar muntele in sine conteaza dar si echipa si insemnatatea turei.
    Am incercat si eu cu mama, n-a mers nici pe departe :))). Dar era de inteles, familia mea e mai cu la mare, la soare, uneori chiar ma intreb cum de sunt eu cu muntele :D

    • :) Cine stie de unde ne capatam cu diverse pasiuni…
      La mine e clar mostenire. Ai mei au facut ceva trasee, cand mama avea vreo 15 ani au facut traversare Cabana Negoiu – Struga Ciobanului – Balea Lac. Sunt foarte mandara de ei! :)

  2. Eu de ziua mea am primit un saculet de flori de colt uscate pentru ceai. Am ramas :O . Dar apoi amicul meu m-a asigurat ca sunt cultivate. Oricum ceaiul nu are nici un gust :). Mai bine sa le lasam sa se bucure de libertate ;)

  3. Superb articol, ca deobicei! Am avut sentimentul ca sunt de fata la toate peripetiile :)). Ma bucur inca odata de un articol minunat. Sa ai parte de aventuri multe, sa ai ce sa povestesti :). Ai talent de povestitor. Sarbatori fericite si multe realizari in noul an!

  4. Multumesc pentru aceasta aventura,unica ,sunt un iubitor al muntelui,virsta ma face s-al privesc dim masina,daca ai traseu la Cheile Dimbovitei da un semn,mie si sotiei mele near place sa ne povestesti ceva la o cana de vin fiert(avem o casuta de vacanta la Podul Dimbovitei)Calatorii frumoase mai departe.

  5. ” dacă ar fi asta ultima mea zi pe pământ, fix aici aș vrea să fiu, și asta aș vrea să fac.” – eşti un OM deosebit….

    Sărbători fericite!

  6. Construirea soselei Transbucegi a dus la manelizarea Bucegilor. Ca sa nu mai vorbesc de zona Valea Horoaba – Pestera. Binefacerile progresului, nu? In rest, articolul este excelent, ca de obicei.

    • Complet de acord! Pentru mine cred ca a fost ultima oara cand am folosit aceasta sosea.
      Bine, acuma fie vorba intre noi, Bucegii erau manelizati si dinainte de Transbucegi.
      Iar manelizarea nu se face prin noi, cei care stim sa ne purtam pe munte si daca folosim o astfel de sosea, adica nu lasam gunoaie pe drum sau la capat si nici nu facem galagie.
      Se face prin cei ce nu au educatie montana (sau niciun fel de educatie de altfel…).

  7. Eu merg cu trenul si de acea sunt ceva mai pornit pe cei cu masinile, dar asta nu inseamna ca nu am vazut si autoturisti civilizati. Din pacate, arealul unde mai gasesti liniste s-a redus la zona de nord a Bucegilor. Varful Omu cu vaile aferente. Dar nu-i nimic, daca golurile alpine vor fi cucerite de “civilizatie”, ne vom retrage in paduri precum stramosi nostri. Partea proasta este ca de data asta cei care vor parjolii totul in calea lor si vor otravii fantanile (izvoarele), vor fi cei care vor sa cucereasca, nu cei care vor sa apere muntele.

  8. Update august 2015: s-a desfiintat taxa de parcare. Nu mai e nici un parcagiu in zona care sa taie bilete pentru ca vrei sa lasi masina la 2000 m altitudine. Acum pur si simplu parcheaza lumea in zona aia si apoi pleaca la pas spre Babe. Cred ca l-a raportat cineva pe domnul respectiv, pentru ca era mult prea abuziv sa platesti 10 lei parcarea in creierii muntilor.
    Mie imi place soseaua Transbucegi pentru ca peisajele sunt f frumoase si drumul iti da ceva emotii, mai ales la curbele expuse unde nu exista parapet de protectie. Ieri, luni, am facut traseul Saua Cocora – Babe – Omu si retur. Si cu toate ca nu era week-end, la Babe era asa aglomerat ca nu mi-a venit sa stau nici 5 minute. Oameni in tenesi si adidasi cu semn Nike auriu (ca sa te citez :)) ), cu copii, cu carucioare cu bebelusi, cu animale, o taraba cu tricouri de vanzare… Nu mai zic. E mult prea accesibil muntele asta pt unii, fir-ar ea de telecabina.
    Eu am mers prima data la Omu si imi pare rau ca nu am putut sa cobor de acolo spre Malaiesti si apoi spre Bran, ca trebuia sa ne intoarcem la masina. Traseul absolut superb, mai ales de la Saua Sugarilor incolo. Am urcat si pe Bucura la intoarcere si am prins o discutie intre doi tenesi-mani care ziceau ca ala e Omu si acolo “jos” ar fi doar cabana :))
    Off-topic, felicitari pentru cat efort depui pentru a scrie pe acest blog. Il citesc mereu cu placere si de la tine ma inspir pentru traseele de vacanta. Mult succes mai departe si carari pline cu soare! :)

  9. Buna, da-mi si mie un staf. Vreau sa merg pentru prima data pe vf.Omu, dar sa plec de la Cota 2000. Ma intereseaza sa trec si pe la crucea Cariman si pe la Sfinx si Babele. Pot sa fac acest traseu dus-intors intr-o zi, in luna iulie?

  10. Sarut mana.
    Descriere impecabila a turei organizata de tine.
    O intrebare am: ce harta ai folosit pentru schitarea traseelor urmate?
    Multumesc.

  11. Frumos traseu. Am reusit sa-l fac intr-o singura zi plecand dimineata de la Piatra Arsa. Mi-a fost de mare ajutor articolul tau, multumesc mult.
    Cu ocazia asta, am prins si unul dintre cele mai frumoase apusuri vazut in viata mea :)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *