Lacul Avrig și Custura Ciortea: tură de 2 zile pe la Cabana Bărcaciu (Munții Făgăraș)

Dar după Rusalii am zis… THAT’S IT! Dacă n-ajung nici anul ăsta acolo… chiar mă enervez! Așa că am dat la o parte orice premisă de până atunci, și am făcut un plan nou de traseu, un pic la limită, dar cu voință, realizabil!

Și uite așa am ajuns în zilele dinainte de ultimul weekend din iunie verificând prognoza în fiecare zi, de câte 10 ori, aproape ținându-mi respirația până se încărcau site-urile meteo, privind cu inima cât un purice la ecran, și aproape plângând de bucurie când vedeam vremea bună ce se anunța. Am stat cu inima în gât până vineri, cu frică să nu cumva să se schimbe prognoza, dar vineri când am văzut că totul e ok, aproape că am depășit viteza luminii făcându-mi rucsacul. It’s happening! It’s FINALLY happening! Chiar mergem! Chiar mergem??!!

SÂMBĂTĂ, 28 IUNIE 2014

Sâmbătă dimineață suntem în mașină Cristi, Beatrice și cu mine, și ne îndreptăm spre Ploiești să-l luăm și pe Ovidiu. În echipă completă de 4 pornim mai departe spre Făgărași, la o oră destul de târzie, căci azi nu ne grăbim prea tare, trebuie să urcăm doar până la cabană și atât.

Pe drum nu pot să nu mă gândesc și să visez cum va fi. N-am mai fost niciodată acolo, doar am văzut câteva poze cu cabana, cu lacul Avrig, cu măgărușii :)), dar harta am studiat-o atâta încât am rupt-o în 2 în zona aia. Iar despre Cabana Bârcaciu am auzit numai lucruri bune. Este printre cele mai iubite cabane de la noi, dacă nu CEA MAI iubită, cabanierii sunt primitori și mâncarea foarte bună.

Gândindu-mă la weekendurile trecute din iunie, după o tură cu foarte puțin rhododendron în Leaota și una cu foarte mult rhododendron în Bucegi, nu speram ca acum la final de iunie să mai găsesc mare lucru în Făgăraș, mai ales că nu știam cât de multe tufe se găsesc în general pe traseele pe care urma să le facem, deși știu că prin locurile acestea florile înfloresc mai târziu ca în alte masive. Boy was I in for a big surprise!

Drumul de acces spre Cabana Poiana Neamțului, de unde începe traseul spre Bârcaciu, este super ok, spre deosebire de cel de acces spre Cabana Suru pe care ne-am înnămolit anul trecut. Aici ultimii 6-7 km sunt neasfaltați, dar îi parcurgem fără nicio problemă.

 Cabana Poiana Neamțului (706 m) – Cabana Bârcaciu (1550 m): 2h 30

Pornim pe traseu destul de târziu, dar cu arhisuficient timp să și mâncăm la cabană și să și mângâiem măgărușii pe lumină :) Așa că nu ne grăbim prea tare. Prima porțiune de traseu este pe un forestier infect pe care găsim un panou de „Parchet în exploatare” fix alături de un marcaj turistic. Serios? Chiar e legal să faci exploatări pe un traseu turistic? Mă îndoiesc amarnic! Nu că ar fi legale majoritatea exploatărilor forestiere din România…

Încercăm însă să ne păstrăm optimismul și urcăm mai departe. Și ne luăm cu vorba așa de tare (suntem toți nevorbiți între noi de 1 miliard de an), că la un moment dat nu observăm că traseul părăsește forestierul făcând brusc la dreapta, spre un mic pod de lemn peste apă.

De aici până la cabană nimic interesant, doar urcare prin pădure, la final ieșind la o zonă foarte tristă cu defrișări, din care însă ieșim repede și ajungem la cabană.

Soarele strălucește atât de frumos și luminează atât de bine roșul cabanei, încât prima întâlnire cu ea chiar e cu adevărat specială. Îl recunosc pe nea Petre din poze, stă afară la soare și ia masa. Totul e așa fain aici și atât de nou pentru mine încât nu știu ce să fac mai degrabă, să intru să ne cazăm, să fac poze la TOT, să mă joc cu câinii, vai doarme cât de mulți sunt, frumoși și pufoși!!

Reușesc totuși să mă concentrez și intrăm să dăm bună ziua și să spunem că am ajuns. Suntem repartizați la o cameră din spate de la parter, cu 3 x 2 paturi suprapuse, foarte cozy și plăcută.

În scurt timp descopăr multe alte lucruri frumoase la Cabana Bârcaciu. În spatele cabanei este montat un spălător, unde ai tot ce este nevoie, chiar și oglinzi!! WC-urile, nu mai zic! Nicăieri în România pe la cabane n-am întâlnit wc afară unde să nu miroasă urât (spre oribil – vezi Omu de exemplu). Aici e curat ca lacrima și nu se simte nimic! Unde mai pui că e și încăpător, nu ca wc-urile alea mici și înguste unde după ce că te sufoci de la mirosul care îți mută nasul, nici n-ai loc să te întorci. Aici se vede de la o poștă că e vorba de oameni foarte muncitori și cu cap, care încearcă să facă tot posibilul să ofere niște condiții decente în circumstanțele date. Jos pălăria.

Înapoi în fața cabanei… suntem serviți de tanti Mariana cu mâncare absolut delicioasă și… surpriza surprizelor, ne face niște clătite absolut demențiale! Ce să mai zic, am fost maxim de răsfățați. Cu burțile pline apoi ne jucăm în voie cu cățelușii, pe care îmi vine să-i iau acasă de dragi ce mi-s. Numai când îi văd tolăniți pe jos moțăind sau sforăind de-a binelea, deja m-au cucerit total!

Atmosfera e cu adevărat de poveste aici, exact cum auzisem și îmi imaginasem, cu liniște și pace și sentimentul acela adevărat de odihnă, atât pentru trup cât și pentru minte.

Mângâiem și măgărușii un pic, că sunt și ei prietenoși, după care stăm un pic la vorbă cu nea Petre pe „prispă”, care ne spune că dacă soarele a apus roșu foc, înseamnă că mâine o să fie vreme bună. Dumnezeu să vă audă!

DUMINICĂ, 29 IUNIE 2014

Duminică când mă trezesc fug repede afară să văd cum e vremea. Cer senin perfect, niciun norișor, oricât de mic! Simt că-mi bubuie inima în piept!

După ce mă liniștesc un pic la micul dejun, îmi dau seama că am avut cel mai odihnitor somn din toate nopțile petrecute de mine pe la cabane. Asta pentru că în general nu prea mă pot odihni, din diverse motive, de la lipsă de confort, până la stres din cauza igienei precare și așa mai departe. Dar aici saltele (noi, schimbate anul trecut cred) foarte comode, așternuturile curate și confortul propriului sac, în care dorm cel mai bine, au fost combinația perfectă. Cu așa energie, chiar nu are ce să meargă prost astăzi, sunt convinsă!

 Cabana Bârcaciu (1550 m) – Lacul Avrig (2007 m): 2h 30

Pornim pe la 7 jumătate pe punct albastru, cu direcția Lacul Avrig. Traseul mai întâi coboară un pic prin pădure, numai bine cât să te încălzești dar să nu gâfâi la deal chiar de la început, și abia când ajunge în valea Avrigelului (apa ce curge din lacul Avrig de mai sus) începe să urce. Tot în acel moment ne lovește din plin și un vânt puternic, de care până atunci am fost protejați de pădure. Înaintăm astfel opunând rezistență vântului care parcă ne taie la oase, printr-un „câmp” plin ochi de știrigoaie. Mai jos e o stână, drept pentru care trebuie atenție mare la câini dacă se ajunge în zonă la o oră mai înaintată.

Urcăm apoi încet încet pragul glaciar și, spre bucuria tuturor, pe lângă potecă apar pâlcuri roz de rhododendron, la care îndrăzneam să sper și nu prea :) Fac pauze pentru poze, pentru a-mi trage sufletul și pentru a asimila și studia tot peisajul, încercând să îl conectez cu tot ce știu de pe hartă ca să identific reperele principale.

Deși inițial e neclar, în curând identific imensitatea de stâncă din stânga ca fiind Vârful Gârbova, un fel de castel impunător care domină toată valea, de parcă toată lumea trebuie să știe că el e stăpânul tuturor „moșiilor” :)

Apoi, pe neașteptate chiar, fiindcă nu ne gândeam că o să ajungem așa repede, facem primii pași pe marginea lacului Avrig. Doamne cât am visat la lacul ăsta! Fac poze peste poze, fără nici măcar să-mi dau rucsacul jos, chiar dacă urmează să luăm o mică pauză pentru gustare aici. Deja pot să spun că mi-am îndeplinit cea mai mare parte din vis.

Însă planul nu se oprește aici. Vrem să facem o ghidușie! :D Din dorința de a face un circuit pe deasupra lacului Avrig, de a explora un teren necunoscut și de a ne cățăra un pic, mi-am pus în gând să facem roată pe vârfurile Ciortea, însă din Portița Avrigului până pe Vf. Ciortea Est nu există marcaj. Întrebând în prealabil pe dl. Dinu cum e pe acolo și dacă e „făcubil”, răspunsul dumnealui pozitiv a fost tot ce aveam nevoie.

Atâta doar că odată ce-am ajuns aici, observăm că cerul nu mai e așa albastru cum era dimineață, și deasupra crestei vin valuri de nori dinspre sud. Ne așezăm însă să luăm gustarea, timp în care mă tot gândesc. Ce să facem, ce să facem….

Și cum stăm așa, observ în timpul pauzei că norii vin continuu, dar toți par să se „spargă” în creastă, nu trec dincoace spre nord. Și se tot joacă, uneori acoperă creasta, uneori nu, astfel că putem avea noroc să nu ne pună probleme de vizibilitate (un lucru complet de nedorit în condițiile în care nu e marcaj și terenul ne e necunoscut).

Ovidiu și Beatrice se hotărăsc să nu vină, deci am fi doar noi 2. Stăm și noi și ne gândim un pic dacă să riscam cu norii aceia, dar până la urmă mergem înainte cu planul inițial! Astfel că ne împărțim în 2 echipe: eu și Cristi vom continua în dreapta spre Ciortea, ei vor continua în stânga pe bandă roșie spre Culmea Scărișoara. Ovidiu zice că o să ne aștepte undeva pe culme dacă e soare, dar fiindcă preconizez că nu ne va lua chiar puțin și bate vântul rău, le spun că s-ar putea să înghețe așteptându-ne, și că cel mai probabil ne vedem înapoi la cabană.

 Lacul Avrig (2007 m) – Portița Avrigului (2186 m): 25 min

Prima parte e tot pe marcaj, banda roșie până în Portița Avrigului. Toată urcarea e fantastică, și nu pot să nu mă opresc de zeci de ori să privesc înapoi spre lac, ce se face din ce în ce mai mic.

Întâlnim „petele roz” ce se vedeau încă de jos de la lac parcă agățate de versant, și ne bucurăm din nou de rhododendron. Cât noroc să ai parte de atâta rhodo într-un singur an?? :D

Ajungem curând în șa, unde marcajul continuă spre Budislavu, dar noi îl părăsim.

! Nemarcat: Portița Avrigului (2186 m) – Vf. Ciortea V (2427 m) – Vf. Ciortea E (2419 m): 1h 30

Ne îndreptăm spre Turnul Lacului, pe muchia sub care lacul e ca un magnet care nu mă lasă să merg mai departe. Facem un mic popas pe margine pentru câteva poze, și nu-mi vine să cred ce mi-e dat ochilor să văd. Chiar și doar până aici dacă urcam, eram cea mai fericită. E unul dintre locurile din care mi-a fost cel mai greu să plec. Oare cât aș sta aici fără să mă plictisesc?

Ridicând ochii de la lac, în fața noastră se vede Custura Ciortei. O frumusețe de creastă zimțată care nu poate să nu-ți dea fiori. Urmărind-o cu ochii mi se pare „făcubilă”, dar nu prea îmi dau seama cum ajungem din punctul ăsta la începutul ei.

Pentru că mai departe de Turnul Lacului panta se rupe, în loc să caut o metodă să descățărăm, mă gândesc că trebuie să ocolim pe sub, unde mi se pare că văd și o potecă firavă.

Ulterior, din cauză că zăresc ceva ce seamănă cu o pată veche de vopsea și se observă clar niște urme de poteci, rămânem permanent pe sub creasta matematică, pe partea cu lacul Avrig, fără să îmi dau seama cum putem ajunge pe ea. Și deși am reușit până la urmă să ajungem pe Vf. Ciortea Vest, nu recomand varianta asta, pentru că am avut de gestionat destul de multe pasaje tricky, expuse, lucruri poate mai riscante decât dacă am fi reușit să ne încadrăm din prima pe creasta matematică. Eram de multe ori atât de concentrată încât și uitam să fac poze, și nu m-am relaxat decât când am văzut momâia de pe Vf. Ciortea Vest.

A urmat apoi porțiunea genială de creastă între Ciortea Vest și Est, unde chiar nu mai ai cum să nu mergi fix pe creasta matematică. Am zburdat bucuroasă țopăind din piatră-n piatră, savurând fiecare priză acolo unde era nevoie să îmi folosesc și mâinile, și încercând din răsputeri să-mi întipăresc pe retină imaginea lacului Avrig ce ne-a însoțit permanent pe partea stângă.

Norii au dansat o dată cu noi pe creastă, nefăcându-ne probleme de vizibilitate, chiar dacă erau mereu acolo în dreapta noastră atenționându-ne că nu e de joacă, și au înghițit creasta fix când am ajuns pe Ciortea Est, unde a apărut și primul marcaj cruce roșie (proaspăt vopsit de Potecatorii vara trecută (bravo și mii de mulțumiri!!!), când au unit Șaua Gârbova Vest cu Vf. Ciortea Est).

După o așa urcare intensă, aici ne-am permis în sfârșit să facem o pauză micuță de încă o gustare, pentru care am căutat un loc dosit de vânt, de unde am încercat să-l sunăm pe Ovidiu să-i spunem că suntem ok.

Cu mare chiu cu vai am reușit să ne transmitem minimul necesar de informații unul altuia, pentru că prima dată semnalul a căzut și nu a apucat decât să-mi audă vocea. Moment în care am zis că-i musai să reușim să vorbim, ca nu cumva să creadă că s-a întâmplat ceva rău. Dar ia semnalul de unde nu-i. Iar când aveam eu, probabil n-avea el. Însă într-un final am reușit să prindem 1 minut și să îl anunț că totul e în regulă. Faza faină a fost că în timp ce ei mergeau pe bandă roșie, ne-au putut urmări o perioadă în timp ce urcam, dar apoi am dispărut din raza lor vizuală, fie din cauza norilor, fie din cauza poziției.

 Vf. Ciortea E (2419 m) – Șaua Gârbovei Vest (2140 m): 35 min

După pauză pornim mai departe, fără să am mare habar ce mă așteaptă. Coborârea începe abrupt, și de fapt o ține așa cam tot timpul până în Șaua Gârbovei Vest. Dar marcajul nou ne conduce pe cel mai bun drum. Ochii ne fug constant spre Lacul Avrig, ce pare agățat ca un strop de apă ce urmează să se prelingă la vale. Toată coborârea îmi deschid brațele și îmbrățișez tot aerul, tot muntele, având parcă speranța că e chiar posibil să zbor.

Și apoi creasta devine ȘI mai frumoasă! E ceva de vis, totul e atât de nou și parcă făurit la o așa perfecție că devine greu de crezut că e real!

Dar e REAL! E cât se poate de REAL!

În Șaua Gârbovei Vest vine din stânga poteca marcată cu bandă roșie dinspre Lacul Avrig, pe care au urcat mai devreme Ovidiu și Beatrice.

 /  Șaua Gârbovei Vest (2140 m) – Punctul „sub Vf. Scara” (2200 m): 25 min

Intrăm și noi pe traseul efectiv de creastă, marcajele cruce roșie și bandă roșie mergând împreună pe poteca ce ocolește Vf. Gârbova prin dreapta și pe sub el. Și când credeam că am primit suficiente surprize, intrăm într-o lume roz intens, poteca tăind un versant plin ochi de rhodo. E o nebunie! Fac iarăși un miliard de poze, ba la peisaj, ba lui Cristi, ba îl rog pe el să-mi facă mie.

Ai prins tot, da? Deci tot! Să prinzi TOOOOOOT :)))

În timpul ăsta… vântul bate în continuare ca turbatul. Dacă mă uit doar la poze, peste câțiva ani aș putea uita lejer cât de rău bătea, că din poze nu se vede și nici nu se aude vântul :))) Dar așa de tare ne biciuia de parcă voia să ne culce la orizontală, încât Cristi, care e unul dintre cei mai nefriguroși (dacă există un așa cuvânt…) oameni pe care îi știu eu, a rămas cu pufoaica pe el tocmai de pe Ciortea. Dar eu sunt atât de fericită încât chiar dacă sunt cel mai friguros om posibil (minus vară-mea, ea e complet în altă ligă :)))), sunt încă în polar, iar ca pantaloni am colanți de alergare pe mine, care sunt extrem de subțiri și nu izolează deloc, din contră. Dar deși simt că aproape mi-a înghețat carnea pe mine, parcă nu îmi pasă. Da’ deloc! Nu pot decât să mă bucur. E singurul lucru pe care știu să-l fac în acest moment.

Ca să nu îi mai lăsăm pe colegii noștri să ne aștepte și mai mult la cabană, nu urcăm și pe Vf. Scara, ci părăsim creasta și continuăm la stânga pe cruce roșie din Punctul de ramificație de sub vf. Scara.

 Punctul „sub Vf. Scara”(2200 m) – Culmea Scărișoara– Cab. Bârcaciu (1550 m): 2h

Și când credeam că sigur creasta superbă pe care tocmai parcurs-o CHIAR a fost ultima surpriză pe ziua de azi, pe măsură ce înaintăm spre Culmea Scărișoara suntem „bombardați” din nou cu încă una!

Pe toată culmea parcă sunt un câine căruia abia i-ai dat drumul afară după o lună de stat în casă. Nu știu unde să mă mai uit mai degrabă, parcă îmi vine să mă ciupesc să nu visez! În stânga e lacul Avrig și sub el tot traseul pe care am urcat dimineață, într-o lumină de vis care mă face să mă întreb dacă eu sigur am fost pe acolo cu doar câteva ore în urmă.

În față culmea e plină de un rhododendron superb, la care nici n-am visat, și vizibilitatea e tocmai până jos în depresiunea Făgăraș. Câțiva nori pufoși parcă la fix au știut când și unde să vină ca să ne facă pozele frumoase, iar micile pete de zăpadă de ico colo completează perfect peisajul.

Spre dreapta, în spate, vedem Negoiu și o parte din Custura Sărății, peste care norii dansează cu așa viteză că nu apuci să faci 2 poze la fel.

Mă trezesc oprindu-mă de zeci de ori făcând poze cu fix aceleași peisaje, din nou și din nou, ca și cum aș fi setata. Una la stânga, una în față, una la dreapta, una în spate. Încă doi pași, și iar: una la stânga, una în față, una la dreapta, una în spate, că acuma parcă e altfel. Parcă e mai frumos, parcă norul ăla e un pic mai la dreapta, parcă unghiul ăsta e mai bun, parcă… parcă…

După care îmi dau seama că am rămas singură și alerg după Cristi care săracul e mult în fața mea și s-a săturat să se tot oprească din 2 în 2 pași.

Iar dacă nu era suficient, spre finalul culmii întâlnim un ochi de apă fantastic care probabil a rămas de la topirea zăpezii și de la precipitații. Ei iată că încă un „lac” nu credeam că mai vedem astăzi.

Și încet încet ajungem la finalul Culmii Scărișoara, care parcă se termină brusc și de după margine vei cădea în gol, dar e doar o senzație :)

Deși credeam că urmează o coborâre abruptă, ne unduim frumos după cărare până jos la cabană, întâlnind și alți oameni care au urcat doar într-o plimbare de o zi. În fața cabanei ne reunim cu colegii noștri care se bucură de soare, un soare care de fapt e așa puternic că abia am putut sta afară să mâncăm, așa de tare ardea. Asta după tot vântul și frigul îndurat pe sus, unde ne-au înghețat toate cele :))) Parcă e altă lume aici…

După scurta masă și încă 5-10 minute cât să nu plecăm cu mâncarea neașezată, mulțumim din nou gazdelor pentru primire și ospitalitate, ne luăm la revedere cu promisiunea că vom mai reveni și pornim înapoi spre mașină pe același traseu pe care am urcat.

 Cabana Bârcaciu (1550 m) – Cabana Poiana Neamțului (706 m): 1h 40

Depășim porțiunea tristă cu defrișări de mai jos de cabană, apoi intrăm din nou în pădure, și coborâm cătinel cătinel pe potecă. Fără porțiuni prea abrupte dar nici foarte domoale, traseul ne aduce în final la Cabana Piatra Neamțului de unde am plecat.

Și așa încheiem încă o tură fenomenală, care cu mâna pe inimă pot să spun că e una dintre cele mai frumoase ture pe care le-am făcut, pe care as retrăi-o de mii si mii de ori dacă aș putea. După atâtea amânări, se pare că cineva de acolo sus a avut grijă de noi și ne-a dat o vreme absolut incredibilă, cu dansuri de nori și tot tacâmul, cât să compenseze toată așteptarea.

După ieșirea înapoi la drumul național, luând direcția Brașovului, am admirat minute în șir cum întreaga creastă a Făgărașilor a fost într-un final înghițită de norii care s-au jucat toată ziua pe sus, așezându-se peste ea ca o plapumă care să îi țină de cald. Probabil îi era și ei frig săraca de la tot vântul ăla :)

După ce l-am lăsat pe Ovidiu acasă în Ploiești, am ajuns în București foarte târziu, chestie nu tocmai nouă și la care ne și așteptam de altfel. Așa că după un duș sănătos am luat în primire patul, și am adormit buștean în secunda 2, cel mai probabil cu un zâmbet imens pe față :D