Italia: Napoli & Insula Capri & Vezuviu & Pompeii

Scris de | Alexandra

Anul acesta în primăvară am fost mai mereu pe drumuri. Astfel că la doar câteva zile după ce am revenit din Benelux, m-am urcat din nou în avion cu destinația Napoli. Am mers acolo la invitația Ovi Travel, într-o Aventură Vivolis. Pe scurt, acesta a fost programul:

Ziua 1 – sâmbătă, 10 mai 2014
Zbor București (OTP) – Napoli (NAP) 16:45 – 17:50
Plimbare de seară prin centrul vechi în Napoli

Ziua 2 – duminică, 11 mai 2014
Excursie de 1 zi la Vezuviu și ruinele antice de la Pompeii și Ercolano (Herculaneum)

Ziua 3 – luni, 12 mai 2014
Excursie de 1 zi pe Insula Capri

Ziua 4 – marți, 13 mai 2014
Plimbare prin Napoli
Zbor Napoli (NAP) – București (OTP) 18:35 – 21:30

Pe lung… voi povesti în cele ce urmează :)

ZIUA 1 – NAPOLI PE SEARĂ

Având un zbor de după amiază din București spre Napoli, era clar de la început că în prima zi vom avea parte doar de o plimbărică de recunoaștere prin centru.

DSC08185

Alături de mine a fost și Adriana, care având 3 city-break-uri la Napoli la activ, deja era o cunoscătoare în tot ce mișcă pe acolo. În rest, nici eu și nici restul grupului nu mai vizitasem orașul, așa că totul era nou.

Dar fiindcă Napoli era în lista mea de dorințe de ceva vreme, aveam totuși o idee la ce să mă aștept. Iar după jumătate de oră în care am făcut de la hotel până în zona cât de cât centrală, l-am găsit oarecum așa cum mi l-am imaginat: cu multe străduțe mici, aglomerate și zgomotoase, pe care se circulă haotic, cu multe scutere, cu rufe agățate pe sârme întinse de pe un bloc pe altul chiar și pe străzi principale, cu multe trattorii și pizzerii, cu multă mizerie pe jos, și cu o simbioză între oameni și mașini/scutere pe stradă la limita siguranței și a legii, limită deseori întrecută.

Pentru unii turiști îmi dau seama că așa un oraș e greu de înghițit, darmite de mestecat și mai ales de savurat. În mod normal oamenii merg în vacanțe pentru a se relaxa, și poate fi greu de înțeles cum unii se pot relaxa în așa nebunie. Dar totul ține de perspectivă.

Sunt oameni care se întorc din Napoli înjurând și proclamând că nu se mai întorc acolo niciodată, fie din cauza mizeriei, fie din cauză că nu s-au simțit în siguranță, și apoi sunt oameni care se întorc din Napoli cu zâmbetul pe buze sau chiar extaziați, abia așteptând să revină. Din ultima categorie face parte Adriana, care mereu găsește câte un nou motiv de a mai lua un bilet spre Napoli, iar eu… eu abia la final am aflat din ce categorie fac parte.

În prima seară n-am putut decât să cercetez, să adulmec orașul și să încerc să-l simt un picuț, cât e posibil în câteva ore…

După prima jumătate de oră am ajuns pe Via del Tribunali, care este, deși îngustă și cu sens unic, un fel de arteră centrală principală, unde se află câteva pizzerii cunoscute precum Sorbillo și care este intersectată de alte străduțe, și mai mici, care la prima vedere par nimic mai mult decât niște ganguri. Doar când te trezești în față cu un scuter țâșnind din el îți dai seama că nu e deloc un gang.

Pe străduțele acestea mici găsești orice: de la șiruri de arcade interesante care unesc în mod bizar cele două fațade ale clădirilor pe care le despart, la rufe întinse pe sârmă între ele, la copii care se joacă fără nicio grijă că ar putea fi loviți de o mașină sau un scuter, la pisici, singure sau în brațele unui copil, după caz.

Dar să revenim la artera principală, unde lucrurile nu stau cu multe diferit. Pe o parte și de alta a lățimii de bandă propriu-zise pe care circulă mașinile, există 2 mici trotuare, unul pe stânga, și unul pe dreapta. Nu este în adevăratul sens al cuvântului un trotuar, pentru că nu este înălțat, ci doar o zonă separata din loc în loc cu niște stâlpișori. Totul însă ar fi ok dacă aceste pseudo-trotuare n-ar fi ocupate cu orice altceva decât ar trebui. Cum ar fi capre stradale, vânzători ambulanți, tomberoane, gunoaie, mașini și scutere parcate… cam orice vrei și ce nu vrei. Astfel că oamenii săracii nu mai au loc pe unde să circule, și sunt nevoiți să meargă pe stradă. Și de aici simbioza de care spuneam mai sus :)

Și nu e așa doar pe Via del Tribunali, ci peste tot. Benvenuto a Napoli! :)

DSC08191

În timp ce încercam să mă acomodez cu situația și să o gestionez cât mai bine astfel fel încât să nu mă facă niciun scuter poster lipit pe jos, „jobul” de turist cască-gura nu mai era la fel de ușor ca altă dată. Și dacă mai voiam să fac și vreo poză, deja totul căpăta o altă dimensiune.

Și nu e ca și cum n-aveam ce poza. Clădirile ce delimitează strada îngustă nu sunt tocmai unele dintre cele mai îngrijite din lume. Majoritatea au tencuiala șubrezită, câteva sunt aproape de paragină deja, și aproape că aveam un șoc când, uneori de după o altfel de clădire tipică din zonă, cu unghiuri de 90 de grade, cu vreo 4-5 etaje și multe ferestre cu un mic balconaș, apărea ca de nicăieri o ditamai biserica barocă de prin secolul 17, înghesuită parcă nefiresc, ca și cum ai lua turnul Eiffel și l-ai trânti între 2 case de la țară.

Dar tocmai pentru că strada e așa îngustă, oricât te-ai schimonosi pe pseudo-trotuar în timp ce cu coada ochiului ești atent să nu te spulbere vreo mașină, o poză decentă de la nivelul solului care să redea cu adevărat grandoarea unor astfel de alăturări arhitecturale neobișnuite este greu de obținut.

Dar nu-i bai, oricum ne-a lovit foamea destul de repede și am căutat alinare în prima pizzerie indicată de Adriana. Și astfel am făcut cunoștință cu o altă particularitate a Napoliului. Și nu mă refer la mâncare, ci mai exact la CUM se mănâncă.

În Napoli cel mai probabil nu s-a auzit de restaurantele acelea „chill”, unde mergi să savurezi pe îndelete mâncarea și nu te grăbește nici naiba. Sau dacă există, sunt extrem de rare sau se îndreaptă încet dar sigur spre faliment. Sau vreun alt motiv obscur de care nu te prinzi din prima, și nici din a doua, așa că mai bine stai departe! :))

Aici totul se întâmplă pe repede înainte, într-un mic haos la fel de semi-controlat. La majoritatea locurilor de mâncat e coadă afară, iar dacă nu e coadă, e plin înăuntru oricum. Și gălăgie. Comanda ți se ia repede, la fel și banii la final, iar mâncarea nu durează mult să se facă. Numai ce-ai intrat că deja ești pe ușă-afară.

Și chiar dacă aparent ar fi complicat să iei masa într-un grup de 14 persoane, noua ne-a ieșit de minune.

Însă până ne-am potolit foamea, afară deja se întunecase. Am pornit totuși mai departe pe străduțe spre Piazza del Plebiscito, trecând prin câteva mici piețe foarte simpatice cu atmosferă de sâmbătă seară, făcând mai apoi o oprire pentru înghețată pe Via Toledo și câțiva pași în Galleria Umberto I.

Și pentru că zborul și plimbarea de recunoaștere au fost destul de obositoare, am revenit înapoi la hotel înainte de 12 noaptea, pentru somnul de frumusețe, de care aveam mare nevoie mai ales după marșul pe Corso Umberto I care s-a dovedit a fi destul de lung și obositor.

ZIUA 2: VEZUVIU ȘI POMPEII

A doua zi a fost rezervată pentru o excursie de o zi la poalele și în moțul vulcanului Vezuviu. Pentru asta am luat trenul Circumvesuviana de la gara Garibaldi (care se află la subsolul gării Napoli Centrale), și am coborât la stația Pompei Scavi. Nu sclavi, ci scavi, care înseamnă practic excavații (sit arheologic). E într-adevăr poate o coincidență că în Pompei au fost foarte mulți sclavi și s-au regăsit o mulțime printre victimele faimoasei erupții care a distrus orașul, însă sclavi ar fi schiavi în italiană.

Aici ești asaltat de italianul tipic care vrea să-ți vândă ceva: vorbește tare, mult și repede, pe principiul: dacă nu poți să-i convingi, zăpăcește-i.

A funcționat de minune și în cazul nostru, pentru că deși îmi notasem că autobuzul spre Vezuviu se ia de la câteva sute de metri mai departe, am luat bilete de aici. M-am prins rapid să sunt 2 firme diferite și că am dat vreo 2 euro în plus pe bilet, însă până la urmă mi-am dat seama că cel mai probabil am ieșit mai câștigați așa, pentru că altfel n-am fi experimentat călătoria cu un autobuz de teren.

Știind că de la Pompei Scavi autobuzul te duce direct pe Vezuviu în aproximativ 45 de minute, până la o parcare aflată la altitudinea de 1000 de metri, de unde mai ai un pic de mers pe jos până sus la crater, nu mică mi-a fost dezamăgirea când am realizat că n-am mai prins locuri decât în picioare.

Dar la fel de mare mi-a fost și surprinderea când după vreo 15-20 de minute am fost dați jos din autobuz și mutați în alte vehicule imense ca de teren, nu înainte să ni se ceară biletele și să ni se lipească ca pe bandă niște abțibilduri pe umăr, cam la fel cum în fabrică produsele primesc automat etichetă.

A urmat astfel o a doua etapă, pe un drum cu serpentine îngust și neasfaltat, dar bun pentru orice mașină aș zice. Senzația a fost cât se poate de interesantă, autobuzul zgâlțâindu-se din toate încheieturile, mai ales că partea din față cu șoferul + locul din dreapta era separată printr-un burduf de restul vehiculului. Din când în când, autobuzul se oprea parcă din senin în niște locuri mai late, ca mai apoi să ne prindem că aștepta un alt autobuz să coboare din sens opus. Altminteri nu era loc de 2.

DSC08302

De la locul în care ne-a lăsat autobuzul-mamut, a urmat o scurtă urcare domoală până la buza craterului, în care am făcut cunoștință cu solul vulcanic, de culoare roșiatică. Cei care asigură transportul cu autobuzul nu te lasă să stai de nebun pe-acolo cât vrei tu, ci ai un timp limitat (destul de scurt după părerea mea) și te întorci fix cu același autobuz cu care ai venit.

DSC08312Astfel că nu prea e timp să faci mare lucru. Intervalul pe care l-am avut la dispoziție nu ne-a permis decât să urcăm, să ascultăm câteva minute ghidul de la crater, să dăm o raită scurtă până „în capăt” și-napoi, și să coborâm. Mai mult de câteva minute autobuzul nu stă după tine dacă ești aerian. Și pe urmă… cobori cum te duce capul :)

Ghidul de la crater e un personaj. Cu părul afro ridicându-se în vânt și o engleză stricată dar suficientă cât să pricepi măcar 7 din 10 cuvinte, ne povestește cu haz câteva detalii despre vulcan, despre erupția din anul 79, despre cât de activ este vulcanul și în prezent și că „cel mai probabil va mai erupe, dar sigur nu azi, și în niciun caz nu cât sunteți voi aici” :)

Aflăm de asemenea că solul vulcanic este foarte fertil, și de aceea oamenii din zonă riscă stând aici sub amenințarea vulcanului și nu s-au cărat mai demult cât mai departe.

DSC08343

DSC08358

Priveliștea de sus e fantastică, atât spre mare, cât și spre oraș, și foarte interesantă spre crater. Nu pot să nu mă oftic că nu am cum să surprind în fotografii întreaga gură a vulcanului. Poate doar dacă aș putea zbura nițel la câțiva metri deasupra lui :)

DSC08372

Ajunși înapoi la autobuze, o rog pe Ramona, care la dus a stat pe locul de lângă șofer, să mă lase și pe mine să stau acolo la întors, cu gândul să încerc să filmez coborârea. Dar numai ce pleacă autobuzul de pe loc că începe marea zgâlțâială. De abia pot să fac vreo două poze și de filmare nici nu poate fi vorba. Așa că… relax and enjoy the ride! :)

Înapoi la Pompei Scavi suntem din nou asaltați de băieții care vând bilete, dar le spunem că deja am fost la Vezuviu. Totuși ceva bun iese din asta, pentru că ne reamintesc că la restaurantul de deasupra gării avem reducere 10% dacă avem bilete luate de la ei, și suntem conduși până acolo. Dincolo de orice, italienii sunt și prietenoși. Mă rog, mai ales cei de la care ai cumpărat ceva :)

La masă am rămas doar eu cu Adriana, Raluca și Ovidiu. Restul grupului a renunțat la Pompeii ca să dea o fugă pe Coasta Amalfi. Eu însă am preferat să las asta pentru o călătorie separată, împreună cu Cristi, pentru că mi-ar plăcea să petrec acolo câteva zile, nu câteva ore.

În timp ce așteptăm mâncarea, discutăm despre ce am aflat mai devreme. Ghidul de la crater ne-a spus că deși situl Pompeii este arhicunoscut, mai există un sit distrus de aceeași erupție mult mai bine conservat, care merită mult mai mult, chiar dacă săracul e vizitat doar de o mică fracțiune din numărul celor ce merg la Pompeii. Se numește Ercolano.

Dar nu prea am vrea să renunțăm la Pompeii, așa că ne gândim cum să facem. Cel mai fain ar fi să le vedem pe ambele și să putem face o comparație, dar oare avem timp de asta?

Nu prea pare… mai ales că am vrea să luăm un ghid care să ne și povestească ceva în Pompeii, că altfel nu pricepi nimic. Încercăm mai întâi la băieții cu biletele de mai devreme, dar nu pot să ne ajute pentru că suntem prea puțini și noi nu avem timp să așteptăm să se mai strângă lume. Mno, asta e. Ne uităm rapid la mersul trenurilor și apoi fugim la casa de bilete cu gândul să intrăm și să vedem ora la care se închide Ercolano și să calculăm dacă avem timp să mergem și acolo.

La casă însă avem o surpriză. Un ghid local foarte simpatic ne oferă un tur de 1 oră jumătate la 10 euro de persoană. Perfeeeect! Nu stăm mult să analizăm dacă ghidul e oficial (are el ceva atârnat la gât dar cine știe…), dar are vreo 60 de ani , deci sigur știe multe :)

Ni se alătură și un cuplu din Brazilia și un grup din Canada, and we’re good to go! Salvadore, ghidul nostru, ne strânge pe toți și ne spune să îl urmăm.

Urcăm panta abruptă de la intrare în sit, care înainte de erupție era de fapt rampa de urcare de la malul apei, și ne oprim la una dintre primele case de pe stânga, unde Salvadore își începe povestea.

Salvadore vorbește la fel de „bine” engleza ca și ghidul ceva mai tânăr de la craterul vulcanului, și ne dăm seama că e ceva obișnuit pe-aici. Dar nu e nimic ce nu poate fi trecut cu vederea, mai ales că ne face să râdem la fiecare pas. Nu putem să nu ne amuzăm copios în special când, de fiecare dată vrea să strângă grupul pentru a merge mai departe, ne atrage atenția spunând „Cucuuuu, Salvadore is here! Follow me!” :)))

DSC08456

Ne spune o grămadă de povestiri și detalii super interesante, pe care n-aveam cum să le aflăm la fața locului nici dacă luam ghid audio, și ne felicităm imediat pentru alegerea făcută. Câteva pe care mi le amintesc ar fi găurile din borduri de care se legau caii, pietrele mari gen ”stepping stones” din mijlocul străzii care asigurau trecerea de pe o parte a alta a trotuarului în caz de ploaie, sculpturile falice care erau singurul mod în care te puteai asigura că ai fertilitate și prosperitate în casă, faptul că majoritatea celor surprinși de erupție au fost sclavi, sau, cel mai important poate, că Pompeii nu a fost distrus de lavă, așa cum crede toată lumea, ci a fost acoperit de noroiul care se formează la o astfel de erupție și de cenușă vulcanică.

DSC08398

DSC08401

De asemenea, oameni surprinși în diverse poziții care pot fi văzuți acolo, chiar dacă pot impresiona mult la vedere, nu sunt realmente corpuri umane prezervate de lavă, ci au fost reconstituite cu ajutorul ipsosului printr-o tehnică arheologică de umplere a golurilor găsite printre ruine.

DSC08414

DSC08450

Situl este imens, iar turul ghidat ne conduce doar print-o mică parte a lui. În mod normal ar fi indicat să continuăm vizita și pe cont propriu, pentru a explora mai mult, însă uitându-ne la ceas ne dăm seama că avem șanse să ajungem și la Ercolano dacă plecăm acum și ne mișcăm bine. Așa că ne luăm la revedere de la Salvadore, plătim și fugim la tren.

La Ercolano ajungem chiar bine, la fix pentru a avea timp de o vizită de cel puțin 1 oră. Spre deosebire de Pompeii, care era centru politic, economic și cultural, cu forum, amfiteatru, etc., Ercolano era mai mult o destinație de vacanță, cu case mai mici și străduțe înguste. Și exact cum ne-a spus ghidul de la Vezuviu, aici există multe case care au chiar și etajul semi-intact, și multe picturi murale au fost păstrate. E ca un labirint plimbarea pe străduțele înguste și perfect intersectate la 90 de grade, și în final suntem complet încântați că am ales să forțăm un pic nota și să le vedem pe ambele. Comparație nu există, deci clar trebuie văzute amândouă.

Ambele au însă un punct comun. În anumite locuri din interiorul sitului poți vedea un tablou impresionant Cauză și Efect, cu ruinele în prim plan, în fundal înalțându-se falnic Vezuviu, dominând încă zona și amintind tuturor de tragedia pe care a provocat-o, și în același timp un constant reminder că poate erupe din nou oricând, distrugând din nou totul în zonă.

DSC08545

DSC08509

ZIUA 3: INSULA CAPRI

Unul dintre lucrurile pe care le apreciez mult la un hotel este micul dejun. În a doua dimineață deja eram cea mai fericită că primeam din nou croissante proaspete delicioase, din care m-am înfruptat cu mare poftă. Yum!

A treia zi a fost rezervată pentru o excursie de o zi pe Insula Capri. Am luat dimineață la ora 09:10 hydrofoil (un feribot mai rapid) de la Portul Molo Beverello spre Capri, unde am ajuns în aproximativ 1 oră. Totul bun și frumos, numai că la sosire am constatat că un nor urâcios este înfipt în moțul insulei. Nu e un nor de ploaie dar în orice caz blochează soarele.

DSC08548

Insula este destul de muntoasă, dar nu depășește modesta altitudine de 590 de metri. Cu toate acestea, clima își face de cap uneori. N-am avut însă de ales și l-am ignorat cu brio, sperând să se dizolve cât mai repede.

În port ne-a întâmpinat Annarita, o femeie micuță, ghid local în Capri, născută și crescută în Ana Capri. Vorbește engleză parcă un pic mai bine decât Salvadore și tipul de la crater, dar nu e departe de ei. Eh, dar ne-am obișnuit deja. Vedem însă la gâtul ei o insignă la fel ca cea a lui Salvadore, moment în care ne dăm seama că într-adevăr era și el ghid oficial. Nu că am fi avut vreun dubiu la final :) Din păcate însă, cu Annarita n-am mai avut același noroc ca și ieri, pentru că nu a fost chiar cel mai bun ghid.

Prima plimbare am făcut-o prin Ana Capri, orășelul mai liniștit și autentic dintre cele 2 de pe Insulă, celălalt fiind mai turisticul Capri.

DSC08637

DSC08638

Era cred foarte interesant și de urcat cu telescaunul pe Monte Solaro, dar din cauza norului, chiar nu avea rost. În schimb am făcut o plimbare foarte frumoasă spre Villa San Michele, pe o străduță plină cu magazine din care puteai cumpăra limoncello sau parfum Carthusia (doar două din lucrurile pentru care e faimoasă insula Capri), sau sandale autentice alături de care puteai vedea meșteri care lucrau la ele, la finalul căruia ne-a întâmpinat o priveliște deosebită spre Marina Grande.

DSC08588DSC08589

Apoi am avut vreo 30 de minute program de voie, în care mi-am cumpărat ca suvenir perisabil o ciocolată portocalie (super delicioasă!) cum numai în Capri am văzut, și am făcut câțiva pași pe o străduță lăturalnică (tipic :P).

DSC08665

Reuniți apoi cu tot grupul, am pornit spre Capri. În Piazzeta am cerut voie câteva minute să facem poze, pentru că e un punct foarte fain de belvedere, după care am pornit pe străduțele turistice spre Giardini di Augusto, unde, contra sumei fabuloase de 1 euro, am avut acces la poate cele mai bune locuri de priveliște de pe insulă.

DSC08755

DSC08742

Una spre faimoasele stânci Faraglioni, și alta în jos spre Via Krupp, o străduță pietonală îngustă, cu serpentine strânse săpate în stâncă, pe care se poate coborî până la malul apei. Din păcate acum era închisă, și din câte am citit se deschide foarte rar, din motive mai mult sau mai puțin cunoscute.

DSC08721

La venire, Annarita ne-a spus că la Gelateria Buonocuore este cea mai bună înghețată de pe insulă și cornetele se fac in-house, așa că pe drumul de întoarcere am oprit obligatoriu să ne potolim pofta.

DSC08775DSC08670

Apoi, fiindcă o rugasem pe Annarita să ne aranjeze și o plimbare în jurul insulei cu barca, am coborât rapid spre Marina Grande, pe un labirint de străduțe pietonale și scări, care, chiar dacă am fost ghidați, ne-a activat imediat simțurile de exploratori.

Grăbindu-ne însă spre barcă, eu am uitat un amănunt foarte important, și anume că nu mâncasem nimic tocmai de la micul dejun. Dar nefiindu-mi foame, am zis că nu-i problemă.

Ne-am împărțit în 2 grupuri a câte 7 persoane, și am ocupat astfel 2 bărci tradiționale care fix 7 locuri au fiecare. Barcagiul nostru nu știa nicio boabă de engleză.

Am pornit pe apă cu bucurie. Vântul ne sufla pletele și eram toți un zâmbet (chiar și băieții fără plete). Unde mai pui că norul de dimineață deja dispăruse până la ora aia, și deja era soare din plin. Ba PREA soare!

Ne bucuram de plimbare, de valuri, de maluri stâncoase ale insulei și ne-am dat seama rapid că cei 20 și ceva de euro de persoană au meritat. Prima oprire a fost la grota albastră (Grotta Azzurra sau Blue Grotto). Câțiva dintre noi voiau să intre, câțiva nu, și alții erau în dubiu. Mie personal mi se părea cam scump. Plimbarea în sine până acolo fusese destul numai ea, iar adaosurile de 4 euro cât era intrarea în grotă, și ÎNCĂ 9 euro pentru bărcuțele mici cu vâsle cu care intri propriu zis în grotă (de care nu știam de la început) sunau ca un veritabil tourist trap care sigur nu ar merita.

Dar Adriana și încă alte câteva persoane voiau să intre. Și fix în ultimul moment, m-am răzgândit și eu și…. țup cu mine în bărcuța mică. Ce a urmat… a fost nebunie curată, o experiență cum n-am mai trăit niciodată până atunci, pe care n-aș vrea să o povestesc aici în detaliu, ca să rămână surpriză pentru cei ce vor să meargă. Tot ce pot să spun e că pe lângă intrarea în trombă, dincolo de gura grotei se află o lume magică, în care apa e de un albastru ireal, și chiar dacă a durat doar vreo 5 minute, n-a mai contat cât a costat, putea să fie și dublu.

DSC08812

Din păcate… fericirea mea sa fost curmată brusc după ieșirea din grotă, după ce am urcat din bărcuțele mici înapoi în barca noastră privată. Pentru că din senin mi s-a făcut rău de mare, de unde până atunci n-aveam nimic. Așa că oricât de frumos ar fi și restul plimbării cu barca în jurul insulei, nu prea am mai putut să mă bucur după asta.

DSC08850

DSC08862

Pe când treceam cu barca prin arcada din Faraglioni di Mezzo, eu abia mă străduiam să nu vomit. Ceea ce n-ar fi fost o mare problemă, dar de fapt senzația de rău era dincolo de asta. Și dat fiind că am mai mers cu diverse bărci și cu vapoare de multe ori în trecut, n-am putut decât să bănuiesc că mi-a fost rău doar pentru că m-am urcat pe barcă cu stomacul gol.

Și nu eram singura, o altă colegă de grup era la fel de leșinată ca și mine, și singura soluție pe care am putut să o scoatem de la barcagiul nevorbitor de engleză a fost să ne întindem pe jos în barcă. Lucru care ameliora un pic situația, într-adevăr, dar în același timp nu mai vedeam nimic în afară de cerul nostru cel de toate zilele, ceea ce nu era tocmai lucrul pentru care mă urcasem pe barcă.

În ultima jumătate de oră am mers alături de ceilalți în fața bărcii, pe o saltea de altfel confortabilă, însă n-am putut să fac altceva decât să zac apatică încremenită într-un loc, rugându-mă să se termine totul cât mai repede. Colegii însă au fost un real sprijin, ajutându-mă să văd hazul în necaz și făcându-mă să râd, ceea ce chiar a făcut timpul să treacă un pic mai ușor.

Când am ajuns în final înapoi la mal, aproape că mi-a venit să pup pământul. Ăăăă, pardon, asfaltul. Răul mi-a dispărut aproape instantaneu, atâta doar că uitasem un mic amănunt: urma călătoria cu hydrofoil-ul spre Napoli, adică încă 1 oră pe apă.

Lucru de care nici măcar prin cap nu mi-a dat să mă tem, nici măcar în momentul în care m-am urcat. Până la urmă era un ditamai vaporul și am mai mers de atâtea ori cu așa ceva, chiar și în aceeași dimineață, și n-am avut nimic. But then again, și cu barcă mai mică am mai mers în trecut și n-am avut rău de mare, dar iată că e total irelevant.

Convinsă în continuare că era de la faptul că eram flămândă, am ronțăit rapid ceva. Dar era deja prea târziu. Imediat ce hydrofoilul a plecat din port, mi s-a făcut iarăși rău și de data asta nu prea părea că mai am scăpare. Simțind că e posibil să se întâmple… lucruri, am pornit drept spre baie. Drept e…. doar o formă de a spune, căci mai mult m-am împleticit într-acolo decât să pun un picior în fața celuilalt. Și asta nu pentru că aș fi fost beată sau ceva, dar în halul ăla se mișca tot vaporul. Văzându-mă împleticită pe hol cu fața albă ca varul, un angajat m-a întrebat mai mult prin semne dacă am nevoie de o pungă. Zic… da…. de ce nu? :)))

Dar până la urmă punga nu mi-a trebuit la nimic. Barem de-aș fi folosit-o măcar…

Din fericire după vreo 20 de minute răul mi-a trecut și am și adormit un pic (nu mai știu dacă în ordinea asta), de unde am tras concluzia că la plecare chiar au fost valuri foarte mari sau ceva, că altfel nu-mi explic.

Înapoi pe uscat… lucrurile au stat mult mai bine, și în sfârșit am putut merge la masă ca să-mi potolesc foamea. Am convenit cu Adriana să mergem la faimoasa Pizzerie Da Michele, nu pentru că ar fi faimoasă datorită cărții „Eat, Pray, Love” sau a ecranizării sale pentru care doamna Julia Roberts a venit acolo în carne și oase să filmeze, ci pentru că pizza chiar e foarte bună și tradiția de peste 100 de ani a pizzeriei nu e de ici de colo.

Adriana m-a avertizat că înăuntru arată a cantină, că aproape sigur e coadă afară și că nu servesc decât 2 feluri de pizza, margherita și bianca, ambele super simple, fără toppinguri, dar cum aste trei motive n-au fost îndeajuns să mă facă să mă răzgândesc, iată-ne la ora 19:30 în fața pizzeriei, unde, stupoare, nu e nimeni la coadă, dar prindem fix ultima masă de 2 persoane dinăuntru.

Care de fapt nu e o masă de 2 persoane, e o masă de 4 la care se află deja 2 persoane și noi suntem puse lângă ele :)

Sunt din Turcia, și începem imediat să vorbim vrute și nevrute, mai ales despre Carpi de pe care noi tocmai ne-am întors și pe care ele vor să meargă mâine, și la fel și despre Vezuviu și Pompeii, așa că le dăm cât mai multe indicații care să le ajute. Iar la final, le las adresa mea de email să îmi scrie dacă vin vreodată prin București.

Apoi sosește pizza, și nimeni nu mai zice nimic. Trag repede o poză ca amintire și apoi mă năpustesc, doar doar oi reuși să mănânc cât mai mult din ea cât e caldă, asta pe lângă motivul că…. MI-E FOAMEEEEE! :)

Și în afară de faptul că blatul e ars pe spate într-un loc (ceva obișnuit pe-aici se pare, căci și la pizzeria la care am mâncat în prima seară a fost la fel), e delicioasă! Nu degeaba e atâta agitație cu pizzeria asta. Și unde mai pui că e și super ieftin, deloc scump așa cum te-ai aștepta de la un loc care la prima impresie poți să crezi că o să fie un tourist trap.

La final ne-am dat seama rapid că faptul că n-am stat la coadă s-a datorat probabil doar sosirii noastre înainte de ora 20, nu de alta dar la ieșire am găsit ceva lume strânsă afară.

DSC08898

DSC08900

ZIUA 4: NAPOLI PE ZI

Fiindcă în prima zi am avut prea puțin timp la dispoziție pentru a explora Napoli, am rezervat-o pe ultima pentru o plimbare mai lungă. Mă rog, mai lungă decât în prima zi mă refer, pentru că seara aveam zborul înapoi spre casă și trebuia să ne reunim la hotel la ora 15:30. Am pornit la pas cu Adriana spre centru destul de dimineață, observând orașul într-o zi de marți oarecare pentru napoletani.

DSC08902

DSC08905

Cu gândul de a vizita Castel Sant’Elmo, am luat funicularul de la Montesanto și am coborât la Morghen. Înconjurând un pic zidurile castelului, odată ce am ajuns la casa de bilete, am aflat cu întristare că fix marțea e închis. Din fericire însă, Adriana îmi sugerează să intru măcar în Certosa San Martino (ea o mai vizitase). Un pic nesigură la început, m-am lăsat convinsă atunci când mi-a spus că înăuntru există și un loc cu priveliște similară cu ceea ce aș fi văzut din castel, așadar am decis să intru până la urmă.

DSC08954 DSC08978

Și bine am făcut, căci am primit chiar mai mult decât mi-am imaginat, m-am plimbat singură prin grădini, am vizitat cele două curți interioare ale mănăstirii și m-am minunat în fața scenei nașterii, Presepe Cuciniello, considerată una dintre cele mai deosebite din lume.

La ieșire am admirat de la înălțime tot orașul, dominat parcă fără scăpare de Vezuviu în partea dreaptă. Și fiindcă tot voiam să coborâm pe jos înapoi spre centru, când am zărit scările ce încep fix de sub locul de panoramă, n-am mai stat pe gânduri și am pornit într-acolo.

DSC08921-2DSC09020

Uitându-mă ulterior pe google maps, am descoperit că aceste trepte au și un nume, Via Pedamentina S. Martino. Este un loc foarte liniștit, pe care poți admira în voie casele localnicilor, să arunci un ochi în curți (discret, of course) sau să îi observi cum își desfășoară ziua. Am avut ocazia de a vedea o pisicuță în curtea unei case, sau o bătrânică cu păr alb aranjându-și rufele pe sârmă. Nu mai era nimeni în zonă, așa că n-a fost greu să observe două turiste cu aparatul în mână. Și când ne-a zărit, ne-a zâmbit larg și ne-a salutat.

DSC09027

Din păcate condițiile de trai observate nu sunt chiar cele mai bune, și nu fac decât să anunțe ceea ce urmează mai jos. Pentru că Via Pedamentina S. Martino are chiar o semnificație simbolică a trecerii de la Vomero (cartierul rezidențial bogat în care se află Castel Sant’Elmo, aflat la înălțime) la Cartierul Spaniol de la poale (o zonă extrem de săracă din Napoli, cu rata șomajului și densitatea populației foarte mari, condiții de trai foarte proaste și aflat sub influența organizației de tip mafie Camorra). Desigur, ziua turiștii nu pot observa foarte bine aceste părți negative, și nici nu este periculos să ne aventurăm în explorarea lui.

DSC09078

DSC09047

Mai departe am pornit cu Adriana prin labirintul de străduțe înguste dar perfect aliniate din Cartierul Spaniol, unde, fiind ora pauza de masă, era un vacarm și mai mare ca de obicei, lumea alergând dintr-un magazin în altul sau de la o tarabă la alta, mai ales în zona piețelor, ca să cumpere ce le trebuie, iar vânzătorii dând cu spor din gură și din mâini.

Identificând oportunitatea momentului, am decis împreună cu Adriana să cumpărăm niște parmezan de la mama lui de-acasă, mai ales că mai ieftin ca aici n-am putea găsi. Și tare e fain să cumperi de unde cumpără localnicii. Vânzătorii nu prea știu engleză, dar ne-am descurcat rapid prin semne și 10 minute mai târziu deja eram amândouă un zâmbet din cap până-n picioare cu o bucățoaică de parmezan în brațe.

Și cum m-am văzut eu așa cu parmezanul în mână, mi-am adus aminte ce tare mă chinui acasă să-l dau pe răzătoare de fiecare dată când fac paste. La care Adriana îmi spune că ea și-a cumpărat din Sardinia un fel de dispozitiv mic cu răzătoare în el, special pentru parmezan, la care doar trebuie să învârți de o manivelă. Zic woooow, ce tare! Oare oi găsi și eu pe-aici???

Deja visam la dispozitivul magic de parcă ar fi fost izbăvirea divină. TREBUIA să am și eu unul.

Și nu mai mergem mai mult de 10 metri, că ne aflăm în fața unui magazin de produse casnice tipic italian, unde jur că o aveau de vânzare și pe mama. Atâtea lucruri într-un singur magazin nu cred să mai fi văzut în viața mea. Pereții erau toți plin ochi de rafturi. Rafturi care se întindeau tocmai până la tavan.

Și-atunci mă cuprinde panica: cum oare îi explicăm noi ceea ce căutăm lui nenea ăsta de aici care siiiigur nu știe engleză? Că de zărit dispozitivul vieții în marea asta de produse sigur nu avem șanse. Dar nu trec nici 2 secunde că Adriana strigă: uite! E chiar ăla de acolo! E fix la fel ca al meu!

2 minute mai târziu cine era cu rânjetul până la urechi în fața magazinului cu parmezanul într-o mână și dispozitivul vieții în cealaltă? :D :D :D

DSC09161Maxim de satisfăcută de prada înșfăcată, următorul sfert de oră am contemplat intens la ce paste geniale voi face eu când voi ajunge acasă, având în minte și ceea ce cumpărasem cu o seară înainte: o pungă de paste colorate (da, pastele au ACEA formă :))) și, piesa de rezistență, un sos peperoncinno. Mmmm… deja aveam gura apă.

Numai că pe cât de extaziată și nerăbdătoare eram eu atunci, pe atât de aproape am fost să ajung la spital după ce am mâncat pastele făcute la două zile după ce m-am întors din Napoli. Nu pentru că ar fi fost ceva stricat, ci pentru că am făcut prostia să scap prea mult sos peperoncino la sos și cum stomacul meu nu e obișnuit să primească nimic atât de iute, mi-a fost așa de rău că m-am zvârcolit câteva ore bune de durere. Așa că luați aminte: nu e de joacă cu sosul ăla peperoncino! Dar să revenim la momentul happy din Napoli :)

După așa o pradă ni se făcuse foame, și am mers repede spre Trattoria da Nennella, un loc despre care îmi povestise Adriana mai demult că atunci când vrei să lași bacșiș, se coboară un coșuleț din tavan unde pui banii, și toți angajații se bucură în cor și aplaudă. Mi s-a părut așa de amuzant încât trebuia să văd și eu. Din nou Adriana m-a avertizat că arată ca o bodegă și că se mănâncă pe bandă, dar deja mă obișnuisem cu stilul ăsta napoletan și voiam să văd coșulețul! :))

Așa cum bănuisem, afară era ditamai coada de oameni care așteptau o masă, dar ne-am trecut repede pe listă și apoi ne-am dat într-o parte să așteptăm să ne vină rândul. Nu cred să fi stat mai mult de 10-15 minute, dar în timpul ăsta am putut asista la nebunia care se întâmplă acolo. Băieții ăia se mișcă mai ceva ca Speedy Gonzales. Când au văzut că se strânge cam multă lume la așteptat, din 2 mișcări pac pac au lărgit spațiul de terasă (nici nu mai știu cum, că oricum ocupa aproape toată strada) și în secunda doi aveau 2 mese în plus și 8 scaune. Erau toți îmbrăcați în tricou roșu, iar șeful părea să fie un bărbat pe al cărui tricou scria Ciro.

Ciro te trece pe listă când te prezinți, și apoi, când se eliberează câte o masă, strigă după tine cu atâta putere de l-ai auzi și dacă te-ai fi dus 2 străzi mai încolo. Apoi țac pac te așează la masa eliberată, iar dacă nu cumva e deja debarasată, în 2 secunde deja dispare tot ce era pe masă și apare o față nouă în carouri albe și roșii, și ai și meniul în față.

Cu meniul… un pic cam greu. Noroc că Adriana deja știa că trebuie să alegi primul fel dintr-un set și al doilea din alt set, atâta doar că nu prea înțelegeam ce era prin seturile alea :))

Unul dintre băieți, care știa mai bine engleză, a venit să ne explice un pic, dar după 1 minut a dispărut. Nu prea avea el timp de noi și de explicații, dar s-a întors rapid să termine ce începuse de zis. Am ales niște gnocchi (ce vedeți în farfurie, nu e fasole :) și la felul 2 nu mai țin minte exact, dar știu că a fost bun.

DSC09063

DSC09075

La final bineînțeles că am adunat niște monezi din geantă pentru bacșiș și am cerut să mi se coboare coșulețul, chiar dacă deja văzusem de la alții cum se petrece șmecheria. Haios rău, a meritat fiecare monedă :)

DSC09088

DSC09103

Mai departe, pentru o ultimă scenă din Napoli, am mai mers o dată în port, mai exact la Castel dell’Ovo, de unde se vede din nou Vezuviu țanțoș și în fața căruia sunt o grămadă de bărcuțe pe care le poți închiria pentru o plimbare pe apă. Timp pentru asta însă n-am mai avut, pentru că deja era târziu și am pornit în sprint spre hotel, unde am ajuns la fix 15:30, ora de întâlnire, am sărit în microbuzul spre aeroport și cu asta gata city-break-ul la Napoli.

DSC09115

Să nu uităm însă zborul de întors, care pe cât de frumos a început, cu o vedere superbă asupra Vezuviului în lumina apusului, pe atât de prost s-a încheiat, cu mine având inima în gât de la niște turbulențe groaznice, parcă prevestite de cerul dubios din Napoli de la decolare, chiar dacă turbulențele au fost cam de la jumătatea zborului încolo.

DSC09135

Dar totul e bine când se termină cu bine :) Și ca să închei ceea ce începusem la începutul jurnalului… Am găsit Napoli ca un fel de Istanbul al Italiei: aglomerat, haotic, gălăgios și dacă nu ești atent, ești călcat și pe trecerea de pietoni. Ba Napoli cred că-i chiar mai murdar decât Istanbul, în care nu-mi aduc aminte să fi văzut gunoi pe jos decât în parc după picnicul de duminică. Pe de altă parte în Napoli nu există acel iz asiatic (și la propriu și la figurat), nici n-ar avea cum, și nici nu mi-a părut un mare bazar în aer liber, deși nu o dată am văzut vânzători ambulanți cu marfă similară și aici. Uneori în niște alăturări complet nefirești.

DSC09092

Dar per total, nu am putut să nu văd asemănările. Și culmea coincidenței, uitându-mă întâmplător la datele celor două călătorii, am descoperit recent că au fost în exact aceleași zile: Istanbul 10-13 mai 2013, Napoli 10-13 mai 2014.

Trăgând linie, nu pot să spun că fac parte din categoria celor care se întorc din Napoli extaziați, abia așteptând să revină, dar în niciun caz din categoria celor care se întorc din Napoli înjurând și proclamând că nu se mai întorc acolo niciodată. Probabil fac parte dintr-o a treia categorie, a celor care au găsit Napoli cel puțin interesant, cu un farmec aparte, și cu siguranță voi reveni, cel puțin măcar pentru a face o excursie pe Coasta Amalfi.

Costuri
Bilet tren Circumvesuviana de weekend4.6 euro/zi/persoană
Vizita la Vezuviu (transport + intrare)22 euro/persoană
Bilet Combo 5 situri (inlude Pompei și Ercolano)20 euro/persoană
Tur ghidat la Pompeii10 euro/persoană
Hydrofoil Napoli – Capri20.5 euro/persoană
Hydrofoil Capri – Napoli19 euro/persoană
Giardini di Augusto1 euro/persoană
Plimbare cu barca în jurul insulei150 euro/7 persoane
Intrare la Grotta Azzurra13 euro/persoană
Bilet funicular valabil 90 minute1.3 euro/persoană
Bilet San Martino6 euro/persoană

Hotelul la care am stat: Europa Grand Hotel 
Aparat foto folosit: Sony NEX 5R + 16-50mm

Mai multe poze puteți vedea mai jos (click pe prima):

DSC08259 DSC08358 DSC08362 DSC08370 DSC08378  DSC08504 DSC08538 DSC08567 DSC08654 DSC08658 DSC08660 DSC08661 DSC08662 DSC08673 DSC08684 DSC08687 DSC08716 DSC08751 DSC08963 DSC08993 DSC09041 DSC09051 DSC09058 DSC09108 DSC09127

Despre autor

ALEXANDRA PUȘCAȘU

Salut! Sper că ți-a plăcut să citești acest articol la fel de mult pe cât mi-a plăcut mie să‑l scriu pentru tine :) Am creat acest blog în 2009 pentru a-i ajuta și pe alții să găsească fericire și libertate prin intermediul călătoriilor și a naturii. Te invit să citești mai multe aici.

COMENTARII

  1. Buna Alexandra,
    Frumos articolul.
    Eu sunt microbist, as vrea sa fac un tur al stadionului San Paolo din Napoli, am dat mail-uri celor de la clubul SSC Napoli, privitor la aceasta chestiune, dar nu mi-au raspuns. Altfel am cautat pe google si n-am gasit nimik care sa faca referire la acest tur.
    Ma intrebam daca ai cum sa ma ajuti cu privire la acest aspect, daca ai pe cine sa intrebi daca se face acest tur ?
    Iti multumesc anticipat pentru raspuns.

    • Mersi frumos, Mircea!
      Un tur, adica cu ghid, sau cum mai exact?
      Am cautat si eu acuma si nu prea gasesc sa se poata vizita.
      In ce limba ai scris celor de la club? Ma gandesc daca nu ar merita incercat si in italiana, daca nu ai facut asta deja…
      Si daca nu raspund nici asa…nu ti-ar surade sa te duci la un meci mai bine?

      • Mircea este numele meu :)
        Da…un tur cu ghid, celor de la club le-am scris in engleza..
        Cand merg eu in Napoli, la sfarsitul acestui an, nu este niciun meci. :(

        • Vai, iarta-ma te rog ca te-am botezat! Iti datorez un miel! :)
          Incearca sa le scrii si in italiana, poate merge…
          Alta idee din pacate nu am… si nu stiu nici pe cine sa intreb…

  2. Excelent articolul; foarte bine documentat si scris in stilul tau ;-);
    l-am citit cu mare drag; eu am vizitat doar situl Pompeii si Insula Capri intr-o luna de septembrie (Napoli doar zona de feriboturi) cu cativa ani in urma; din pacate atunci am fost cu un grup si timpul a fost limitat; vreau sa revin sa stau in Capri cel putin o zi; imi doresc ca si tine o excursie pe Coasta Amalfi pe care majoritatea documentarelor si articolelor o considera o destinatie fermecatoare… ai „cosmetizat” frumos blogul ;-) Anul acesta (tot in septembrie) am fost in zona lacului Maggiore si Como si inca am ramas cu gandurile acolo…

    • Multumesc frumos, Liliana! :)
      Chiar ma intrebam daca e cineva care o sa aiba rabdare sa citeasca tot ce am scris… ca a iesit cam lung asa cu 4 zile intr-un singur jurnal…

      • Multumim si de pontul cu Ercolano; am notat ;-) cu siguranta ca oricine isi pregateste minutios o documentare pentru a vizita zona si va ajunge pe blogul tau la acest articol il va citi /reciti si se va intreba de ce oare Alexandra nu a scris si mai mult…am uitat sa-ti spun; noi la Pompeii am stat la coada ca sa vizitam lupanarul ;-) ;-)
        inca odata felicitari pentru efortul cu mutarea blogului…

        • :))) SI mai mult? Asta chiar ar fi ceva :P
          Multumesc tare mult! Inca mai am de munca, dar macar am reusit sa lansez…
          Am vrut si noi sa vedem lupanarul, dar nu mai aveam timp sa ajungem si la Ercolano daca mai statam in Pompeii dupa turul cu ghid…

  3. Sa inteleg ca in curand o sa raman singura pe blogger??? :)))

    Imi place noua tema, e curata, ordonata…perfect functionala :) si-mi mai place ca postarile sunt mult mai late si cu foto mai mari. Bravo! mai ales pentru munca depusa imi inchipui ca nu-i chiar floare la ureche sa te muti de pe o platforma pe alta. M-am gandit si eu la asta acum ceva vreme dar am renuntat. Mi s-a parut mult de lucru, iar wordpresul nu chiar foarte prietenos :D

    Cat despre Napoli, n-as putea spune ca este pe lista mea scurta, dar imprejurimile si insula Capri mi se par superbe. Si grotele alea…uau!

    • Draga Larisa, sa stii ca abia acum am vazut comentariul tau, pentru ca era in Spam… Nu stiu de ce Dumnezeu s-a dus acolo, dar bine ca m-am uitat…

      Scuze asadar pentru raspunsul intarziat!

      Ma bucur ca iti place noua tema :) E intr-adevar multa munca, si e discutabil daca se merita sau nu :P

      Am lucrat o luna intreaga, uneori peste 8 ore pe zi, si nu-mi pare rau, dar pentru altcineva s-ar putea sa nu merite.

      Blogger are avantajele lui imbatabile (platforma user-friendly, gazduire moca, no stress cu virusarea, etc), dar in aceeasi masura si dezavantaje (exista foarte putine teme frumoase pt blogger, customizarea se face foarte greu, etc). Iar la wordpress avantajele si dezavantajele astea se inverseaza. Depinde de fiecare ce aspecte are ca prioritare.

      Daca te gandsti vreodata sa te muti, sa imi spui, sunt multe de care trebuie sa tii cont. Dar nu te stresa daca nu e ceva la blogger care sa te enerveze super tare :)

  4. Su eu l-am citit pe tot ;)..Intrebare: La Vesuviu se ajunge doar cu ghid sau poti face tura pana sus si pe jos cu calm fara cineva care ma streseaza? Via Krupp este inchisa pentru ca nu este considerata sigura din cauza caderilor de roci (desi daca ar fi asa nu inteleg de ce nu o acopera cu o plasa de metal cum se face in alte parti). Despre baiatul care vroia la stadion ii pot lasa un numar de telefon sa sune si sa intrebe pentru o vizita. Eu stiu ca se fac vizite pentru scoli din decembrie pana in mai, dar daca suna cred ca e mai bine (sper sa fie bun numarul): 00393290306848. Poate de la secretariat ii dau informatiile de care are nevoie :)

    • Sarumanaa! :)

      Noi nu am fost cu ghid la Vesuviu, ghidul de care aminteam in jurnal e acolo sus la crater mereu. Intrarea costa 8 euro in mod normal, deci de banii aia iti ofera si ei cateva vorbe..

      Din cate stiu eu poti face si hiking in loc sa urci cu autobuzul, caz in care poti sta sus oricat vrei. Si nici nu mai dai bani pe transport… Dar taxa de intrare oricum trebuie platita..

  5. Buna, Alexandra! Foarte frumos articolul. De poze ce sa mai zic?…. sunt superbe! Imi poti spune te rog ce aparat foto ai folosit atat pentru pozele din acest articol, cat si pentru cele din articolele mai vechi? Iti multumesc.

    • Buna Daniela! Multumesc frumos! Ma bucur ca ti-au placut.
      Cand am fost la Napoli aveam Sony NEX 5R cu obiectiv 16-50. Am avut aparatul asta intre ianuarie 2013 si iulie 2014. Inainte de asta am avut un Nikon D3000.

  6. cred că azi e prima dată cînd am ajuns pe blogul tău, mi-au plăcut mult articolele pe care le-am citit, probabil voi reveni. :)
    îmi place cum scrii, îmi place ce scrii, tema/designul blogului e foarte agreabil/ă. bravo!
    am citit cu emoţie jurnalul tău despre Napoli şi împrejurimi, pentru că eu mă gîndesc cu mare drag la oraşul ăsta, nu am mai întîlnit asemenea contraste pe nicăieri în călătoriile mele…
    te invidiez puţin :) pentru priveliştea splendidă de pe Vezuviu, noi am fost pe o vreme groaznică, cu ploaie, ceaţă şi nori (?), nici nu ne-am dat seama că era şi un ghid acolo… să ne ghideze să nu ne ia vîntul cel mult. :)
    uite panorama lipsă de care ne-am „bucurat” noi :):
    http://thelovesofjudith.tumblr.com/post/46788511440/11-03-2013-monday-on-our-way-to-vesuvio
    mi-aş dori să mai ajung prin zonă, dar lumea asta e atît de mare şi atît de frumoasă… cine ştie!

    • Buna Vio!
      Multumesc frumos pentru aprecieri si iti urez bun venit daca spui ca e prima vizita! :)
      E adevarat, am avut noroc cu vremea atunci pe Vezuviu :)
      Daca mai ajungi prin zona candva, sper sa isi ia revansa si sa te bucuri de priveliste!
      Te mai astept cu drag pe aici! :)

  7. „…și te întorci fix cu același autobuz cu care (ai) venit” Cred că era de ajuns „…și te întorci fix cu același autobuz”
    Frumos povestit, fotografii ca de obicei – adică reușite.
    Danke schön :)

  8. Buna seara Alexandra!

    Am citit articolul tau inainte de calatoria in Italia si la Napoli, mi-au prins bine informatiile gasite, le-am rasfoit acum, prin comparatie cu impresiile mele, mi-au fost confirmate multe dintre ele. La intrebarea daca vreau Napoli a doua oara, duminica, 3 iulie 2016, as fi spus categoric NUUUU, ieri ma mai gandeam, astazi cred ca as mai incerca o data, dar nu vara la peste 33 grade, e infernal. E infernal oricum Napoli!
    Multumim mult pentru sfaturi!

  9. In seara asta am fost jefuit ca in filme…un oras infect plin de italieni tepari si nu in ultimul rand jefuit cu o paguba de aprox 10.000 lei fix in centru orasului!
    Recomand tuturor care vin in Napoli sa nu merga pe strada dupa ce se lasa intunericul, este un oras foarte periculos lucru pe care l-am observat din prima zi ajuns aici ….eventual de recomanda schimbarea destinatiei

Comentariile sunt închise.

Item added to cart.
0 items - 0,00 lei