Franța: Chamonix și lungul drum spre casă (aug 2014) – 8/8

Ziua 9, miercuri, 9 august 2014

Astăzi trebuia să fie ziua noastră de vârf și cea finală dacă am fi urcat pe Mont Blanc. Drept pentru care Monica ne făcuse o rezervare la un hotel fain de tot cu spa (Hotel lHeliopic), o relaxare pe care orice alpinist care coboară rupt de oboseală de pe Mont Blanc o merită. Și chiar dacă n-am mai urcat pe vârf, considerăm că încă merităm răsfățul, nu trebuie decât să ne imaginăm cum ne simțeam acum câteva zile după ascensiunea pe Grossglockner :)

Așa că dimineață strângem cortul pentru ultima dată (speeer!), facem check-out la recepție și facem check-in pentru Cezar pentru încă o noapte (el a plecat devreme de tot să încerce să urce cu telecabina la Aiguille du Midi). Pentru restul zilei avem programe separate, ne vom revedea abia mâine dimineață.

Fiindcă vremea e urâtă, nu prea mai e rost de traseu, așa că hotărâm să facem o zi completă de relaxare și o luăm la pas prin oraș.

Prima oprire este la o brutărie frumoasă (Le Fournil Chamoniard) unde savurăm un quiche și un croissant. Iubesc la nebunie patiseria franțuzească!! :D

Apoi, fiindcă îmi propusesem încă din România să îmi caut o bluză termică și un tricou, hotărâm să luăm pulsul magazinelor. Chamonix fiind unul dintre cele mai importante centre de alpinism din Europa (dacă nu cel mai), e de așteptat să fie plin ochi de magazine de echipamente montane, și prețurile să fie pe măsură.

Știam din start că nu mă pot apropia de majoritatea dintre ele, dar să belesc ochii aiurea mereu e gratis :)))

Din prima dau fără să vreau peste o informație foarte prețioasă, mai ales pentru alpiniștii începători, care poate nu au încă toate echipamente lor proprii și personale. Astfel că am descoperit 2 magazine (sigur sunt mai multe) de unde se poate închiria echipament: cască, piolet, ham, cască, colțari și chiar și bocanci, fiecare la 5 euro/zi (mai puțin bocancii, care parcă erau 10 euro). Mi s-a părut un pont foarte bun de dat mai departe, așa că magazinele în care am văzut asta sunt:

• Skiset  – chiar lângă telecabina Aiguille du Midi (în stânga stând cu fața spre telecabină)

• Technique Extreme – un pic mai în față pe stânga pe Avenue de l’Aiguille du Midi (scris verde pe negru)

Intrând în peste 10-15 magazine în cursul zilei și salivând la echipamente și haine de calitatea întâi așa de frumoase că îți venea să plângi (și de la preț la fel :))), am ajuns la concluzia că Technique Extreme este printre puținele magazine cu marfă ieftină din Chamonix. În rest e jale… Un alt magazin cu haine ieftine (dar puține) este Comptoir des Montagnes, un butic mic de tot, pe care nici nu știu cum de l-am observat dat fiind toate celelalte magazine cu nume cunoscute sau sigle atrăgătoare care îți iau ochii, de unde am ieșit victorioasă cu o bluză de care efectiv m-am îndrăgostit pe loc. Aproape îmi venea să o iau în brațe pe vânzătoare la cât de fericită eram! :D

Nu pot să nu mă mândresc cu ea, aici am purtat-o într-o tură ulterioară pe care am făcut-o la final de august în Făgăraș:

După ce am cumpărat bluza vieții, mi-a pierit total cheful de magazine, și am început să ne plimbăm prin oraș. De fapt nici nu știu cum de am avut atâta răbdare să mă uit prin așa multe (probabil curiozitatea), pentru că nu sunt deloc cu shoppingul, mă disperă teribil plimbatul din magazin în magazin.

Plimbarea ce a urmat mi-a plăcut însă și mai mult. Acum 2 ani nu am avut timp să explorăm deloc orașul, dar acum nu ne-a grăbit nimic. Unde mai pui că în Chamonix a ieșit și soarele, sus însă norii rămânând.

Chamonix este o stațiune puternic urbanizată, cu hoteluri mari, magazine, restaurante și unele străzi pietonale lărgite, însă multe clădiri încă păstrează arhitectura montană specifică, care contribuie enorm la spiritul alpin al stațiunii, și dacă explorezi suficient, găsești și vreo 2 străduțe înguste și pitorești unde mai poți să-ți faci o idee cum arăta locul acum 100-200 de ani. Mi-a plăcut la nebunie mica zonă pietonală dintre cele două poduri peste Arve (cel pietonal, acoperit, și cel rutier, care duce spre Place du Mont Blanc).

O idee despre vremurile apuse ne putem face și din frescele excepționaleamplasate pe diverși pereți din stațiune. Cea mai impresionantă (după părere mea) se găsește pe strada cu magazine Rue du Docteur Paccard și este cea care reconstituie intrarea în Bureau de la Compagnie des Guides în fața căreia stau 5 ghizi de seamă. Compania de ghizi din Chamonix Mont Blanc este prima companie de ghizi din lume și a fost înființată la 1821, la 35 de ani de la prima ascensiune.

Toate frescele au fost realizate prin pictare pe pânză în studio, și apoi aplicare pe perete. La o studiere atentă a frescei cu ghizii, se poate vedea ușor o listă de prețuri de la anul 1900, care mi s-a părut extrem de interesantă:

Deci cam atât costa pe vremea aceea…

Și dacă tot vorbeam de prima ascensiune, la fel de impresionante sunt și cele 2 statui din Chamonix, foarte foarte interesante dacă mă întrebi pe mine. Una dintre ele înfățișează de fapt 2 persoane, și este cea mai faimoasă, datorită lui Balmat care arată cu degetul spre Mont Blanc. A doua persoană de lângă el nu este Paccard, omul alături de care a reușit să facă în 1786 prima ascensiune pe Mont Blanc, așa cum orice om normal la cap și-ar imagina, ci Horace-Benedict de Saussure (lui îi arată Mont Blancul cu degetul), finanțatorul expediției.

Saussure era un aristocrat, geologist, fizician și alpinist care, atunci când a vizitat Chamonix în 1760, a anunțat că oferă o recompensă primul om ce va urca prima dată pe Mont Blanc. A încercat și el o dată să urce în 1785, dar nu a reușit. Așa și acolo s-a născut alpinismul, iar Saussure este adesea numit fondatorul alpinismului. E o poveste impresionantă, care pe mulți alpiniști îi emoționează și pentru care această statuie înseamnă mai mult decât o sculptură de bronz nemișcată, urcată pe un piedestal de piatră. Iar la asta contribuie și poziția dramatică a lui Balmat, cu mâna întinsă și degetul arătător spre Mont Blanc, o poziție triumfătoare.

A doua statuie din Chamonix este cea care îl înfățișează pe Paccard, aflată nu departe de prima, stând singurel, așezat, orientat tot cu fața spre Mont Blanc, dar având doar ochii ridicați spre vârf, nu întreg capul. Această poziție nu mi s-a părut ciudată la prima vedere, totul pare întâmplător, nu? Dar acum că am scris negru pe alb aceste detalii…. parcă începe să mi se pară ciudat.

De ce anume Balmat și Paccard nu sunt înfățișați împreună ca o echipă și s-a ales această înfățișare separată, cu Balmat alături de Saussure... e un mister pentru mine. Până azi. Pentru că curiozitatea m-a împins să caut numaidecât răspunsul pe internet. Și povestea pe care am aflat-o e mai mult decât interesantă.

Așa cum se întâmplă și în ziua de azi, poveștile sunt adesea manipulate pentru a-l promova pe unul sau pe altul din diverse motive. Indiferent că este vorba de alpinism sau orice alt domeniu. Și din păcate, în 99% din cazuri cei promovați nu sunt cei care merită, sau în orice caz nu sunt SINGURII care merită laudele.

Cam așa s-a întâmplat și cu prima ascensiune a faimosului Mont Blanc, a cărei poveste a fost spusă în mod repetat și deliberat în așa fel încât să fie promovat un singur om (Balmat) și să îl elimine din ecuație pe însoțitorul său (Paccard).

Vinovatul pentru acest lucru a fost Marc-Theodore Bourrit, un alt alpinist care în 1784 încercase să urce și el pe Mont Blanc, împreună cu însuși Paccard. Fiind scriitor de meserie, ulterior a povestit despre ascensiunea de succes din 1786 denigrând rolul lui Paccard și promovându-l pe Balmat drept liderul mai curajos și mai antrenat. Dacă mă întrebați pe mine, probabil a făcut asta pentru că i-a fost teamă că lumea l-ar fi bănuit pe el ca fiind motivul pentru care ascensiunea lui cu Paccard din 1784 nu a avut succes, dar acum în 1786 Paccard a reușit cu Balmat. Judecând la rece, înlocuirea lui cu Balmat a fost singura diferență între cele două ascensiuni. Desigur asta e doar o presupunere de-a mea.

După ce a făcut asta, a continuat scriindu-i Regelui Sardiniei (zona Chamonix făcând parte la vremea aceea din Regatul Sardiniei), care pe baza celor scrise de el, l-a glorificat pe Balmat sub numele de ”Balmat le Mont Blanc”. Paccard nu s-a lăsat pus la pământ și a reacționat cerându-i lui Balmat să semneze o declarație prin care să nege versiunea spusă de Bourrit. Realitatea era de fapt una complet diferită, și anume că Paccard fusese liderul în echipa lor de doi, și că a fost primul care a ajuns pe vârf. Din păcate răul fusese deja făcut, și Balmat (în ciuda declarației pe care o semnase pentru Paccard), a continuat să se laude în mod orgolios privind rolul său în ascensiune, și din păcate Chamonix a ales să-l creadă pe el.

Versiunea greșită a evenimentelor a continuat să se perpetueze și în perioada următoare. Au fost scrise articole și cărți, inclusiv propria autobiografie a lui Balmat, care îl promovau pe Balmat în detrimentul lui Paccard. Astfel că nu este nicio surpriză că, la aniversarea de 100 de ani de la prima ascensiune, a fost amplasată acea statuie care îi înfățișează pe Balmat și Saussure, făcându-l pe Paccard să dispară pur și simplu din peisaj.

Abia încă 100 de ani mai târziu, în 1986, deci la 200 de ani de la prima ascensiune, a fost ridicată o a doua statuie de bronz pentru comemorarea lui Paccard, undeva la aprox. 150 de metri de cealaltă.

Acum că știm povestea această, este extrem de simplu să observăm diferența frapantă dintre cele două statui. Deși privește tot spre Mont Blanc, nu există niciun fel de triumf în poziția lui Paccard.

Chiar dacă în timp lucrurile au fost remediate și în prezent ambii sunt numiți împreună ca primii oameni care au ajuns pe Mont Blanc, majoritatea cărților, articolelor sau surselor de pe internet îl menționează în continuare pe Balmat primul și pe Paccard al doilea, deși Paccard a fost liderul și primul care a ajuns pe vârf. Pauză pentru a deplânge injustiția din lume.

După această paranteză istorică, să revenim acum la ziua noastră.

La ora 2 ne dădusem întâlnire la Maison de la Montagne (categoric clădirea mea preferată din Chamonix, încă de acum 2 ani) cu Monica, pentru că ea era în pauză de masă, dar pentru că e închis (tot pauză de masă), mergem toți 3 la o înghețată mai întâi. Yum! :D

Eglise St. Michel în stânga și Maison de la Montagne în dreapta

Reveniți înapoi la ora 14:30, Monica intră ca la ea acasă în Maison de la Montagne (doar a lucrat aici o grămadă de ani în trecut și cunoaște pe toată lumea) și ne face o mică surpriză și ne arată o cameră ”secretă”. E încăperea unde ghizii de la Compagnie des Guides de Chamonix se întâlnesc în fiecare seară la  ora 19 și împart clienții între ei. Pe o tablă sunt înscriși toți, sunt notați diferit în funcție de haute montagne sau moyene montagne, și pe baza ei se face împărțirea. Cooool! :)

Tot în Maison de la Montagne la etajul 2 se află harta în relief a masivului și biroul de unde se pot lua informații despre orice ține de ascensiunile din zonă. De data asta fiindcă deja studiasem harta acum 3 zile, atenția mi-a fost atrasă de un detaliu de pe un perete mai ușor de ratat, și anume evoluția colțarilor. Deși știam bineînțeles cum arată colțarii din ziua de azi, și că primele variante nu erau niște colțari ci mai degrabă niște ținte care se băteau în talpa bocancului, despre soluțiile intermediare nu știam mare lucru, și m-am bucurat să le văd expuse pe toate în succesiunea aceasta, ca un om care se ridică de la poziția maimuței până la homo sapiens.

Erau amplasate undeva sus și erau greu de pozat, așadar mi-a ieșit foarte prost, scuze…

Un alt amănunt EXTREM de important pentru alpiniști începători este că Maison de la Montagne organizează în fiecare an cursuri intensive de 1 zi GRATUITE pentru a învăța tehnicile de deplasare pe ghețar, salvare din crevasă, etc. Aceste cursuri sunt EXCELENTE și ai ocazia să înveți de la cei mai buni, de la ghizi din Chamonix. Așadar dacă printre voi se numără persoane care au de gând să urce vreodată pe Mont Blanc sau vârfuri similare, recomand din suflet să facă mai întâi un astfel de curs. E bine să faceți un curs și în România, desigur (Marian Anghel sau Teodor Tulpan), însă noi în țară nu avem ghețari și nici crevase, astfel că orice practică pe teren care nu seamănă cu realitatea este insuficientă.

Sunt o grămadă de oameni care urcă pe Mont Blanc și nu numai că nu știu să folosească un scripete sau să facă o ancoră în zăpadă, dar nici măcar nu au la ei așa ceva, oameni care încearcă să urce pe Mont Blanc dar nu au văzut niciodată un ghețar sau o crevasă, și se sperie când le văd prima dată, chiar dacă au făcut curs de alpinism hivernal în România. Nu faceți așa ceva! Profitați la maxim de orice vi se oferă, mai ales dacă e gratis și de la unii dintre cei mai buni ghizi din lume!! Mi se pare o ocazie absolut fantastică! Singurul lucru care trebuie plătit este desigur transportul. Cursul se face undeva unde sunt crevase, desigur, așadar transportul se face fie pe cablu, fie cu tren cu cremalieră, în funcție de locația stabilită la momentul respectiv.

Singurul minus al acestor cursuri este că locurile se ocupă, în mod evident, extrem de rapid, așadar trebuie să fiți pe fază.

Sfatul meu este să contactați în primăvară Office de Haute Montagne (ohm-info@chamoniarde.com)și să-i întrebați dacă au stabilit deja sau când vor stabili programul pentru Journees Securite (Safety trainig days) pentru vara ce vine și cum puteți să vă asigurați că primiți la timp informațiile ca să vă puteți înscrie rapid.

Anul aceste de exemplu s-au ținut în fiecare săptămână, sâmbătă sau marți, în iulie și august (mai exact se observă pe poster).

Revenind din nou la oile noastre :)

După ce ne-am luat la revedere de la Maison de la Montagne, pauza de masă a Monicăi e pe sfârșite, așa că ne despărțim, și noi ne îndreptăm per pedes spre hotel, fiindcă spa-ul se închide la 20 și vrem să profităm o oră – două de el, înainte să ne revedem cu Monica și Cecile (prietena ei de la Hotel LHeliopic) la ora 19.

Hotelul este fix lângă telecabina Aiguille du Midi și camera pe care am primit-o are balconul chiar spre stația telecabinei. Încerc să mă abțin să mă arunc în pat și să trag mai întâi un pic de somn, așa că mă arunc mai degrabă în duș. Îîîîîîn sfârșit o baie normală (și mai mult decât atât) după atâtea nopți de grupuri sanitare de camping! Ce repede se uită confortul și cât de mult îl apreciezi după ce îți lipsește, și se pare că ți-a pus Dumnezeu mâna-n cap :))))

Curați ca lacrima coborâm în final la spa. Nu este un centru foarte mare, dar de ajuns cât să te poți relaxa. Pe lângă piscină mai este un jacuzzi (care era cam ocupat, damn), un hamamm, un tepidarium, o saună și o nebunie din aia cu gheață pe care nu le-am încercat, pentru că nu sunt fan, dar Cristi s-a distrat un pic cu ele. Eu, după câteva ture de bazin, am ieșit floeșc fleoșc și am ocupat unul din leagănele atât de relaxante de lângă piscină, și acolo am prins rădăcini și am meditat la nemurirea sufletului cel puțin o oră, în care cred că am și ațipit un pic. Aaaah, this is the life.

Când am văzut că ora 19 se apropie, ne-am luat la revedere de la spa și am mers înapoi în cameră pentru încă un duș și apoi am coborât la întâlnirea cu fetele :)

Ca și Monica, Cecile e o tipă super faină, o franțuzoaică foarte drăguță cu care am făcut click din prima. Ne-a făcut un tur al hotelului în care am văzut o sală de conferință, o cameră superioară și restaurantul, și ne-a povestit despre lucrurile frumoase și unice pe care au încercat (și au reușit!) să le facă cu hotelul.

Apoi Monica ne-a invitat la ea acasă pentru o cină între prieteni, așa că am sărit în mașină și am condus un pic până la ea în apropiere de Argentiere. Acolo, era să mă fac cu o pisică, nu de alta dar când am văzut-o în pragul unei uși deschise, am rămas mască de cât de frumoasă și pufoasă era. Proprietarul, un spaniol foarte simpatic, mi-a zis pe loc că mi-o dă dacă o vreau :))) Dacă n-aș fi alergică, până acum cred că aș fi adunat în viața mea vreo 300 de mâțe și tot atâția căței. Dumnezeu mi-a dat alergia asta ca să mă salveze de propria persoană! :))))

Despre cina pregătită la Monica, nici n-am cuvinte… un quiche așa de bun nu am mai mâncat niciodată, iar felul 2 a fost la fel de delicios. Monica, după ce revii din America TE ROOOOG dă-mi rețeta pentru quiche, că mor aicea, numai la el mă gândesc de când am fost la tine! :P

Din păcate după masă a venit și clipa despărțirii. Mâine dimineață plecăm din Chamonix (snif snif) așa că după câte o îmbrățișare pentru Monica din partea amândurora, ne întoarcem în Chamonix, unde dormim ca niște bebeluși cufundați în așternuturile moi și pilota pufoasă.

Ziua 10, duminică, 10 august 2014

Trezirea într-un pat confortabil e cea mai dulce din lume. Dar toate lucrurile bune au un sfârșit. Precum șederea noastră scurtă la Hotel l’Heliopic, și vacanța noastră de vară în Alpi s-a încheiat mult mai devreme decât ne-am fi dorit. Desigur, ea s-a încheiat conform planului, dar nu cred că e om care să nu șovăie un pic la finalul vacanței și să-și dorească să mai fi avut măcar încă o zi în plus.

Cu gândul și la drumul lung spre casă ce îl avem în față, ne strângem triști lucrurile din cameră, ne reunim cu Cezar în fața campingului și setăm pentru ultima oară GPS-ul. Săracul, la cât de departe e destinația, nu prea știe pe ce lume e, dar ne dă el așa o estimare anemică :))

Dat fiind că ne-a fost clar de la dus că drumul Chamonix – București e imposibil de făcut în doar 2 zile fără a folosi autostrăzile (dacă mai vrei și să dormi noaptea într-un pat și nu din mers în mașină), primul lucru făcut înainte de a trece granița Franța/Elveția a fost să ne echipăm cu vignetă pentru Elveția. De Austria aveam deja de la dus, așa că suntem ok până mâine.

De data asta, traversând Elveția pe autostrăzi am realizat că au și ei totuși și ALTCEVA decât munți și șosele alpine :) Apoi intrăm într-o țară nouă pe vacanța aceasta, dulcea Germanie unde autostrăzile nu numai că sunt gratis, dar mai au și liber la limita de viteză. E prima dată când conducem în Germania pe autostradă, așa că e tot prima dată când apăsăm accelerația mai mult decât ne-a fost permis până acum. Bineînțeles, mai sunt și porțiuni cu restricții de viteză, chiar dese de altfel.

După aproape 2 ore observăm cu surpriză că intrăm în Munchen. Hmmm… de când drumul cel mai scurt trece printr-un oraș atât de mare??? Ne uităm cam nedumeriți și neîncrezători, cu gândul că GPS-ul iar s-a îmbătat, dar de fapt e bine. Se pare că Munchen nu are centură pe la sud, așa că drumul european E54 trece oarecum prin oraș. Desigur nu prin centru, dar de ajuns cât să vezi plăcuțele de intrare și de ieșire din Munchen la o distanță considerabilă. Și cu asta se face a doua oară când trec prin Munchen fără să îl vizitez, prima fiind în 2006 când am schimbat un tren :)) Nici măcar n-am ieșit din gară, doar am schimbat peronul. Oare o fi a treia oară cu noroc? :)

După Munchen revenim pe autostradă și oprim la un popas măricel să mâncăm ceva, că nu numai mașina trebuie realimentată, ci și stomacurile noastre. Dau să întreb ceva pe tanti care servește mâncarea la împinge tava, dar nu numai că îmi cățăie ceva în germană din care nu înțeleg mai nimic, dar mai că mă ia la bătaie. Plus că m-a lămurit buștean, da’ a doua oară cine mai are curaj să întrebe? :))) Cu femeile astea germanice nu te pui!!

Mă hotărăsc să mă duc la un alt stand cu mâncare, dar ce crezi, aceeași tanti vine să mă servească! E numai UNAAA! Shit! Încerc să mă străduiesc cât mai bine să spun ce vreau, dar mă încurc în opțiuni și mă trezesc că iar mă întreabă ceva cățăit. Aoleu, am pus-o!

Până la urmă reușesc să mă înțeleg cu ea (suntem femei, dă-o-ncolo de treabă!) și plec fericită cu prada mea ieftină și bună cu care m-am ales :D

Apoi când mă duc să cumpăr o apă de la benzinărie, descopăr că mi se cer niște cenți în plus pentru PET. Cam cum se cerea la noi mai demult pentru sticle. Mi se pare super ciudat, dar mă conformez. Cică mi-i dă înapoi dacă aduc PET-ul gol, numai că eu luasem una mare de 2 litri pentru drum, n-am cum să i-o dau înapoi. Oh well…

Terminăm și cu Germania în curând și intrăm în  Austria undeva în a doua parte a zilei, deja obosiți de atâta drum.

Înainte să se întunece discutăm un pic despre opțiunile de cazare. Cu toții vrem să găsim un motel/hostel/ceva, ca să nu mai punem corturile, mai ales că al lui Cezar are un băț rupt și nici nu știe dacă îl mai poate pune așa.

Zăresc din loc în loc indicatoare gen Rastplatz sau/și benzinării, dar și cu semn din acela de cazare în formă de pat, și hotărâm să încercăm acolo.

Când oprim la primul, șoc, e un ditamai hotelul, nu motel cu visam noi, și e foarte scump. Și toate de pe autostradă sunt așa, drept urmare trebuie să ne gândim la un plan B. Și uite-așa începe aventura noastră.

Schimb volanul cu Cristi, iau GPS-ul în brațe și mă pun pe căutat. Navigatorul ne arată câteva unități de cazare în apropierea locului în care ne aflăm, așa că ne încercăm norocul cu ele. Dar norocul pare epuizat chiar din prima. Unul este închis, altul e de 4 stele, pe unul nu îl găsim, și așa mai departe, până nu mai rămânem cu nimic. Și nici ora nu ne mai ajută deloc, pentru că s-a făcut deja 10 cu toate învârtelile astea și deja e beznă. Încercăm însă și cu indicatoarele pe care le găsim local. Toate par că ar fi de la privați. Poate i se face totuși cuiva milă de noi… Dar ce privat mai deschide ușa la ora asta unor străini?

Și uite așa ne trezim noi într-o pădure. Săgeata arăta încoace… hai să vedem unde duce. Ajungem la o primă luminiță care vine de la o casă. Nu pare a fi aici, dar zărim pe cineva la o fereastră la etaj.

Cristi încearcă să le atragă atenția, dar se pare că e mai greu decât credeam. Când în sfârșit observă că au pe cineva în curte, ne spun că nu e aici cazarea, ci câțiva kilometri mai sus.

Așa că pornim din nou prin pădure. Chiar dacă situația e ușor scary, nu pot să nu observ frumusețea copacilor de pe o parte și alta a drumului, care sunt singurele lucruri pe care le vedem în întuneric, luminate de faza lungă a farurilor. Da, cam ca în filmele de groază :)))

După acei câțiva kilometri ajungem din nou la o casă. Da! Aici e! Mai sunt și alte mașini parcate, deci pare ok. Dar nu e nicio lumină aprinsă, ce ne facem? Oare toată lumea doarme??? N-apuc să gândesc asta până la sfârșit că de nicăieri apare o pisică! Oh, ce drăguuuuț! Deci NU doarme chiar toată lumea! Oare dacă o tragem de coadă o să trezească stăpânii? :))

Oricât de hilară este situația, nu putem să uităm că tot pe-atâta e de stranie. Suntem în mijlocul pustietății într-o pădure în Austria, e 10 noaptea, beznă totală, nu cunoaștem limba și vrem să dormim în casa unor oameni care e posibil să creadă că suntem nebuni să le cerem cazare la ora asta.

Nu pot să nu mă întreb unde oare și DACĂ vom dormi noaptea asta.

Batem ușor în ușă… dar nimic. Ne gândim să aruncăm cu niște pietricele în geam, desigur, în glumă. Nu de alta dar numai un geam spart ne mai lipsește la ora asta :))

Încercând să ne gândim ce putem să facem, la un moment dat se aprinde o lumină la etaj. Evrica! Vine cineva să ne deschidă! Și când ne gândeam cu toții că vom fi salvați și în scurt timp vom putea pune capul pe o pernă, un domn iese în ușă și începe să ne turuie în germană.

Nu pare supărat, doar că nu prea înțelegem nimic. English, French, ceva, nenea? Nimic. O dăm pe semne. Încercăm să-i explicăm că vrem doar să dormim, dar verdictul cade brusc și sec. Nu.

”Nu” e cam tot ce înțelegem de la el. Că nu sunt locuri libere sau că e prea târziu, nu prea înțelegem bine, dar cert e că răspunsul este nu. Hilar e că după acest ”nu”, domnul continuă să ne tot zică lucruri, iar noi continuăm să nu înțelegem nimic. Ok, nu, am înțeles, dar ce oare ar mai fi de spus pe lângă asta? Orice ar fi… nu ne ajută cu nimic. Așa că plecăm…

Coborâm din nou prin aceeași pădure frumoasă de mai devreme, și revenim pe autostradă. Mergem așa o perioadă fără să ne dăm seama ce mai putem face. Șansele să mai găsim ceva la ora asta sunt extrem de mici. Dar suntem prea obosiți să continuăm așa, undeva trebuie să ne oprim. Dar unde?

Și fix când mă gândeam că nu mai am nicio idee, văd un panou care arată vreo 20 de km până la Viena. Așa aproape suntem?? Nici nu-mi dădusem seama. Și atunci îmi pică fisa. Iau repede telefonul, activez datele și intru pe booking. În 2 minute găsesc o listă generoasă de hosteluri și apăs cu frică pe primul, nu de alta dar e 11:30 și puține hosteluri au check-in non stop.

Ha! Uite ăsta are până la 12 noaptea. Înșfac repede GPS-ul, pentru că habar n-am unde o fi hostelul ăsta în toată Viena, și încerc să aflu cât ne-ar lua să ajungem până acolo. Câteva secunde cât calculează cred că nu respir. 15 minute!!! Repedeeeeeeeee! Avem chiar mai mult decât 15 minute la dispoziție, dar să ne luăm totuși și o marjă de eroare, poate nu nimerim din prima sau nu găsim parcare așa de ușor.

Îi dăm bice până acolo și la 12 fără 10 fix suntem la recepția hostelului. Abia după ce îi dau domnișoarei de acolo buletinul îmi dau seama cât de obosită sunt. Parcă tot holul se învârte cu mine. Mamă, trebuie să mă culc RAPID!

Aventura însă nu se oprește aici. După ce ne cazăm cu succes înainte de ora 12, mergem să luăm câte un bagaj din mașină. Intrăm înapoi în hotel, chemăm liftul pentru că stăm la etajul 6, și ne urcăm. Liftul este incredibil de lung, ceea ce e cel puțin ciudat. De ce ar fi un lift lung într-un hostel?

În fine, ajungem la etajul 6, coborâm din lift, tragem ușa grea de la culoar, intrăm, și apoi facem stânga spre direcția indicată ca să ajungem la camera noastră. Un miros destul de puternic de clor sau ceva similar ne lovește pe toți. Dar nu apucăm să vorbim prea mult despre asta că discuția ne este întreruptă brusc. Din urma noastră vine un zgomot mai ceva ca în filmele de groază. Cel mai oribil zgomot pe care l-am auzit în viața mea, un hârșâit metalic puternic și grav, care îmi trimite frisoane pe șira spinării. Rămân blocată. Mă uit încet în spatele nostru pe coridorul lung și rece. Nu e nimeni.

Fără să exagerez mă simt ca într-un film horror. Și toate îmi vin înapoi în minte. Căutarea prin pădure, liftul ciudat, și acum zgomotul ăsta… Oare visez? Am un coșmar? Sau așa obosită sunt că am început să am halucinații?

Cred că îmi ia mai bine de un minut ca să mă prind că zgomotul a venit de la ușa grea de la culoar pe care am lăsat-o să se închidă după noi. Și atunci toate mi se clarifică și mi se leagă în cap. Liftul lung, ușa grea, ciudată pentru un hostel, coridorul lung și rece, mirosul steril, ușile înșirate una după alta pe o parte și de alta… ĂSTA A FOST UN SPITAL!!!!

Ziua 11, luni, 11 august 2014

Oricât de creepy a fost descoperirea noastră de aseară, trebuie să recunosc că am adormit buștean în secunda 2 după ce am pus capul pe pernă, și am dormit la fel de lemn, fără să visez nicio fantomă.

Cu mintea odihnită lucrurile au început să se lege și mai mult, puzzle-ul început aseară în capul meu completându-se ca în serialele cu detectivi. 5 lucruri pe care le-am văzut ieri m-au făcut să reconsider descoperirea de aseară: un anunț de la recepție pe care scrie Summer Hostel, un anunț de pe ușa de la etaj pe care scria că doar studenții au voie să folosească bucătăriile de etaj, niște abțibilduri lipite pe tăblia patului, niște rafturi goale puse în perete și faptul că în cameră există un frigider. ACESTA ESTE UN CĂMIN STUDENȚESC!!!!

Ba nuuuuu!!! ACESTA ESTE UN CĂMIN STUDENȚESC care a fost un SPITAL!!!! :))))

Despre faptul că e cămin în timpul anului școlar nu există niciun dubiu. Ulterior am încercat să caut să văd dacă pe internet există vreo informație cum că ar fi fost în trecut și spital, dar nu am găsit niciuna care să îmi confirme explicit bănuiala, în afară de observațiile unor turiști care acuzau de asemenea izul spitalicesc al coridoarelor (și la propriu și la figurat). Însă faptul că latura lungă a hostelului este situată pe o stradă care se numește Burgerspitalgasse este dovadă suficientă pentru mine.

Așadar, dacă vreți să stați în acest nonconformist hostel sau, dimpotrivă , dacă vreți să fiți siguri că îl evitați, el se numește Strawberry (Youth) Hostel Vienna. Dincolo de toate, eu personal nu l-aș evita. Mi s-a părut un hostel super ok, curat, confortabil, și cu locație foarte bună pentru cei ce vor să viziteze Viena.

Părăsind spitalul/căminul/hostelul nostru drag, am început în mod oficial ultima zi pe drum și am intrat în linie dreaptă spre casă. Mă rog, oarecum dreaptă.

Pe măsură ce părăsim Austria și avansăm suficient de mult în Ungaria (pentru care ne luăm vignetă de la graniță), realizăm imediat că se simte apropierea de România. Și nu cu un lucru pozitiv din păcate, ci cu manevrele nesimțite pe autostradă ale mașinilor consătenilor noștri.

Unde mai pui că din cauza unui accident, suntem nevoiți să stăm o bună bucată de vreme blocați sau în coloană deplasându-ne bară la bară cu viteza melcului, fiind forțați să stăm lângă oameni care ascultă manele la maxim cu geamurile deschise și cu mâna stângă pe afară plină de ghiuluri. Unul dintre acele momente în care ne e rușine că avem numere de România…

În Vama Cenad

Din fericire chinul nu durează chiar o veșnicie și se dă drumul la mers. Pentru trecerea graniței scot aparatul foto ca să fac o poză ca de obicei, așa… fără vreun motiv grandios în sine, dar ulterior îmi dau seama acasă că în aceste 2 zile de drum, e singura poză pe care am făcut-o.

Ceea ce e foarte neobișnuit pentru mine, de unde nu reiese decât că a fost cel mai obositor și mai plictisitor drum pe care l-am făcut vreodată. Să mergi 2 zile întregi numai pe autostrăzi nu e deloc floare la ureche, mai ales când faci un pic peste 1000 de kilometri în fiecare zi și nu te dai jos de dimineață până seara decât 1 dată pentru mâncat și eventual încă o dată sau de două ori pentru toaletă. Moment în care realizez cam cât de greu e să fii șofer de tir.

Aproape de fiecare dată când am intrat cu mașina în România a fost după un drum lung. Și oricât de nasoale sunt drumurile noastre față de ale LOR, oricât de lipsă ar fi autostrăzile și oricât de necivilizați ar fi unii dintre oamenii care locuiesc aici, nu pot să nu mă bucur teribil atunci când trec granița. Pentru că România e… acasă :)

Călătoria noastră nu s-a încheiat la graniță, desigur, ci de acolo am mai avut cale lungă până la București, unde am ajuns în jur de ora 1:30 dacă mai țin minte, după un hei rup destul de greu, pentru că ultima bucată e mereu cea mai grea. Noroc ca de obicei de Cristi, care nu are probleme să conducă noaptea, că eu una, poate și din cauza miopiei, nu mă simt deloc bine, mai ales pe drumurile cu 2 benzi.

Per total nu a fost un drum la fel de aventuros ca cel de acum 2 ani (n-avea cine să ne aresteze :)), dar important e că am ajuns cu bine acasă. Pot însă să spun că nu recomand nimănui să facă un drum așa de lung în 2 zile, nici măcar cu 2 șoferi cum a fost noi, pentru că a fost extrem de obositor. Și nu numai pentru cel ce conducea când conducea, ci și pentru ceilalți doi din mașină. Cu siguranță după asemenea drum nu poți să spui că ai revenit din vacanță, pentru că oboseala din mașină anulează relaxarea pe care ai acumulat-o zilele anterioare și îți mai trebuie încă vreo săptămână să îți revii la normal.

În final… ce pot să mai zic? Am avut o vacanţă ca nicio alta, am trecut prin toate stările posibile şi imposibile, de la cel mai trist om până la cel mai fericit din lume, de la cel mai nervos la cel mai zen, şi aşa mai departe. Am dormit în cea mai gamă largă de condiţii din toate vacanţele mele de până acum, la cort (chiar şi cu jumate de cort ud :))), la hostel, la pensiune, în dormitor comun la 3450 de metri, la hotel de 4 stele şi, nu în ultimul rând, în maşină, din mers, cu falca lipită de geam :))) Nu, nu când conduceam eu! :)))

Dar poate mai important decât toate astea, din tura asta am învăţat mai multe lecţii decât m-aș fi gândit vreodată că pot învăța într-o vacanță de 11 zile, încât dacă încerc să le enumer sigur voi uita câte ceva:

– am învăţat că socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg (lucru pe care îl ştiam deja, dar ….)

– am învăţat că e esenţial să nu uit şi să îmi aduc aminte din când în când de ce m-am apucat de munte, că uneori poate să te ia valul aiurea

– am învăţat că nu trebuie să mai pun aşa multă presiune pe mine şi pe planurile pe care le fac, mai ales când am o singură şansă şi reușita mereu depinde de vreme

– am învăţat că pe viitor trebuie să fac cumva să am mai multe şanse ca să mă pot mula după vreme

– am învăţat că pe munte, şi mai ales în alpinism, formarea echipei e un lucru extrem de important

– am învăţat să am mai multă grijă ce haine/echipamente îmi iau la mine, pentru că unele m-au încurcat şi mi-au făcut probleme

– și nu în ultimul rând, am învăţat că sunt foarte foarte norocoasă…

…ceea ce știam deja, dar mereu e drăguț să îți aduci aminte.

The end :)


Utile:

Costuri:

Preţ benzina (95) (august 2014):

– În România: 6,12-6,36 lei/l, adică 1,4 – 1,45 euro/l
– În Ungaria: 408-450 Ft/l, adică 1,3 – 1,4 euro/l (preţul mai mare e pe autostradă)
– În Austria1,4-1,6 euro/l (preţul mai mare e pe autostradă)
– În Elveţia: 1,845 – 1,980 CHF/l, adică 1,53 – 1,64 euro/l
– În Germania1,7 euro/l (pe autostradă)

Vignete:

Vignetă Ungaria: 13 euro (valabilă 10 zile)
Vignetă Austria: 8,5 euro (valabilă 10 zile)

Vignetă Elveţia: 40 CHF (aprox. 33 euro) (valabilă 14 luni, dar nu din momentul în care o cumperi. De exemplu pentru 2014 este valabilă de la 1 decembrie 2013 până la 31 ianuarie 2015)

Cazare:

Hostel Strawberry, Viena, Austria: 23 euro / persoană (camerele erau cu 3 paturi)

Hartă rutieră:


Vizualizaţi Chamonix -> Bucuresti pe o hartă mai mare


Pentru a vedea galeria foto: click pe prima poză şi apoi le puteţi frunzări cu scroll, la dimensiune mare.


Aparat foto: Sony Alpha a6000 (ILCE-6000) + obiectiv 16-50


Utile:

În afară de cele două ponturi din jurnal, pentru cei interesaţi de ascensiunea pe Mont Blanc, am scanat acest pliant de la Maison de la Montagne; citiţi cu atenţie, conţine informaţii foarte utile:

Ruta normală spre Mont Blanc (via Gouter):

0

9 comments

  1. Foarte multe detalii in articolul tau; o sa-l mai citesc de cateva ori; m-am amuzat cu “bluza vietii” ;-) de acord cu tine referitor la manipularile pentru a-l promova pe unul sau pe altul (in toate domeniile cred ca se practica si nu e corect); foarte bun sfatul tau referitor la cursuri; cred ca se pot intampla multe accidente (minore sau nu) daca nu ai un minim de cunostinte pentru deplasarea pe ghetar.

  2. Excelent articol. Felicitări! Fotografiile sunt de excepţie! În iulie când am poposit şi eu la Chamonix am prins o vreme ploioasă şi din păcate nu am putut urca cu telecabina. Drept urmare m-am delectat acum cu fotografiile tale minunate.

  3. Buna Alexandra,

    De cand nu am mai intrat pe blogul tau(ceea ce nu inseamna ca te-am uitat), i-ai schimbat si look-ul. Imi place tare mult!

    Fooarte frumoasa povestirea, peisajele, iar mancarea…arata demential!!!

    Bluza ta e foarte frumosa! Sa o porti sanatosa si la cat mai multe drumetii cu ea!
    Apropo, de o bluza, am si eu o poveste :)) Vara asta cand am fost la Paris, am vazut la o fata in metrou o bluza care mi-a placut foarte mult.
    Peste cateva ore, am gasit o bluza identica in vitrina unui boutique…Ete nah coinicidenta ;))

    Te imbratisez cu drag,
    Andrea

      1. Dap, mi-am luat-o ;)) le-am povestit si vanzatoarelor de la magazinul cu pricina despre cum vazusem o bluza identica la cineva in metrou ;))

  4. Buna Alexandra,
    Felicitari in primul rand pentru blogul tau, se vede ca esti pasionata. :)
    Imi propun ca ajung anul acesta in Chamonix mai mult pentru o drumetie pe Mont Blanc…As vrea o iesire de o zi (urcat si corobat) cum ar fi la noi pe Jepii Mici-Vf Omu. Stii sa existe ceva de genul? Din cate am gasit eu sunt numai drumetii cu ghid de escalada Mont Blanc…
    Multumesc,

    1. Buna Anca!
      In zona Chamonix sunt multe trasee faine de trekking pe care le poti face intr-o singura zi.

      Ai aici doua dintre ele:
      http://bloguldecalatorii.ro/2014/10/alpi-2014-cap-7-aiguillette-des-houches.html
      http://bloguldecalatorii.ro/2014/09/alpi-2014-cap-4-aiguilette-des-posettes.html

      Sunt foarte faine pentru o zi, dar recomand din suflet sa faci si o tura de 2 zile cu somn la Refuge La Flegere (unde este un apus fenomenal, poze aici: http://bloguldecalatorii.ro/2012/11/tour-mont-blanc-etapa5-les-houches-chamonix-le-brevent-la-flegere.html).

      Ziua 1: Les Houches – Le Brevent – Grand Balcon Sud – La Flegere
      Ziua 2: La Flegere – Lac Blanc – Argentiere

      E cel mai frumos traseu din zona Chamonix dupa parerea mea, si nu trebuie ratat daca esti in zona. Niste poze si de la Lac Blanc vezi aici: http://bloguldecalatorii.ro/2012/11/tour-mont-blanc-etapa6-la-flegere-lac-blanc-col-de-balme-refuge-les-grands.html

      Daca vrei detalii, da-mi un mesaj la contact si iti pot trimite paginile din ghidul meu in care sunt descrise traseele cu tot cu schite.

Leave a Reply

Your email address will not be published.