ALPI 2014 – Cap. 7: Aiguillette des Houches si potopul

Tot vineri, 8 august 2014

Cu stomacul revenit de după parapantă, pornim în formulă completă spre traseul de astăzi. Ca şi ieri, am ales tot un acuşor (Aiguillette des Houches), pentru care conducem câţiva kilometri până în Les Houches, şi apoi urcăm pe serpentine abrupte până la o parcare care se cheamă Le Bettey (drumul spre La Flatiere).

Abia găsim un locuşor pentru a lăsa maşina, şi apoi pornim pe traseu în sens orar. E o zonă superbă cu căsuţe tradiţionale din Alpi, care mai de care mai frumoasă. Mi-e greu să nu-mi imaginez cum ar fi să trăiesc în una dintre ele.

Pornim!

Vremea e excelentă, mult mai bună ca ieri, cel puţin aici în Aiguilles Rouges pe la 1000 – 2000 de metri, pentru că vis-a-vis în Mont Blanc stă altfel situaţia la peste 4000 de metri. Noi însă ne putem bucura de un super spectacol.

Moţ :)
 

Tot traseul de urcare după ce ieşim în golul alpin admirăm dansul norilor care înghit toate vârfurile acelea înzăpezite, gândindu-ne cam cât de frig e pe acolo, nu de alta dar aici la noi e teribil de cald.

Ieri prea m-am simţit ciudat fără nimic în spate, aşa că pentru azi am rugat-o pe Monica să-mi împrumute rucsacul ei

Ne scurgem pe potecă şi urcuşul continuu în combinaţie cu soarele arzător ne sleieşte de puteri şi abia înaintăm. Noroc că mai devreme am savurat un meniul complet şi diversificat compus din toate fructele de pădure din zonă :D

Triple Yuuuum! Dacă aş putea să supravieţuiesc mâncând NUMAI asta, în fiecare zi, aş fi cea mai fericită :D

Înaintăm cu atât mai greu cu cât oriunde ne-am uita, priveliştea e incredibilă, ne vine să ne oprim în loc şi să admirăm ore în şir.

Ca acest cuplu de exemplu :)

Ultima urcare înspre vârf este însă şi mai solicitantă. Şi în plus, mai întâi avem de depăşit un “vârf fals”, şi abia apoi ni se arată în faţă ultima porţiune.

Ultimul urcuş
Cristi în acţiune
O doamnă ce urcă în urma noastră

Mai dau aparatul şi lui Cristi, doar doar poate dacă-s mai uşoară mă propulsează vântul mai repede spre vârf. Da’ de unde vânt? :)) Ieri bătea ca turbatul, azi s-a dus la culcare… Deloc nu poţi să te bazezi pe el la nevoie! :))

Când ajungem în final pe vârf, mie de fapt îmi seamănă mai degrabă cu o şa, nicidecum cel mai înalt punct din zonă. Dar dacă aşa zice plăcuţa…

Cristi ajunge pe vârf
Eu lângă momâie
 

Mai departe însă începe o creastă foarte frumoasă, paralelă cu valea Chamonix, pe care am văzut că se dusese şi Cezar, care era mai în faţa noastră, aşa că ne hotărâm să ne ducem şi noi încolo. Mă atrage prea tare!

Creasta cu cele 2 mici cocoaşe

Pornim entuziasmaţi savurând poteca lină care ne permite să ne delectăm cu o privelişte 360 de grade a întregii zone. Dar undeva clar trebuie să ne oprim şi să absorbim totul în linişte. Creasta face vreo două cocoaşe domoale, şi după a doua stabilim baza.

Aiguille du Midi (stânga) şi Mont Blanc du Tacul (dreapta) ieşind din nori
Nu-mi vine să cred că am fost acolo sus pe ac numai cu câteva ore în urmă :)

Eu sunt un pic obsedată de o poză din ghid, care arată că e făcută de la un lac. Dar eu nu văd niciun lac în zonă. Unde e lacul? Eu vreau la lac! :)))

De pe creastă însă zăresc două ochiuri de apă mai jos spre stânga. Comparând totuşi cu poza, îmi dau seama că sigur nu e făcută de acolo. Eh, de fapt nici nu prea mă interesează, lac să fie! :)

Cele 2 ochiuri de apă

Las rucsacul în creastă lângă Cristi, iar doar aparatul cu mine, şi cobor în fugă într-acolo, promiţând că mă întorc repede.

Spre masivul Fiz

Lacurile nu sunt foarte departe, cred că în vreo 5 minute ajung la ele. Şi sunt cu totul extaziată. E incredibil cum doar 2 simple ochiuri mici de apă ce nu păreau nimic special de sus din creastă, şi nici măcar când m-am apropiat un pic de ele, pot fi atât de superbe atunci când eşti lângă ele.

Ca de obicei, entuziasmul mă face în cale-afară de agitată şi în loc să stau un pic liniştită mai întâi şi să asimilez frumuseţea, mă arunc să fac un milion de poze şi alerg disperată de colo colo în căutarea celor mai bune unghiuri. Sunt aşa de fericită încât îmi vine să chiui, că dă pe-afară! Aşa de rău îmi pare că n-a venit şi Cristi cu mine să vadă şi el încât îmi vine să urc la loc şi să mai fac drumul dus—întors încă o dată şi cu el.

Ca să nu se îngrijoreze că am dispărut, nu stau foarte mult şi mă întorc, nu de alta dar de acolo de unde e el, nu mă poate vedea. Numai bine că fix înainte să ajung începuse şi el să-şi lungească gâtul după mine.

This is the life :)
 

Acum în sfârşit mă pot relaxa pe creastă şi pot lua o pauză de masă în locul cu cea mai frumoasă privelişte spre Mont Blanc. Pare atât de aproape, încât ai impresia că poţi atinge cu mâna norii de „vis-a-vis”.

După cam 15 minute de contemplaţie, decidem că e cazul să o luăm din loc. Cezar ne întreabă dacă e ok să continue singur pe creastă spre Refuge de Bel Lachat şi să coboare în Chamonix. Ştiu că şi pe acolo e foarte frumos, iar noi oricum trebuie să mergem să recuperăm maşina, deci nu e nicio problemă dacă ne despărţim. Aşa că stabilim să ne vedem mai târziu în camping.

Eu şi Cristi ne întoarcem pe creastă până înapoi pe vârf, apoi coborâm serpentinele pe care am şi urcat, după care pornim mai departe în circuit spre stânga, nu spre dreapta de unde am venit. Continuăm să mergem în sens orar.

Numai că mergem ce mergem şi mie mi se pare că direcţia e mult prea spre Chamonix, iar noi trebuie să mergem complet în direcţia opusă. E drept că pe schiţa din ghid spune că la un moment dat se face brusc spre dreapta (adică în direcţia bună), dar parcă ne îndepărtăm de adevăr din ce în ce mai mult.

Priveliştea e încă frumoasă (spre gheţarul Bossons), nu ne plângem prea tare, dar se pare că cerul a cam început să se schimbe cu totul. O-ooou!

Mult mai târziu decât m-aş fi aşteptat, poteca face în sfârşit acea cotitură bruscă la dreapta, apoi ajungem la Chalets de Chailloux (unde cred că e doar stână), şi apoi intrăm în pădure şi îi dăm bice la vale.

Începe să picure un pic, ceea ce ne face să grăbim niţel pasul şi să alergăm un pic, dar până la maşină se opreşte. Ah, hai că-i bine.

La final de traseu

Chiar de la venire ne gândeam să ne oprim câteva minute la Gite Tupilak, care e fix pe drumul pe care am urcat mai devreme spre traseu, cabana la care am dormit acum doi pe Tour du Mont Blanc unde lucrau cei doi români care ne-au recuperat cu maşina. A fost atunci o poveste de pomină, dacă n-aţi citit, o găsiţi aici.

Ne bucurăm că picuii de ploaie s-au oprit, ignorând că cerul e încă foarte urât.

Intrăm în cabană, vedem doi oameni, un bărbat şi o femeie, şi îi întrebăm discret, în engleză, dacă mai lucrează acolo cei doi români (nu mai ştim din păcate cum îi cheamă). Ei spun că da. Eu zic, ok, puteţi să-i chemaţi? Ei: păi… noi suntem (tot în engleză). La care rămân şocată. O dau pe română şi mă fâstâcesc, pentru că nu-i recunosc. Zic, vai, dar ce gafă, nu v-am recunoscut, nu ştiu dacă ne mai ţineţi minte dar am stat aici acum 2 ani.

La care ei: ah, păi acum 2 ani nu eram noi, era altcineva.

Facepalm! Deci m-am făcut de râs de două ori! :))))

Ne spun că cei de acum doi ani au plecat în Anglia şi că au venit ei în locul lor. Bărbatul de acum e cumnatul celui de atunci. Sunt şi ei doi oameni tare drăguţi, vorbim câteva minute, ne întreabă cum de ne-am întors în Chamonix şi ce facem pe-aici, şi ne invită să mai trecem şi mâine să mai vorbim dacă avem timp, că acum e fix ora 19 când trebuie să servească masa.

Plecăm de la ei, şi în secunda 2 după ce am întrat în maşină brusc începe un potop cum n-am mai văzut în viaţa noastră. Abia vedem pe unde mergem, şi când să ne pregătim să ne înscriem pe drumul expres (cam ca o autostradă) care duce înapoi în Chamonix, GPS-ul fix atunci se găseşte să se piardă cu firea, şi greşim drumul, trezindu-ne în direcţia opusă. Ei, acu ce naiba mai facem? Nu vedem nimic, şi cine ştie unde e următoarea ieşire.

Pentru un moment GPS-ul îşi revine, şi ne spune să facem dreapta la prima, în câteva sute de metri. Ah bun, nu e aşa departe. Dar prostul se pierde iar, fix în punctul cheie, unde e o îmbârligătură de căi de acces, în condiţiile în care la 3 metri în faţă nu se vede mai nimic. Atât de tare toarnă! Ne oprim undeva total aiurea, în mijlocul drumului, pentru că nu ştim pe unde s-o luăm. După care ne dăm seama că iar am ratat accesul bun cu doar câţiva metri, aşa că după ce ne asigurăm că nu vine nimeni (nu e ca şi cum mai sunt mulţi nebuni pe stradă în potopul ăsta), facem câteva manevre total nepermise (nu e ca şi cum poliţia ar sta în potop să ne dea nouă amendă :))), şi apoi suntem în sfârşit înscrişi corect pe drumul spre Chamonix.

Potopul e aşa de mare încât pe de o parte şi de alta a drumului, unde ar trebui să se vadă munţi, acum nu se zăreşte absolut nimic. Dacă acum aş trece pe aici prima dată, aş zice că-s la câmpie, nu că sunt între nişte munţi de 2500 respectiv 4800 de metri. Dau să fac un filmuleţ sau o poză ceva, dar îmi dau seama că am pus aparatul în portbagaj. Aşa ceva chiar era de pozat. Eh, dar asta e, ne va rămâne doar în memorie.

După câteva minute şocul iniţial trece şi rămânem doar tăcuţi în maşină, în timp ce rulăm cu viteză nu foarte mare, nu de alta dar ștergătoarele nu fac faţă nici 2%.

Şi în liniştea aceea pe fundalul căreia se aude doar zgomotul sacadat al ştergătoarelor şi răpăiala ploii pe maşină, creierul mi se relaxează. Şi atunci îmi amintesc.

F*#k! Dimineaţă am lăsat cortul deschis ca să se aerisească!!

Simt cum mi se scurge tot sângele din cap.

Îmi şi imaginez cum salteaua din cort pluteşte acum pe valuri valuri de apă şi că totul e ud. Aş vrea să mă teleportez în camping, dar nu pot. Mai repede de atât nu putem merge.

În 5 minute ajungem în camping. În drum spre cortul nostru, trecem pe lângă 2 corturi mari distruse sau puse la pământ. E un dezastru ce se vede pe aici. Furtuna a zburat scaune de plastic, a rupt beţe, a stricat tot ce a prins. Înghiţim în sec, tabăra noastră oare cum o arăta? Ajungem la cortul nostru şi încă toarnă atât de tare încât mi-e frică să ies din maşină. Ştiu că mă voi uda toată cu tot cu umbrelă. Îmi fac însă curaj.

Fug repede până acolo, şi tot ce pot să fac este să închid fermoarele la cort cât mai repede, că apa dinăuntru oricum n-aş avea cum s-o scot acuma, şi nici salteaua n-aş putea să o bag în maşină. Aşa că singura soluţie e să minimizez daunele de aici încolo.

Apoi fug înapoi la maşină, intru la loc, şi rămânem aşa o vreme în tăcere. E un sentiment super ciudat să ştii că ţi-a intrat apă în casă, că singurul adăpost e maşina, şi că nu poţi decât să stai în ea în poziţie aşezată, fără mult spaţiu de mişcare.

Liniştea e întreruptă de telefon fix când ne întrebam „aoleu dar Cezar o fi terminat traseul???” E chiar el. Zice că e aproape de Chamonix, şi că e ok.

Cât de ok e… nu prea pot să-mi imaginez, având în vedere că toarnă şi el e în sandale şi şosete, deci sigur s-a udat măcar la picioare chiar dacă are pelerină… aşa că îi spunem că venim să îl luăm cu maşina de la capătul traseului.

Când ne întâlnim, ploaia deja s-a oprit. Slavă Domnului!!!

Revenim în camping şi … a venit momentul adevărului. Să facem evaluarea daunelor! Oare mai avem unde să dormim la noapte sau ne mutăm în maşină? :))) Deschidem cu teamă cortul şi contabilizăm:

Apă în cort – check!

Saltea udă – check!

Saci de dormit uzi – check!

Daaar, vestea bună este că apa este puţină, salteaua e udă doar un pic, şi doar la picioare, iar sacii de dormit s-au udat foarte puţin tot aşa doar la picioare, şi numai pe exterior, interiorul e uscat. Perfeeeect!

Fiindcă n-am nicio cârpă (grrr, mereu uit să iau!), folosesc o pereche de şosete ca să şterg sacii de dormit :)))

O concluzie semi-amară trage şi Cezar, după ce observă că de la furtună i s-a rupt un băţ de la cort. E ok deocamdată, dar nu va mai putea pune cortul din nou după ce îl strânge de aici. De unde tragem concluzia că în ultima noapte pe drumul spre România va trebui să căutăm o cazare în loc de camping, ceea ce sincer nu pot să zic că nu mă bucură, pentru că m-am cam săturat de cort ca de mere acre. Ce pensionară sunt :)))

După ce mai dregem un pic situaţia în cort, plecăm în centru să mâncăm ceva, că deja e târziu. Ne dăm seama că suntem chiar norocoşi uitându-ne la oamenii care au găsit stricăciuni mult mai mari şi acum muncesc să-şi repună corturile pe picioare, asta dacă mai e posibil. Toată lumea are treabă, zici că a trecut uraganul pe aici, nu alta.

Fiindcă sunt cam obosită, propun să găsim ceva de unde putem mânca rapid. Mergând pe străduţa pietonală cu multe magazine şi restaurante (Rue du Docteur Paccard – în cinstea omului care a ajuns, împreună cu Balmat, pe Mont Blanc pentru prima dată în istorie), observăm un mic fast food cu meniu destul de interesant. Decidem să luăm de aici nişte mâncare semi-sănătoasă :P

Comandăm şi ni se spune că e gata în 10 minute. Fiindcă au un spaţiu la etaj, mergem acolo să aşteptăm. Cristi anunţă că nu mai vrem la pachet, ci să ni le aducă sus, şi urcăm. Mâncarea lui Cezar vine la timp, a noastră nu. După 15 minute încă nu am mâncat. Când Cezar merge jos să mai ia ceva şi să întrebe ce se întâmplă cu comanda noastră, este întrebat foarte nonşalant, ba chiar de 2 ori, dacă am plătit. Noroc că nu m-am dus eu să întreb, că îi strângeam de gât. Asta e chiar nesimţire. Şi la ce foame mi-e….

Bun, îi mulţumim lui Cezar că a întrebat de comanda noastră, că altfel probabil că mai aşteptam o mie de ani, şi ne punem pe o nouă rundă de aşteptat. După încă 15 minute, iar nimic. Nervii mei deja sunt întinşi la maxim. De data asta merge Cristi să vadă ce s-a întâmplat, şi găseşte comanda noastră atârnată în cui într-o pungă. Le spune că a anunţat că nu o mai vrea la pachet, dar nu primeşte nici măcar o amărâtă de scuză.

După mai bine de o oră după ce am comandat, în sfârşit mâncăm şi noi, dar nu mai avem nicio poftă. Nici măcar n-a fost bun…

Aşadar de unde ne doream şi noi să mâncăm ceva rapid şi să ne întoarcem în camping, am pierdut o căruţă de timp. Recomand astfel cu prietenie să evitaţi acest loc numit Poco Loco…

În cort, în afară că miroase a apă de ploaie, nu e chiar aşa de rău. Am pus o păturică semi-udă peste partea din saltea care era udată, şi e chiar ok dat fiind că suntem în saci. Deci… somn uşor! :)

Va urma.

Pentru a vedea galeria foto: click pe prima poză şi apoi le puteţi frunzări cu scroll, la dimensiune mare.

Aparat foto: Sony Alpha a6000 (ILCE-6000) + obiectiv 16-50

Utile:


Indicaţii despre traseu:

Data: 8 august 2014
Echipa: Cezar, Cristi şi eu

Locaţie: Les Houches, lângă Chamonix Mont Blanc
Munţi: Alpii Francezi
Punct de plecare: Le Bettey
Tip traseu: drumeţie

Traseu:
Le Bettey (1340 m) – Plan de la Cry – Pierre Blanche – Aiguillette des Houches (2285 m) – Chalets de Chailloux – Plan de la Cry – Le Bettey

Marcaj: marcaje nu prea sunt, dar la toate intersecţiile sunt indicatoare şi e imposibil să te pierzi (poteci foarte bune)

Timp: 5h 30 – 6 h
Diferenţă nivel: +950 m, -950 m
Lungime traseu: 8 km

Schiţă traseu:

Atenţie că pe schiţă e o mică greşeală de figuraţie a traseului, şi anume în realitate, la coborâre de pe vârf mai întâi se coboară pe o porţiune comună cu cea de la urcare, şi abia apoi se continuă circuitul în sens orar, adică spre stânga. De pe schiţă se înţelege că încă de pe vârf se face stânga pe un traseu nou.

Noi am făcut traseul în sens orar, aşa cum este indicat şi pe schiţa din ghid. Se poate însă face şi în sens invers, mai ales dacă plecaţi dis de dimineaţă.

Pentru a ajunge la parcarea de unde începe traseul, venind dinspre Chamonix, trebuie mers spre Les Houches, şi apoi urcat pe serpentine spre La Flatiere.

Atenţie că pe acele serpentine sunt multe bifurcaţii şi uneori nu e evident care e drumul principal şi care e cel secundar. Urmăriţi indicatoarele spre La Flatiere, sau, cel mai bine, folosiţi un GPS.

Maşina trebuie lăsată în parcarea numită Le Bettey, adică aici:

Nu există autobuz din Les Houches spre La Flatiere.

Teoretic prima bucată de traseu, între Le Bettey şi Plan de la Cry este comună şi la urcare şi la coborâre, dar practic există 2 căi, oarecum paralele. Noi la dus am mers pe drumul asfaltat, admirând casele frumoase, şi la întoarcere am luat-o pe poteca din pădure, ca să diversificăm. În timp ce urcam la dus pe drumul asfaltat, am văzut indicatoare pentru poteca din pădure (ceva cu “par le sentier forestier”) dar le-am ignorat, cu gândul să mergem pe acolo la întoarcere.

Parcarea de unde începe traseul:


Vizualizare hartă mărită

Costuri:

Cazare:

Camping Les Aroles, Chamonix, Franţa: 27 euro / noapte (preţ pentru 3 pers cu o maşina + 2 corturi)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *