Belgia: Brugge

Brugge, 29-30 aprilie 2014

Mi-e foarte greu să mă adun ca să scriu despre Brugge şi tot ce am trăit acolo. Practic am atâtea în cap încât nu ştiu de unde să încep şi unde să termin. Per total, am stat în Brugge 2 zile şi 2 nopţi, însă i-am bătut atât de mult străzile încât am impresia că am stat mult mai mult.

Chiar dacă a trecut mai bine de o lună de când m-am întors de acolo, pe măsură ce revăd pozele intru automat din nou în atmosfera medievală a Brugge-ului. Sunt încă sub vraja lui şi mi-e teamă ca această stare să nu îmi reducă jurnalul la un lung şi plictisitor şir de exprimări uşor diferite dar care toate înseamnă “Doamne cât de frumos e Brugge!”.

Singura perioadă de timp petrecută în Brugge în care nu m-am simţit aşa a fost drumul de la gară până la prima clădire din centru.

După ce ne-am dat jos din tren, am luat o hartă de la punctul de informare din gară, şi am pornit pe jos prin parc. În doar câteva minute am ajuns la primele clădiri, iar în acel moment Brugge m-a lovit atât de puternic încât tot restul zilei am fost şocată. Desigur, în cel mai frumos mod cu putinţă.

Literalmente mergeam pe stradă şi spuneam în continuu “nu pot să cred că aşa ceva există” sau întrebam retoric spre Cristi (ca să nu mai vorbesc singură, nu de alta) “is this for real??”. Am avut impresia de câteva ori, la modul cel mai sincer, că visez.

Să vă explic cum îmi imaginasem eu că e Brugge înainte să ajung acolo. Nu citisem foarte mult despre el, văzusem doar câteva poze şi credeam, stupid me, că toate clădirile acelea frumoase cu fronton triunghiular şi toate celelalte cadre de poveste se găsesc toate într-o zonă mică a oraşului, într-un tipic centru istoric de dimensiuni restrânse, pe care toate oraşele medievale îl au, şi că în rest, oraşul este cât se poate de normal.

Ei, şocul cel mare a venit în cazul meu nu numai în primă fază, când am început să văd toate acele clădiri superbe din zona Begijnhof care zău dacă nu par că-s de pe altă lume, dar cu atât mai mult când am început să avansăm prin oraş, şi să ne depărtăm de centrul centrului, numai ca să observ că medievalul se păstrează.

Ba mai mult, odată ce te îndepărtezi numai cu câteva străduţe mai încolo de zona maxim centrală, străzile medievale, înguste şi pietruite, sunt goale. Din cât în când mai apare un localnic cu ceva plase de cumpărături, sau nişte copii plecând de la şcoală pe bicicletă, şi abia atunci poţi să realizezi pe bune unde eşti şi să simţi cu adevărat acest oraş.

Un oraş medieval cu un centru istoric intact IMENS, cu enorm de multe clădiri originale (sau dacă nu sunt originale, sunt reconstruite identic cu originalul), pe ale cărui străduţe cochete localnicii îşi trăiesc viaţa în mod normal, ca şi cum normalitatea lor n-ar fi nimic ieşit din comun şi nu ar trăi la câţiva paşi de locuri care sunt în marea majoritate a timpului pline ochi de turişti din toată lumea.

Practic, din câte am citit, este oraşul cu cel mai mare şi mai bine păstrat centru istoric din lume. Chiar nu e deloc de mirat că tot acest centru medieval, înconjurat aproape integral de apă, este parte din patrimoniul UNESCO. Iar istoria pe care o poartă este cel puţin fascinantă.

Cu o poziţie strategică excelentă, cu acces la mare şi pe ruta celor mai importante rute comerciale, în secolul 12 Brugge era deja centrul comerţului internaţional. Deci cel mai puternic oraş comercial din LUME, în caz că era neclar :) Una dintre cele mai importante ramuri ale comerţului era cea a lânii. În 1309, la Brugge s-a deschis Bursa (cel mai probabil prima bursă din lume). Nu pot decât să-mi imaginez ce era acolo la vremea aceea.

Din păcate, începând cu anul 1500, Brugge a intrat în declin deoarece şi-a pierdut legătura cu marea din cauza aluviunilor care au făcut canalul Zwin impracticabil. În secolul 17 s-a încercat o readucere la viaţa cu ajutorul industriei dantelei, însă fără prea mare succes. Brugge a rămas în anonimat până în secolul 19, ba chiar spre secolul 20.

Abia după 1965 Brugge a fost readus la viaţă printr-o renaştere turistică, multe clădiri şi monumente fiind renovate şi astfel a căpătat faima de astăzi.

Nu-mi dau seama dacă localnicii s-au obişnuit cu asta, dar par să se simtă destul de bine. Şi la urma urmei, ca să citez unul dintre localnicii pe care i-am cunoscut acolo, “dacă nu eşti ok cu mulţimile de turişti, nu stai aici”. Numele lui este Steven, are vreo 27 de ani, e înalt, slaaaaab şi poartă ochelari cu rame negre ca şi mine, şi a fost gazda noastră de pe couchsurfing în Brugge. Ne-a primit 2 nopţi în casa lui din cărămidă vopsită în alb, unde locuieşte cu încă 3 prieteni.

Pentru noi, aceasta a fost prima experienţă oficială prin Couchsurfing, şi în mare parte datorită faptului că a fost în Brugge şi ne-a permis să explorăm acest oraş minunat atât de autentic, n-o vom uita niciodată.

După prima noapte petrecută în Brugge, m-am felicitat pentru faptul că am ales să stăm aici mai mult de o zi. Pentru că într-o zi nu ai timp să simţi oraşul, să te depărtezi mult de pieţele centrale, să înţelegi mai bine despre ce este vorba în Brugge. Am întâlnit câţiva oameni care au fost o zi la Brugge şi nu au fost atât de impresionaţi ca mine. Desigur, nu spun că dacă vii la Brugge trebuie să fii musai impresionat peste măsură, însă cred cu tărie că se merită să stai aici cel puţin o noapte, dacă nu mai multe. Brugge este genul de oraş în care trebuie să te trezeşti şi să te culci la loc seara, cu tălpile obosite după o zi plină de păşit pe piatră cubică.

Iar pentru noi, faptul că ne-am trezit de 2 ori în casa lui Steven, în inima Brugge-ului, la doar câţiva paşi (literalmente) de Biserica Notre Dame (Church of Our Lady), a însemnat enorm. Să ieşi din casă, să închizi uşa după tine şi să te trezeşti direct pe o străduţă pietruită pe care din când în când vezi turişti gură cască trecând cu harta în mână pe lângă casa “ta”… e absolut genial!!!

Şi cel mai amuzant a fost că în prima zi, înainte să ne întâlnim cu Steven la ora 19, ne-am plimbat vreo câteva ore bune prin Brugge, şi am trecut şi noi, gură cască, pe aceeaşi stradă superbă, pe lângă casa lui, cel mai probabil cu harta în mână sau în buzunar, fără să ştim că fix pe strada aceea vom locui pentru următoarele 2 zile.

În Brugge n-ai nevoie de transport în comun. Ajungi oriunde destul de repede. De la casa lui Steven, în doar câteva minute ajungeam în faimoasa Markt, marea piaţă centrală a Brugge-ului. La încă 2 paşi e cealaltă piaţă consacrată din Brugge, Burg. Deşi e greu să nu fii un pic copleşit de imensul turn cu clopot (Belfort) din Markt, aceste două pieţe m-au impresionat mai puţin.

Mai degrabă am fost impresionată de străduţele înguste (e drept, am o slăbiciune pentru ele), primele pe care le-am văzut fiind chiar în prima oră petrecută în Brugge, după ce am trecut de Begijnhof şi de piaţa Walplein.

Acolo imediat se face un mic labirint de străduţe (cele mai înguste din oraş), unde am intrat efectiv în priză. Cristi zice mereu că sunt trigger happy în momentele alea. Numai că în loc să trag în oameni, eu trag poze. În continuu. Şi mă minunez. Şi respir precipitat. The usual… :))))

Dar surpriza cea mai mare a venit imediat după ce am ieşit din labirint de pe Stoofstrat, am făcut stânga spre Biserica Notre Dame, şi imediat la 2 paşi am observat un alt intrând pe stânga. Curioasă, imediat intru, înaintez pe străduţa strâmtă şi realizez că este un dead end, pentru că ajung la o poartă metalică. Constat însă că e semideschisă. Mă uit stânga dreapta, nesigură ce este acolo, şi decid rapid să o împing.

Nu ştiu dacă am voie sau nu să intru, dar la urma urmei nu fac niciun rău. De după poartă mi se arată unul dintre locurile care aveau să devină preferatele mele în Brugge. O pajişte mare, verde şi frumoasă se întinde în faţa mea, iar în stânga sunt vreo două case albe. În faţa casei mai mari doi localnici stau la o măsuţă şi discută. Mai la dreapta, mai este o măsuţă, dar goală. În partea dreaptă a pajiştii, două băncuţe goale ne aşteaptă să ne odihnim. Când ajungem la ele şi ne aşezăm, ne dăm seama că suntem chiar pe malul unui canal. În spate, pajiştea şi casele albe. Un loc mai idilic nu ştiu să mai fi văzut vreodată.

Scot harta rapid să văd unde suntem şi cum se cheamă acest loc fermecat, dar constat cu stupoare că nu este trecut pe hartă. Şi uite aşa l-am botezat “locul secret” :)

Ieşind de acolo peste vreo 10 minute, abia acum observ că singura chestie după care poate fi identificat acest loc este o arcadă de deasupra, pe care scrie “Godshuis Spanoghe”.

Aceste Godshuis (Almshouses în engleză, Maison-Dieu în Franceză, Case ale Domnului în traducere mot a mot) sunt nişte locuinţe sociale construite începând cu secolul 13 de către bogaţi pentru cei săraci şi văduve. Fapta lor nu era complet altruistă însă, pentru că cei care locuiau în ele trebuiau să se roage de două ori pe zi pentru sufletele binefăcătorilor lor, în capela care era de regulă integrată în aceste Godshuis.

În Brugge sunt trecute pe hartă cel puţin 15 astfel de Godshuis, însă bănui că sunt mult mai multe din moment ce eu am descoperit-o pe asta, care nu e trecută pe hartă. Nici urmă de ea. Sentimentul descoperirii a fost extraordinar, şi chiar dacă am vizitat apoi şi alte Godshuis din Brugge deosebite, aceasta mi-a rămas întipărită în minte şi în suflet ca fiind prima şi cea mai frumoasă. O mică bijuterie secretă pe care cred că foarte puţini turişti ajung să o vadă. Pentru că vorba aia, nu e pe hartă :)

Ce e foarte interesant e că aceste case sunt încă locuite. Şi nu ştiu dacă primăria le impune locatarilor să permită turiştilor să le vadă sau îi recompensează pentru aşa ceva, sau pur şi simplu aşa vor ei, dar în toate (sau multe) se poate intra. Desigur, nu intri în casa omului, ci în curtea interioară. Dar faptul că ai privilegiul să faci chiar şi atâta lucru şi să fotografiezi în voie, mi se pare extraordinar. Practic ai şansa să tragi cu ochiul la viaţa lor de zi cu zi. În unele Godshuis am văzut femei stând pe o băncuţă din curte citind o carte, în altele trebăluind, este cu adevărat deosebit să vezi aşa ceva.

Alte două Godshuis care mi-au plăcut foarte foarte mult sunt tot în zonă. Una dintre ele, Godshuis de Meulenaere, este pe strada Nieuwe Gentweg, aproape de intersecţia cu Driekroezenstraat (vedeţi la final harta pe care am făcut-o). Văzusem poze din curte dar nu ştiam unde e. Bucuria descoperirii a fost cu atât mai mare cu cât, ducându-mă spre ea, nu ştiam că e fix ceea ce căutăm.

O alta, extrem de frumoasă este la 2 paşi de aici, la intersecţia Noordstraat cu Wijngaardstraat, şi se numeşte Godshuis de Vos. Casele din Godshuis au de regulă faţadele albe, dar aici se poate vedea o căsuţă cu o faţadă absolut excepţională, complet diferită, din 1713.

În afară de acestea mai sunt multe alte Godshuis prin Brugge. Dacă treceţi pe lângă un zid şi vedeţi această inscripţie pe el, căutaţi să vedeţi dacă puteţi intra, în majoritatea se poate, şi sentimentele pe care le experimentezi în momentul în care împingi o poartă şi intri în curtea unei Godshuis sunt unice.

O altă construcţie aparte similară cu Godshuis, tipică pentru Belgia şi Olanda, este adăpostul Beguinage. Se găseşte unul şi la Bruxelles (nu l-am văzut, pentru că era ceva mai departe de centru), unul şi în Amsterdam, şi în multe alte locuri din Flandra.

În adăposturile Beguinage locuiau femeile Beguines, care erau femei religioase (similar maicilor) dar care nu se rupeau complet de lume. Ele trăiau în aceste complexuri dezvoltate în jurul unei curţi interioare, însă puteau pleca de aici oricând, pentru a se căsători.

În ziua de astăzi în Beguinage-ul din Brugge (Begijnhof) locuiesc maicile benedictine, care încă mai poartă hainele specifice secolului 15 şi încearcă să păstreze şi să transmită mai departe tradiţiile femeilor Beguines.

Accesul în Begijnhof se face prin două porţi aflate la capetele a două poduri peste apă. Odată ce am ajuns aici, venind dinspre gară în prima zi, am perceput acest complex ca o cetate. O cetate în altă cetate, care este marele centru istoric al Brugge-ului.

În interior se poate intra oricând, iar una dintre case a fost transformată în muzeu, pentru a putea înţelege mai multe despre viaţa femeilor Beguines. N-am intrat în muzeu, pentru că era închis, dar taxa este foarte mică şi cred că merită văzut.

Pe măsură ce am bătut în cele două zile în Brugge o mulţime de străduţe din diverse zone ale oraşului, am descoperit, unul după altul, o grămadă de alte locuri cu adevărat magice.

Un alt loc din acesta este poduleţul şi clădirile de pe malul apei din spatele Muzeului Gruuthuse, o bijuterie pentru pasionaţii de artă. Imediat după ce treci de Biserica Notre Dame, se face dreapta, apoi stânga şi se ajunge la poduleţul cu pricina. De obicei este foarte multă lume pe pod, toţi încearcă să facă poze şi uită să mai plece, iar când pleacă, vin alţii :) Spre seară însă, poţi avea noroc să nu mai găseşti chiar pe nimeni.

Mai sunt încă 2 căi de ajunge aici, în afară de cea de după biserica Notre Dame. Una ar fi o poartă în clădirea muzeului, şi cealaltă dinspre strada Groeninge. Toate 3 trebuie încercate, pentru că oferă o perspectivă şi o experienţă diferită.

Alt loc magic este pe străduţa circulară care înconjoară catedrala Sf. Salvador (Sint-Salvatorskathedraal) şi cele care pornesc din ea, de asemenea la doi paşi de unde am stat noi. Se observă uşor că în evul mediu catedrala a fost fortificată şi în momentul în care te afli pe străduţa ce o înconjoară, te afli de fapt în vechea curte a fortificaţiei. Sentimentul este cu adevărat special seara, când e întuneric şi nu e mai nimeni pe acolo. Am avut, din fericire, ocazia să experimentez asta în prima seară a noastră în Brugge, când am mers cu Steven şi colegii lui de apartament la un băruleţ din apropiere.

Zone din acestea parcă rupte din altă lume poţi descoperi la orice pas în Brugge, de fapt tot oraşul mi s-a părut un mare puzzle de astfel de locuri. Tot ce trebuie să faci e să te plimbi la întâmplare pe străduţe şi să descoperi cât mai mult.

O străduţă un pic mai la nord, Gouden-Handrei, de pe marginea unui canal, şi poduleţele din zonă m-au fermecat de asemenea. Şi în muuulte, multe alte locuri, pe aproape fiecare străduţă în parte, aveam un wow pe buze.

Un alt loc “secret” netrecut pe hartă este foarte aproape de Belfort. Se intră pe o poartă a hotelului Erasmus de pe Wollestraat (pe care o poţi rata cu uşurinţă) şi se ajunge în curtea interioară, unde sunt vreo 2 terase, pe malul apei. Adică aici:

Am încercat a două zi să ne depărtăm un pic de centru, şi să mergem să vedem câteva mori de pe marginea canalului mare. Am crezut că poate mai departe de centru peisajul se va schimba.

Dar nu, aceleaşi căsuţe frumoase cu fronton triunghiular ne-au însoţit şi până acolo, ba mai mult, am mai descoperit şi alte Godshuis.

Dacă există un lucru care nu mi-a plăcut în Brugge, este acela că există destul de puţine străzi exclusiv pietonale. Din cauza asta, peste tot observam maşini în mers sau staţionate (evident, moderne) care contrastau puternic cu restul peisajului (clădirile din cărămidă, etc). Mi-ar fi plăcut să fie mai multe zone în care să ne putem bucura de farmecul pur al Brugge-ului, fără modernisme. Dar desigur, aceasta e o dorinţă egoistă, pentru că locuitorii Brugge-ului au şi ei nevoie săracii să se deplaseze, să-şi rezolve problemele, etc, şi e normal să aibă posibilitatea să se poată deplasa cu maşinile prin oraş.

Avantajele de a sta la un localnic în călătorii sunt nenumărate. Şi aici nu mă refer neapărat la faptul că prin couchsurfing stai gratis, pentru că nimic nu e gratis (o să povestesc într-un articol separat ce implică găsirea unei gazde pe Couchsurfing), dar mai ales la acele ponturi pe care le primeşti de la ei, pe care altfel nu aveai cum să le afli, la schimbul de experienţă pe care îl faci cu o persoană care, de cele mai multe ori, are o viaţă complet diferită de a ta, şi dacă nu, are cu siguranţă o experienţă de viaţă complet diferită de a ta, la discuţiile pe care le ai cu omul respectiv, la sentimentul pe care îl ai când ieşi din casă şi eşti deja în inima oraşului (desigur, dacă găseşti o gazdă care să stea în centru), şi muuulte multe alte plusuri.

Steven ne-a ajutat cu foarte foarte multe. În prima zi, când ne-am întâlnit şi noi eram morţi de foame, l-am întrebat dacă ştie un loc prin zona unde putem merge să mâncăm, şi el ne-a invitat la el acasă şi ne-a gătit. “Păi… oricum făceam pentru mine”. Practic vorbisem doar de vreo 3 ori pe net înainte şi ne cunoşteam live de câteva minute, şi deja eram la el în casă şi îi mâncam mâncarea :P

Oamenii de pe couchsurfing cam aşa sunt, foarte primitori, la urma urmei te primesc în casa lor, dar nu toţi te tratează ca pe un prieten vechi. Steven ne-a dat chiar şi cheie de la casă, şi ne-a spus că putem veni şi pleca ori de câte ori dorim. Ba mai mult, un coleg de-al lui ne-a lăsat laptopul lui la dispoziţie, pentru că rămăsesem fără spaţiu de stocare pe card şi a trebuit să trimitem poze pe un server din România, lucru care s-a dovedit a fi mai mult decât complicat.

Tot de la Steven am aflat şi că la doi paşi de noi este un loc de unde poţi lua paste la pachet (Pasta Presto), foarte ieftine şi foarte bune. Acolo am mers ziua următoare, şi am savurat pastele delicioase pe o băncuţă de lângă locul de unde le-am luat (punctul 7 de pe hartă). Cred că nicăieri în călătorii n-am mâncat mai ieftin ca aici.

Tot Steven ne-a dat şi o hartă super şmecheră cu Brugge, care se numeşte USE IT. Este o hartă făcută de localnici, cu tot felul de ponturi şi chestii interesante, care a pornit din Bruxelles şi a început să se răspândească din ce în ce mai mult. O astfel de hartă am primit de la Steven şi pentru Gent, şi mai există pentru multe oraşe din Olanda, Anglia, Italia, Franţa, Polonia, etc.

De pe harta asta am aflat o grămadă de lucruri interesante, cum ar fi:

• Că străduţa îngustă Stoofstraat, pe care ziceam că am trecut la un moment dat în prima zi, este cea mai îngustă din Brugge şi în secolul 15 era un fel de Red Light District al Brugge-ului. Aici era o mare baie publică, unde cei bogaţi veneau să se cureţe şi să se… “murdărească” cu fetele. Biserica n-a fost deloc încântată de activitatea erotică din zonă, aşa că a închis baia publică.

• Că la câţiva paşi de casă se află un loc drăguţ de luat micul dejun, cu nişte croissante absolut delicioase, la care chiar am mers a doua zi şi am băut şi o ciocolată caldă albă genială (Li O Lait).

• Că femeile Beguines au apărut în jurul anului 1200, odată cu feminismul în Flandra. Un grup de femei religioase a început să aibă nişte credinţe ceva mai mistice (se doreau măritate cu Iisus şi chestii de genu’) şi Biserica Catolică voia să le îngroape de vii. Femeile beguines au fost de altă părere. Şi-au întemeiat propriile comunităţi în întreaga Flandră, şi au devenit tolerate ca fiind mai mult sau mai puţin femei independente care îi ajutau pe cei săraci. Astăzi mai există 26 de Beguinages în Flandra, dar o singură femeie beguine mai este în viaţă. Beguinage-ul este şi în zilele de astăzi un loc în care locuiesc doar femei. Când porţile se închid noaptea, femeile care trăiesc acolo nu pot avea decât femei musafire, bărbaţii nu au voie înăuntru.

• Că pe Minderbroedersstraat există o casă cu faţada de la etaj din lemn, făcând discrepanţă totală cu restul clădirilor vecine, care sunt albe. Orice om normal ar putea jura că este o casă veche. În schimb, e construită doar în 1979, ceea ce e trecut pe faţadă. Monumentele pot fi uşor identificate pentru că au pe faţadă o plăcuţă albă cu albastru, echivalentul plăcuţelor maro de la noi din România, care desemnează monumentele istorice.

• Că cel mai vechi bar din Brugge este Cafe Vlissinghe, deschis în 1515.

• Că Turnul cu clopot (Belfort) era mai înalt în Evul Mediu decât acum. În vârf era o mică structură de lemn care a tot fost arsă de fulger de mai multe ori şi reconstruită, până când s-au plictisit să tot facă asta şi au renunţat. Dacă mă întrebi pe mine, are destule trepte până sus chiar şi aşa.

• Că în centrul istoric al Brugge-ului nu există McDonalds. În tot oraşul există numai unul, dar e departe de centru.

În afară de toate acestea, am mai observat şi eu câteva lucruri interesante în Brugge. Spre exemplu, am dat la un moment dat peste un magazin în care se găseau numai obiecte de Crăciun şi cânta muzică de Crăciun. În aprilie, da? :))) Un pic mai târziu, am mai găsit unul la fel. Iar când ne aflam în preajma Belfort-ului la oră fixă, clopotele băteau în ritmul cântecelor de Crăciun. Mi s-a părut extrem de ciudat dar şi distractiv în acelaşi timp. Mi-am zis “aici e Crăciunul tot anul!!” :)

Şi apropo de turnul cu clopot, am citit undeva mai demult că cică s-ar zvoni că domnul clopotar ar fi cel mai bine plătit funcţionar din Brugge. Totuşi, mă întreb cam cât lucrează dânsul, fiindcă sistemul de clopotele poate fi acţionat automat, nu doar manual.

În turn am urcat înainte de plecare, în dimineaţa zilei de 1 mai. Cu o zi înainte am vrut să urcăm, dar în afară că era cam urâtă vremea, era şi foarte lungă coada, aşa că am renunţat. Numai bine că până a doua zi dimineaţă s-a făcut frumos şi am scăpat şi de coadă, pentru că ne-am dus cu jumate de oră înainte de deschidere şi am fost printre primii :)

Şi cu această privelişte deosebită care se vede din turn ne-am despărţit noi de Brugge, de unde am plecat cu doar câteva regrete. Unul este că nu am făcut o plimbare cu bărcuţa pe canale (chiar cred că ar fi meritat, costa cam 7 euro, deci nu o avere, ca în Amsterdam de exemplu) şi că nu am mers să văd măcar una din porţile vechiului zid. Toate arată ca nişte mici casteluşe. Mi-ar fi plăcut să văd măcar Ezelpoort, Gentpoort şi Kruispoort.

Însă nu-mi pare rău, şi asta pentru că ştiu sigur că mă voi întoarce. Din punctul meu de vedere, această primă experienţă în Brugge a fost cea mai frumoasă experienţă a mea de  travel de până acum, şi nu cred că va mai exista una mai faină prea curând (if ever) decât poate o altă experienţă tot în Brugge :)

Şi asta nu pentru că am stat în casa unui localnic, pentru că vom mai face asta şi pe viitor cu siguranţă şi în alte părţi, ci pentru că atât de tare m-am îndrăgostit de Brugge, încât a devenit rapid şi fără îndoială oraşul meu preferat din toată lumea şi simt că nu îl va mai detrona nimeni, indiferent câte alte oraşe voi mai vedea în continuare, care cu siguranţă îmi vor plăcea foarte mult. A fost pentru prima dată când, după ce m-am întors acasă, mi-a intrat în cap că aş vrea să mă mut acolo. Acum nu e momentul, însă cândva, într-o zi, una dintre casele alea de cărămidă va fi a mea. Sau măcar o voi închiria :P

„Let me BEnelux” a fost o escapadă susţinută de HappyTour.ro, partenerul nostru pentru biletele de avion.

Aparat foto: Sony NEX 5R + 16-50

Utile:

În plus faţa de ce a văzut noi, recomand în Brugge:

Plimbarea cu bărcuţa pe canale

Muzeul dn Begijnhof
Porţile din vechiul zid

Am pus cap la cap o hartă pe care o puteţi descărca şi printa dacă vreţi, sper să vă placă. Recomand printare pe A3.

La faţa locului, hartă cu Brugge se poate lua:
– de la punctul de informare turistică din gară (gratuit)
– de la punctul de informare turistică din Markt, dar nu ştiu dacă gratuit sau contracost

Cheltuieli:

9 euro – penne la pachet (o porţie mare şi una medie)
8 euro – urcare în Belfort, Brugge (8 euro este preţul pentru 1 adult)