In memoriam. Astazi ar fi implinit 95 de ani

Astăzi bunicul meu ar fi împlinit 95 de ani. Peste încă o săptămână se vor împlini zece ani de când nu mai pot să-i zic Tătăiţu, aşa cum îl alintam, dar prefer să-mi amintesc ziua aceasta, şi nu aceea.

Prefer să mi-l amintesc aşa cum era el, de o bunătate ieşită din comun, calm şi mereu atent să nu deranjeze pe nimeni.

Din fericire, am moştenit foarte multe de la el, precum inclinaţia către matematică, atracţia faţă de construcţii sau spiritul planificator, dar cea mai şi cea mai importantă moştenire pe care mi-a lăsat-o a fost dragostea pentru munte.

Din păcate, nu am realizat asta decât prea târziu, când deja nu mai era printre noi să pot urca pe munte cu el aşa cum îmi place acum, însă îmi rămân în minte măcar scurtele ieşiri pe munte de când eram micuţă, dar când el deja avea chiar peste 70-75 de ani.

 

Verisoara mea, Tataia si eu sus pe umerii lui, Zamora, 1986

Eu, Tataia şi Verişoara mea, Voineasa, 1994

Posibilităţile şi condiţiile erau foarte foarte grele pe vremea când mama mea avea 15-20 de ani, însă bunicul meu şi-a dus familia pe munte, pentru că şi-a dorit să le arate ceea ce se ascunde în inima Carpaţilor. Mi-a povestit mama ce planuri elaborate făcea Tataia de exemplu pentru a face un circuit prin România cu ture pe munte. Pentru Făgăraş schimbau vreo 2 trenuri de la Galaţi până în Avrig, Porumbacu sau Ucea de exemplu, lăsau o parte din bagaje în gară, urcau pe o vale, făceau o parte din creastă şi apoi coborau pe o alta, iar apoi, Tataia mergea înapoi în prima gară ca să recupereze bagajele, după care plecau mai departe, tot aşa.

Am găsit puţine poze cu el pe munte, pentru că de regulă le făcea el (mai ştiu eu pe cineva :P), însă am fost extrem de impresionată când am primit de la mama aceste câteva poze cu ai mei pe munte, mai ales prin locuri în care am fost şi eu în ultimii ani:

Mătuşa mea, Unchiul Meu, Mamaia, Tataia şi Mama, Vf. Omu, 1975

Mamaia şi Mama mea, deasupra lacului Călţun, Făgăraş, 1969

Mamaia, Mama şi Mătuşa mea, Strunga Ciobanului, Făgăraş, 1969

 Făgăraş, Bărcaciu, 1967

Tataia, Mama şi Mătuşa mea, Balea Cascada, 1969

Astăzi, ca în orice altă zi, sper din tot sufletul că mă vede de acolo de unde e, şi că e bucuros că îi calc pe urme. Ceea ce mi-a lăsat e mai valoros decât şi-ar fi putut imagina vreodată.

Sunt acolo unde sunt şi ceea ce sunt acum şi datorită lui, şi sper ca la fiecare pas pe care îl fac pe munte să fie cu spiritul alături de mine, şi măcar aşa să parcurgă şi el şi trasee prin munţi îndepărtaţi de ţara noastră, la care probabil nici măcar nu a avut îndrăzneala să viseze atunci când era în viaţă.

8 comentarii:

  1. Emotionant articolul! Poate ca exista totusi “lume cealalta” si daca exista, sigur de priveste si e extrem de mandru de tine.

    Ai o adevarata familie de calatori, nu-i de mirare ca e si pasiunea ta cea mare ;).

  2. Bunicul tau ar fi foarte mandru daca ar citi acest articol si ar vedea unde a dus pasiunea lui pentru calatorii …. care ti-a imparatasit-o!

  3. Pe mine una m-au emozionat foarte mult randurile tale…e minunat sa vezi cum un om si-a urmat pasiunea chiar daca in acea vreme conditille si comoditatile nu erau ca astazi :). Sunt sigura ca acolo unde este , este foarte mandru de tine si iti este mereu alaturi in calatoriile tale. El traieste inca astazi astazi in mintea si inima ta si prin pasiunea pe care ti-a lasat-o.Chiar daca nu puteti fi impreuna fizic, el este cu tine in fiecare drumetie montana pe care o faci si se bucura la fel ca tine cand ajungi acolo sus <3

  4. Umberto Eco spunea la sfarsitul “Numelui Trandafirului” ca in urma tuturor lucrurilor ramane simplul lor nume. Asa ramane si “Tataita” in urma bunicului tau, atat timp cat cei dragi isi vor aminti de el.
    Frumos si emotionant articol.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *