Plimbare prin cotloanele Sibiului pe 1 ianuarie

În 2013, ziua de 31 decembrie m-a găsit la Sibiu. Ca şi în ultimii ani, nu am planificat nimic deosebit de revelion, o întâlnire fără fiţe între prieteni fiind exact ce aveam nevoie.

Mai ales că după atâtea drumuri făcute mai pe la Dunăre, mai pe la munte, chiar aveam nevoie de nişte zile de lenevit. Fără să-mi doresc asta neapărat, am ajuns să facem un mic road trip de 1000 de km la final de an, care a arătat cam aşa:


Vizualizare hartă mărită

Mai întâi de Crăciun acasă la Galaţi, apoi un mic “popas” pe Valea Prahovei pentru tura noastră tradiţională de 29 decembrie, şi apoi fuga la Sibiu, de unde ne-am întors pe Valea Oltului acasă, pe 2 ianuarie.

Desigur, “fuga” e aşa… doar  un mod de a spune, o iluzie deşartă, pentru că cine a trecut vreodată pe Valea Prahovei în ziua de 30 decembrie ştie că de fapt mai repede ajungeam dacă o luam la pas pe lângă maşină. Acum, amintirea acelor 2 ore bară la bară de la Sinaia la Azuga a început deja să se dizolve, însă sper că undeva într-un sertăraş din mintea mea va rămâne pentru totdeauna acea promisiune pe care mi-am făcut-o cu această ocazie, cum că nu o să mai calc pe acolo în zilele dinainte de revelion pentru nimic în lume. Nici măcar în trecere, aşa cum era acum.

Dar lăsând în urmă acest incident nefericit, vreau să vă iau cu mine în plimbarea prin Sibiu pe care am făcut-o pe 1 ianuarie, un mod cum nu se putea mai bun de a începe un călător înrăit un nou an.

1 ianuarie 2014, ora 13

Mă trezesc nu foarte devreme, dar nici foarte târziu (nu de alta dar am adormit la o oră demnă de stilul pensionar) cu o poftă nebună de explorare urbană. În trecut am mai ajuns de cel puţin vreo 3 ori în Sibiu, dar niciodată nu am avut la dispoziţie mai mult de 2-3 ore, şi în niciun caz nu am rămas peste noapte. Acum e momentul să îl descoperim!

Îmi aduc aminte că Ioana şi Adriana, colegele mele isteţe de la Viajoa, au ajuns deja prin câteva dintre cele mai frumoase cotloane din Sibiu, aşa că înşfac repede laptopul, tastez viajoa.ro, şi găsesc imediat articolele lor pe tema asta + un articol mai vechi scris de Diana, de care uitasem complet.

Mă minunez de comorile descoperite de ele şi îmi frec mâinile de nerăbdare să le descopăr şi eu. Repede îmi schiţez cu creionul pe o foaie un traseu orientativ pe care să îl urmez, apoi înşfac aparatul foto, mă îmbrac cu juma’ de geamantan (afară e o combinaţie bine proporţionată între “mi-e frig de mor” şi “mi-au congelat creierii”) şi zbor pe uşă.

1 ianuarie 2014, ora 15

Pornim din parcarea din Piaţa Unirii şi repejor ajungem pe strada Nicolae Bălcescu, unde ne fac cu ochiul primii somnoroşi de pe acoperişurile Sibiului.

Dar nu continuăm pe Bălcescu până în Piaţa Mare, ci facem stânga pe lângă fosta clădire a Consiliului Dirigent al Transilvaniei, ca să ajungem la primul cotlon din Sibiu. Este o străduţă pietonală care desparte două clădiri, doar un pic mai lată decât Strada Sforii din Braşov.

Cum dau cu ochii de ea mă apuc conştiincios să mă ghemuiesc şi să mă schimonosesc în toate poziţiile ca să prind cele mai  bune unghiuri pentru cele mai bune cadre. Şi cum sunt eu aşa concentrată la ce fac, deodată observ un pic crizată, cu coada ochiului, cum în dreptul capului meu se mişcă ceva pe perete.

Mai mai că era să încep să ţip, când mi-am dat seama că de fapt eram în dreptul unei ferestre şi de după geam, cam la 5 cm distanţă de mine, mă studia atent un motănel portocaliu.

Îmi mut imediat focusul pe el şi încerc disperată să îl prind în cadru pentru că e frumos rău, dar drăcovenia observă că e băgată în seamă (în sfârşiiiit, cine ştie de când se chinuia sărăcuţul să îmi atragă atenţia) şi începe să se mişte disperat în toate direcţiile, zbătându-se ca un peşte pe uscat, alintându-se şi frecându-se de geam de parcă aş şi putea să îl mângâi prin geam.

Motanul se agită, eu mă cert cu focusul de la aparat:

–  Femeie nebună, tu vreo să focalizez pe gratiile geamului ăsta, nu? Uite, poftim, pozează gratiile!”

–  Nuuu, focalizează pe motan, focalizează pe motaaan!

–  Dar nuuu, nu vrei totuşi pe gratii? Sau pe geam, uite ce frumos e! Hai că-ţi fac focus pe geam!

–  Nuuu, focalizează pe motan, PE MO-TAAAAAN!

(cei care aţi încercat vreodată să pozaţi de aproape ceva din spatele unui geam probabil mă înţelegeţi.)

În urma acestei certe dintre mine cu focusul, n-am putut să îl conving decât o singură dată să focalizeze pe motan, şi cu chiu cu vai am obţinut acest cadru:

După care motanul a plecat. Nu, nu am avut timp în câteva secunde să intru în aparat să mut pe focus manual şi apoi să încerc să pozez aşa.

Odată ce am rămas fără motan, atenţia a revenit din nouă pe străduţă. Aproape că uitasem de ce eram acolo.

Facem primii paşi pe străduţa fără nume (nu am reuşit să aflu cum se numeşte, dacă ştie cineva…) şi în foarte scurt timp ieşim direct în Strada Mitropoliei. Aş fi vrut să fie mai lungă. Fix lângă ieşire se află Casa cu Cariatide, un monument istoric ceva mai cunoscut din Sibiu.

Mie însă îmi atrage atenţia altceva, pe partea cealaltă a ieşirii din străduţa fără nume. Este o poartă de lemn care maschează o intrare în alt gang, paralel cu străduţa îngustă de pe care am venit, care pare mult mai îngust. Nu pot să nu mă întreb de ce a fost blocat accesul acolo, oare se poate deschide uşa aia, sau ce secrete se ascund dincolo de ea.

A fost un început foarte promiţător. Mă entuziasmez şi mai tare şi grăbesc pasul spre Pasajul Scărilor. Coborâm treptele, admirăm culoarea roşiatică a cărămizii şi ajungem într-o pseudo-piaţă micuţă de sub Catedrala Evanghelică.

Îmi amintesc imediat gustul medievalului  pe care l-am regăsit în multe centre istorice de prin Europa şi cât de mult îmi place să mă pierd pe străduţe fără niciun scop anume, aşa că uit un pic de traseul desenat pe hârtie  şi apuc pe prima pe care îmi iese în cale.

Fiind 1 ianuarie, e foarte puţină lume pe aici şi pot poza în voie. Picioarele aleg singure dacă să facă stânga sau dreapta, şi eu merg fix unde-mi zic ele. După puţin timp de rătăcire îmi dau seama că e cam târziu aşa că scot iar hârtiuţa mototolită din buzunar şi încerc să îmi dau seama pe unde suntem.

Intrăm pe Ocnei şi apoi facem dreapta pe Azilului, dar nu înainte de a observa cu ochi mari contrafortul clădirii de pe colţul format de cele două străzi. E o clădire veche, monument istoric desigur, de mare valoare, construită pentru prima dată în secolul 15. Cu puţină atenţie se poate observa (nu în poza mea) o construcţie mică de lemn înglobată deasupra intrării în clădire din Strada Azilului. Am auzit că înăuntru ar exista şi o pictură murală, la etaj cred. Din păcate contrafortul, şi de fapt toată clădirea, se găsesc într-o stare de degradare destul de pronunţată…

Pornim mai departe pentru a vedea însă adevărata vedetă de pe Strada Azilului, şi anume Biserica Azilului, care se află acum în curtea Spitalului medieval şi, evident, a azilului (de unde şi numele străzii). Intrăm sfioşi în curte, reperez turnul din lemn al bisericii, însă nu îmi dau seama pe unde se intră.

Din păcate aflu rapid că e închisă astăzi şi că nu putem intra, chiar dacă m-am agitat şi am apăsat pe toate clanţele posibile şi imposibile de pe acolo. Mai aveam puţin şi intram în casa cuiva.

Aflăm de la un domn din curte că biserica a fost deschisă doar dimineaţă, pentru slujbă, şi după ce consult programul afişat lângă uşă, descopăr că nu avem noroc şi e închisă şi mâine. Are un program mai special, nu sunt sigură dacă doar acum sau mereu, căci pe internet găsisem că se poate vizita zilnic între orele 9 şi 17.

Chiar îmi pare rău că nu am nimerit să o vedem şi pe dinăuntru, această biserică este prima biserică a locuitorilor vechiului Sibiu, şi a fost construită în 1292 (înainte fiind o bazilică de lemn).

Ieşim înapoi pe stradă într-o atmosferă care, dacă n-ar fi maşinile moderne şi semnele de circulaţie, aduce mai degrabă a secolele trecute. E un paradox aici. Starea de degradare a clădirilor, vizibilă ochiului uman aproape doar prin aspectul neîngrijit sau lipsa tencuielii, este cea care ne întristează, dar care ne dă în acelaşi timp acel sentiment de istorie care ne face vizita mai autentică şi mai frumoasă.

Ne îndreptăm paşii mai departe spre Piaţa Mică. Nu ne oprim la Podul minciunilor, ci facem imediat stânga, atraşi ca magneţii de clădirea cu obloane albastre la ferestre. Nu, nu este o înfundătură, ci sub una dintre aparentele ei arcade, se află încă o comoară sibiană: Scările Aurarilor, poarta de acces dintre Oraşul de Sus şi Oraşul de Jos.

Le coborâm cu atenţie de detectivi, pozând fiecare detaliu şi având senzaţia că acest „Oraş de Jos” spre care înaintăm e un fel de societate secretă subterană.

La capătul lor, ajungem în Piaţa Aurarilor, o mică piaţetă mai degrabă, unde un coş de evacuare pufăie nişte abur misterios. Desigur, provine cel mai probabil de la o centrală termică. Dar noi ne putem imagina orice altceva.

Mă declar cucerită pe loc de atmosfera acestui loc. Automat trece pe locul 1 în topul locurilor mele preferate din Sibiu, şi nu ştiu exact să spun de ce. Poate că e aburul acela de vină, poate că sunt ochii cei somnoroşi, poate fereastra de deasupra treptelor de pe care a început să se audă muzică fix în momentul în care am trecut prin dreptul ei… poate că e textul citit pe micul panou instalat aici în piaţă. Am să vă rog să-mi spuneţi dacă doar mie mi se pare extraordinar de interesant ce am regăsit scris acolo, sau chiar n-are importanţă că am şcoală de construcţii şi vi se pare şi vouă la fel de captivant:

“Piaţa Aurarilor păstrează numeroase case din perioada goticului târziu, înglobate însă în construcţii mai recente. În această zonă se găsesc frecvent elemente din fortificaţiile din secolele 13 şi 14 ale incintelor a doua şi a treia dintre Oraşul de Jos şi de Sus. Atât acoperişurile cât şi steagurile de vânt dau un caracter medieval şi intim acestui spaţiu urban (aşa e!!!). În curtea casei de la nr. 5 se remarcă un turn de apărare care în secolul 18 a fost transformat în casă de locuit. În această zonă se păstrează porţiuni dintr-un zid de incintă inclus în casele de locuit.”

Tare aş fi vrut să întru în curtea casei nr 5…

1 ianuarie 2014, ora 16

Mergem şi mai departe, deşi alegerea este foarte grea. În faţa mea se deschid vreo trei străzi şi… nu ştiu pe care să o aleg. Mă îndrept, totuşi, spre cea din faţă, fără niciun motiv anume. Pietruirea se termină la finalul ei, şi ajungem într-o stradă mai mare, unde farmecul se risipeşte.

Grăbesc însă pasul până pot face prima la dreapta ca să mă întorc, şi bine fac pentru că ajung la o dublă stradă, cu un sens pe sus, şi celălalt pe jos. Este Strada Movilei. Aleg să urc pe sus, ca să pot poza peste zidul de cărămidă.

Abia în capătul ei mă prind de ce se cheamă Strada Movilei, când văd o maşinuţă mică urcând dealul, săltând peste “vârful” străzii, şi apoi coborând în continuare la vale, dispărând rapid din raza mea vizuală.

Ademenită de o săgeată care arată la stânga spre “Pasajul Şcolii”, decid pe loc să nu merg pe urmele maşinii care a trecut peste moviliţă, ci să merg să aflu ce-i cu pasajul cesta.

Urcăm rapid această străduţă pietruită, trecem pe sub o arcadă verde şi realizez că de fapt străduţa era însuşi pasajul. Chiar alături e ditamai şcoala. Îmi imaginez că în zilele obişnuite de săptămână e plin de copii pe-aici.

Ah, şi uite, cum scoatem capul din pasaj, dăm fix de ceea ce ne interesa: Turnul Sfatului. Deşi am mai urcat şi mai demult în el, planul era să prindem apusul sus în turn, şi numa’ bine că ora-i taman bună.

Fără să plătim niciun bilet (domnul de la ghişeu ne-a zis că plătim la întoarcere) luăm în primire scările obositoare până sus, care fie vorba între noi, parcă data trecută erau mai puţine. Sigur nu mi se pare aşa pentru că atunci eram eu mult muuult mai tinerică.

Odată ce-am păşit la ultimul nivel, sunt şocată de faptul că incinta este închisă cu geamuri. Aş fi putut să jur că data trecută nu numai că erau şi mai puţine scări, dar parcă nici geamuri nu erau sus! E ceva putred aici, clar.

Dar e ok, pot face poze şi prin geam. Sau cel puţin pot să încerc. De pozat… nu e ca şi cum n-aş avea ce poza. Realizez că nici dacă mă chinuiam nu cred că reuşeam să ajung mai la fix pentru apus decât cum am nimerit acum.

10 minute admirăm oraşul pe lumină, după care încet încet nuanţele devin aurii şi soarele începe să ne părăsească, ascunzându-se după ceva ce cred că ar fi Munţii Cindrel.

Încă 10 minute ne plimbăm disperaţi de la o fereastră la alta, de mai multe ori la rând, ca nu cumva să ratăm vreun moment sau vreun unghi important în fiecare stadiu de lumină. Împărţim momentul cu o mână de alţi oameni, care din fericire se bucură la fel ca şi noi, fără a vocifera sau a epata prin diverse gesturi care ar fi stricat momentul, aşa cum am mai păţit cu alte ocazii.

Apoi, după ce soarele a dispărut de tot, coborâm în Piaţa Mare ca să profităm de ultima oră de pseudo-lumină să căscăm un pic gura de curiozitate să vedem ce se vinde pe la căsuţele de lemn, aşteptând să se aprindă luminiţele.

Dar mai întâi mergem să vedem fostele depozite subterane de cereale. Nu ştiu dacă aţi observat vreodată pe jos acele câteva capace mari cu oblon de sticlă din Piaţa Mare. Eu mi le aminteam, dar nu ştiam ce sunt. Înţeleg că până nu demult nu scria nimic pe ele, dar că recent s-a rectificat treaba asta. Acum scrie mare, şi în mai multe limbi (pe undele în engleză, pe altele în franceză, fix în română zău dacă am văzut), cam la ce serveau ele.

1 ianuarie 2014, ora 17

Prin piaţă ne mai plimbăm un pic, până îngheţăm chiar de tot, după care ne retragem în Restaurantul Max de pe Strada Ocnei, unde găsim o atmosferă foarte drăguţă şi mâncăm (eu cel puţin) nişte penne excelente. Îmi place foarte mult acest local.

Înainte de a încheia ziua, facem o nefăcută şi mai urcăm o dată în Turnul Sfatului, pe motiv că vreau musai să vad oraşul de sus şi noaptea, mai ales piaţa cu luminiţele aprinse, şi bineînţeles, să fac poze. Numai că îmi iau o super ţeapă.

După ce urc ÎNCĂ o dată ca fraiera drăciile alea de scări înfăşurate care îmi scot iară limba de-un cot (în apărarea mea, încă nu ştiam că sunt fraieră pe măsură ce le urcam), sus constat cu stupoare că minunaţii arhitecţi sau ce or fi fost ei cei care au amenajat spaţiul din vârful turnului, au pus nişte reflectoare care bat FIX în geamuri, şi din cauza lor nu poţi să faci nici o amărâtă de poză, oricât de mult te-ai chinui şi te-ai schimonosi încercând să le contracarezi efectul. Aşa că mă las păgubaşă, accept că mi-am luat ţeapă şi o iau pe scări în jos.

Ca să-mi mai dreg un pic amarul, decid ca întoarcerea să o facem tot pe unde am venit, aşa că mai aruncăm un ochi pe Treptele Aurarilor, apoi pozez o bătrânică ieşită cu treabă sau la plimbare prin Pasajul Scărilor, şi la final mai dăm o tură în sens invers prin străduţa îngustă de lângă Cariatide, încheind astfel cel mai frumos traseu pe care l-am făcut în Sibiu şi unul dintre cele mai frumoase zile de 1 ianuarie din viaţa mea de călător.

Unde mai pui că am găsit şi 5 lei pe jos. Aşa da început de an! Vă zic eu, ăsta e anul meu norocos! O simt! :)

Aparat foto: Sony NEX 5R + 16-50
Pentru a vedea galeria foto: click pe prima poză şi apoi le puteţi frunzări cu scroll, la dimensiune mare.

Utile:

Urcarea în Turnul Sfatului costă 2 lei/persoană şi e deschis de la 10 la 20.

Noi am parcat în Piaţa Unirii unde accesul se face cu barieră automată, deci cu plată automată :)

Însă mai sunt şi alte locuri unde se poate parca, pe care le-am notat pe harta de mai jos, de exemplu pe Strada Mitropoliei cam în zona Cariatidelor (cu plată cred) sau pe strada Ocnei (aici cred că e gratuit).


Vizualizaţi Plimbare prin cotloanele Sibiului pe o hartă mai mare

10 comentarii:

  1. Asa mai zic si eu sa incepi anul, gasind bani pe jos :))!
    Foarte faina plimbarea si pozele, imi place casa cu ochi si apusul vazut din Turnul Sfatului.
    E foarte frumos centrul vechi al Sibiului, poate cel mai frumos de la noi. Am fost si eu mai demult, nu-mi mai amintesc prea clar locurile, clar trebuie sa revin candva.

  2. :) foarte frumos tot articolul, am descoperit astăzi blogul tău și mi se pare extraordinar :)

    casa cu contrafort de la colțul străzii Azilului a fost restaurată în toamna asta :)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *