De ce ar trebui sa citesti cartea ‘Nascuti pentru a alerga’

Folosesc extrem de rar cuvântul “trebuie” (spre deloc), dar aceasta este una dintre excepţii. Mi-am cumpărat cartea Born to Run (Născuţi pentru a alerga) într-o perioadă în care mă gândeam să mă apuc de alergat. Citisem o scurtă recenzie pe un site (nu mai ştiu acum care) în urma căruia mi-am comandat-o instantaneu. Mă convinsese că citind cartea asta voi simţi instantaneu nevoia de a ieşi afară ca să alerg, indiferent de vreme. Zic hai că trebuie s-o văd şi pe asta.

Apoi, am mai citit şi altă recenzie care spunea cam acelaşi lucru, poate doar cu alte cuvinte. Dar ideea era aceeaşi.

Însă după ce am început să o citesc, am tot aşteptat şi am aşteptat să mă cuprindă sentimentul acela promis dar… surpriză. Nu m-a cuprins deloc până la sfârşit. N-am simţit niciun moment nevoia de a ieşi afară să alerg, şi pun asta ori pe seama faptului că nu eram deja alergător, ori a faptului că am citit-o în engleză şi poate cumva persoana ce a tradus-o în română a reuşit să insufle în cei ce scriseseră recenziile respective dorinţa aceea arzătoare pe care autorul n-a reuşit să o transmită cu scrierea sa în limba engleză. Ceea ce e destul de puţin probabil, deci mai degrabă aş merge pe varianta 1. Sau poate e vorba de un alt motiv, nu ştiu. Dar nici nu contează.

Cu toate astea, am primit în schimb ceva la care nu m-aş fi aşteptat nici într-o mie de ani.


Pe lângă o poveste fascinantă care se conturează în jurul tribului Tarahumara, renumit pentru rezistenţa la alergări foarte lungi în condiţii de munte, cu toate că aleargă în nişte sandale ordinare, am primit o sumedenie de informaţii care mi-au încins rotiţele şi mi-au stârnit interesul la maxim. Sunt atâtea lecţii în ea încât le-am pierdut şirul.

Spre exemplu, am notat aici aleatoriu doar câteva chestii de care habar nu aveam sau nu mi-am dat seama înainte:

• Suntem singurele mamifere de pe pământ care elimină cea mai mare parte din căldură prin transpiraţie. În schimb, toate animalele care au corpul acoperit de piele se răcoresc în principal prin respiraţie, astfel că plămânii sunt singurii responsabili de reglarea căldurii. Aşadar, răspunsul natural al animalelor este să se oprească din alergat odată ce ajung la temperatura maximă suportată.

• Kenyenii, cei mai buni campioni la atletism şi maratoane, au o elasticitate extraordinară a piciorului, şi asta vine de la faptul că nu au alegat niciodată încălţaţi înainte de vârsta de 17 ani.

• Nu există nicio dovadă că pantofii de alergare ajută cu ceva la prevenirea problemelor medicale cauzate de alergare.

• Nu există studii care să demonstreze că pantofii de alergare te fac mai puţin predispus la probleme medicale cauzate de alergare.

• De fapt, problemele de la nivelul călcâiului au crescut cu 10% din anii 70 încoace.

• Alergătorii care poartă pantofi consideraţi cei mai „performanţi” sunt cu 123% mai predispuşi la probleme medicale cauzate de alergare decât cei care aleargă în pantofi simpli şi ieftini.

• Impactul asupra picioarelor atunci când alergăm poate fi de 12 ori mai mare decât greutatea corpului, aşadar este ridicol să credem că o perniţă de cauciuc de 1 cm grosime va face vreo diferenţă. Poţi acoperi un ou cu o mănuşă termorezistentă pentru gătit înainte de a-l strivi cu un ciocan, dar oul ăla săracul nu va supravieţui.

Cartea dezminte astfel câteva mituri larg răspândite în lume (atât de răspândite încât toată lumea a ajuns să se încreadă în ele orbeşte, ca un fel de spălare pe creiere generală), în special legat de încălţămintea de alergare şi, în esenţă, despre piciorul uman.

Să pui piciorul în pantofi este similar cu a-i pune în ghips. Atunci când pui piciorul în ghips, vei vedea că în 6 săptămâni ţi se atrofiază 60% din musculatură. Un lucru similar se întâmplă şi atunci când este încorsetat în pantofi, pentru că piciorul nu mai este lăsat să facă ce a fost el proiectat să facă. Mi-aduc aminte că mai demult mi se părea nebun tipul acela care mergea desculţ peste tot pe munte (şi nu numai) pe care îl vedeam la TV într-o emisiune de la Discovery sau Nat Geo. Acum, mi se pare că eu eram nebună că nu înţelegeam ideea.

De asemenea, cartea mi-a confirmat ceea ce bănuiam deja, şi anume faptul că nu trebuie să ne luăm mereu după ce spun medicii, mai ales că la noi în România experţii adevăraţi pot fi număraţi pe degetele de la o mână (nu că în restul lumii ar fi mult mai mulţi, dar oricum). Pentru că, aşa cum probabil mulţi dintre voi aţi trăit pe propria piele, 99% din medici îţi vor interzice clar să mai faci un sport care îţi provoacă probleme. Pentru că medicii în general nu stau să găsească soluţii, ci li se pare mult mai simplu dacă îţi zic să nu mai faci sportul respectiv deloc. Ceea ce e destul de logic, însă nu înseamnă că nu există nicio soluţie ca sportul pe care îţi doreşti extrem de mult să îl faci să nu îţi mai provoace probleme şi că trebuie să renunţi aşa uşor.

În ideea aceasta, unii au avut curaj să pună sub semnul întrebării şi să investigheze orice: David Smyntek (alergător şi fizioterapeut)  a făcut un experiment neobişnuit pentru a vedea ce se întâmplă dacă inversează stângul cu dreptul atunci când pantofii lui cu design „îmbunătăţit” (cushioned) se uzau doar pe una dintre părţi. Şi după 10 ani în care a alergat confortabil purtând pantofii invers, fără a avea niciun fel de problemă, a început să se întrebe şi dacă avea de fapt nevoie de ei cu totul. Dacă nu îi folosea aşa cum au fost ei concepuţi să fie folosiţi, atunci poate designul chiar nu este atât de important. Şi de atunci încolo, a cumpărat numai cei mai ieftini pantofi.

Asta, precum şi multe alte argumente şi exemple din carte arată că nu pantofii sunt importanţi în alergare, ci stilul.

De aceea, la fel ca pentru orice alt sport pe care nu poţi să înveţi să îl practici corect decât dacă îţi iei un instructor (vezi tenis, înot, etc.), la fel ar trebui să fie şi pentru alergare. Când vine vorba de alergat, oameni au impresia că e de ajuns să cumpere o pereche de pantofi de alergare şi să iasă pe stradă să alerge pur şi simplu. Dar practic, dacă nu înveţi să alergi corect, garantat vei avea probleme medicale, mai devreme sau mai târziu.

Toate lucrurile acestea sunt pe larg explicate în carte, şi atent inserate printre capitolele poveştii despre Tarahumara. Nu vă mai dau multe detalii, ci vă las pe voi (dacă nu cumva aţi citit cartea deja) să descoperiţi singuri:

  • Cum a reuşit un om absolut normal (autorul cărţii), care avea probleme medicale de la alergat iar doctorul îi interzisese să mai alerge, să înveţe să alerge ca indienii Tarahumara şi să participe la una dintre cele mai grele cursă din istorie
  • Cum de există în lume câteva triburi care vânează animale fără nicio armă şi le aleargă ore întregi până când cad late
  • De ce riscul de cancer este mult mai mare la persoanele cu exces de grăsime
  • Cum şi-a dat seama Nike că a creat o soluţie acolo unde nu exista o problemă şi cum a ajuns o companie care face bani din pantofi să aibă sloganul “Aleargă desculţ!”
  • De ce din cauza pantofilor „performanţi”, suntem forţaţi să calcăm mai întâi pe călcâi, şi nu cu partea din faţă a piciorului, ceea ce echivalează cu un şoc transmis genunchiului la fiecare pas

…şi multe altele.

Încă ceva ce mi-a mai plăcut foarte mult la această carte este că autorul nu predică. Nu a fost scrisă pe un ton de genul “trebuie să faci aşa şi pe dincolo!”, fiecare e lăsat liber să înţeleagă ce vrea şi să ia din această carte ceea ce are nevoie. În schimb argumentează tot ce spune şi foloseşte studii şi cercetări pentru a demonstra ceea ce explică.

Nu înseamnă că după ce citeşti cartea asta trebuie neapărat să te apuci să alergi desculţ pe stradă, dar indiferent dacă eşti deja alergător, dacă vrei să te apuci de alergat sau chiar dacă nu ai de gând să te apuci deloc, tot vei învăţa ceva şi te va ajuta să îţi îmbunătăţeşti stilul, fie că este vorba de stilul de alergat, sau chiar stilul de viaţă. Pe mine cel puţin m-a ajutat foarte mult, chiar dacă, repet, nu sunt alergător.

Dacă vrei totuşi să începi să alergi desculţ, ar trebui să faci asta treptat, pentru că altfel îţi faci mai mult rău. Sfatul meu personal este să începi cu nişte pantofi de tipul Vibram FiveFingers şi să nu alergi pe asfalt, ci pe iarbă în parc şi, dacă eşti norocos şi ai unde să faci asta, pe nisip. Dar puţin câte puţin, nu deodată cu polonicul.

Dacă aţi citit cartea, şi chiar dacă nu, vă invit să îmi spuneţi ce părere aveţi şi voi!

PS. Un filmuleţ foarte scurt dar cuprinzător despre această carte şi conceptul din jurul ei, în care vorbeşte inclusiv autorul ei:

Sursă foto: jorgbadura.com

21 comentarii:

  1. Ce tare…si cate chestii la care nici cu gandul nu ma gandeam :D…Eu din pacate nu mai pot alerga, dar ies aproape in fiecare zi si merg 10 km :). Dar citind articolul tau m-am gandit ca pana la urma nu intotdeauna e important rezultatul unei chestii ci traseul si lucrurile pe care le inveti in timp ce il parcurgi :).

  2. Sa alergi descult… Sa simti pamantul direct sub picioare… sa te contopesti cu natura. Ca sa fii sanatos. Uite o lectie de viata! – si de sanatate.
    Din pacate, nu stiu cat se poate pune in practica in Romania acest lucru (in afara de statiunile de la malul marii), avand in vedere ca in iarba gasesti tot felul de gunoaie/cioburi.
    Dar, probabil, daca vrei cu adevarat, poti!
    Din pacate, am cam lenevit anul asta, pana acum am iesit doar de vreo 4 ori la alergare; din pacate, pe asfaltul din Tineretului, caci nu am altceva „la indemana”…

    • Da, cine sta la mare e norocos. Pentru ceilalti oraseni… de asta am recomandat Vibram 5 fingers, ca sa fie totusi si o mica protectie impotriva mizeriilor si cioburilor…

    • Cand eram mic (pana pe la terminarea facultatii in 2001) mergeam vara o luna/an la bunici la tara. Pana sa plecam inapoi eram deja cu talpile tabacite si topaiam de colo colo desculti. Sau eventual cu slapi pe unde era iarba cosita, radacinile taiate cu coasa sunt ca niste sulite mici si se infigeau in talpa papucilor. Dar daca mergeam destul de incet invatasem un stil de mers prin care in loc sa calcam direct pe ele le impingeam in fata si nu le mai luam ca pe niste ace. Erau niste sateni care mergeau desculti non stop vara, alergau prin maracini de nu se putea. Deci, cu antrenament se trece de faza initiala, plus ca si pielea devine mai tare/groasa (asa ca atentie doamnele, ca exista si efecte secundare). Cele mai bune pt inceput sunt potecile tabacite, alea de pamant tasat. Asfaltul e mai nasol pt ca exista pietricele asa ca erau multe colturi, iar vara devine si fierbinte. Trebuiesc cateva zile/sesiuni pt acomodare. Ajuta de exemplu cateva partide zilnice de patratica sau tenis cu piciorul :).

  3. N-as vrea sa fiu Gica contra insa si alergatul pe asfalt se poate face fara sa-ti rupi picioarele. Gasca mea “trage” ori de cate ori este posibil o mica leapsa pe drumurile din diverse sate. Chiar si cele imbracate in asfalt sunt bune. IMportant e ca tehnica alergatului sa fie adecvata. Cea mai frumoasa experienta este data de alergarea pe un drum de macadam tasat. Uhhh, ah..ffff…au… la dra.. hai inca doojde pasi,,,uf uh, ah, fir’ar, hai inca 30 de pasi acum si tot asa!
    PS. Ce ziceai de cartea in engleza? :D

    • Nu esti Giga contra, facem si noi schimb de idei! :)
      Nici eu nu cred ca iti rup picioarele daca alergi pe asfalt, dar impactul cu o suprafata atat de dura imi pare, totusi, un pic cam prea mare. Socul se transmite la genunchi, si pe termen lung e daunator…
      Dar in fine, fiecare face cum crede mai bine.

      Daca nu ai citit cartea, ti-o dau cu cea mai mare placere. Scrie-mi pe mail te rog.

  4. Buna Alexandra,
    Sunt Andreea din Timisoara si de curand mi-am achizitionat o pereche de Vibram Five Fingers (modelul KMD Sport) de pe un site din Romania.
    Chiar ai senzita ca mergi descult iar daca alergi e super senzatia, pasul urmator e sa ii testez intr-o tura de trekking prin Retezat sau Fagaras (mai la vara).
    Urmaresc blogul tau de vre-o 2 ani si am in minte o gramada de ture inspirate de pe blogul tau.
    Am o intrebare: cartea o mai ai sau ai dat-o?Daca o mai ai as dori sa o primesc eu, platesc eu transportul pt ea pana in Timisoara.

    • Buna Andreea!
      Mersi frumos ca mi-ai scris! Banuiam ca sunt foarte faini, mi-a mai spus cineva.
      As vrea sa imi iau si eu. Poti sa imi spui te rog de pe ce site ti i-ai comandat?

      Cartea am dat-o deocamdata. Daca vrei, cand o termina ti-o trimit tie, dar cred ca va mai dura…

    • Uuuuu! Super! Mersi mult pentru link! Vad ca sunt multe modele foarte frumoase care inca sunt la reducere!
      Daca imi iau, sigur o sa fac un review dupa ce ii testez!

      La ce ghid mai exact te referi? Tour du Mont Blanc? Nu am nimic pdf, l-am comandat de pe bookdepository.com, ca nu se gaseste mai nimic online…

      In principiu nu prea ai nevoie de el, daca ai intrebari, te ajut cu cea mai mare placere, dar atunci pe traseu nu prea iti foloseste. Intr-o singura zi nu reuseam sa gasim inceputul traseului intr-un orasel si am intrebat niste oameni cu cartea in mana, dar cred ca ne descurcam si fara…

  5. Well…cum sa o spun fara sa para a ceea ce este de fapt? Cred ca direct este cel mai bine si corect: NU am primit nici un e-mail cu nici un fel de data calendaristica, loc de intalnire sau telefon. Mai stiu ca speranta moare si ea in definitiv dar as intreba daca sa ii aprind o lumanare si sa modelez niste coliva in memoria ei?

    • Daca l-as fi primit, iti garantez ca ti-as fi raspuns.
      Oare ce motiv as fi avut sa nu iti raspund la mail daca EU am scris in articol ca ofer cartea oricui o doreste?!? Nu scriu aici chestii ca sa ma aflu in treaba.
      Aceasta dojenire imi pare cel putin nelalocul ei.

  6. Alaturi de “Open” a lui Agassi (+ Moehringer), “Born to Run” mi s-a parut una dintre cele mai bune carti documentar-biografic de care m-am lovit. Dincolo de lucrurile interesante pe care le expune, McDougall are stiinta scrisului astfel incat sa transforme “chestii” legate de alergat (intamplari disparate, statistici, istorie) intr-o forma excelenta in care sa toarne, pe episoade intretaiate, naratiunea cursei. Desi partial colectie de aspecte din lumea sportului, partial scriere auto-biografica, “Born to Run” e aproape un roman, undeva la granita biografiilor si beletristicii.
    Mie personal mi-a placut foarte mult episodul in care biologul s-a prins in sfarsit de ce are iepurele nu stiu care tesut in plus in zona diafragmei, precum si cel cand in sfarsit descopera ca mai exista africani care ucid erbivore prin epuizare si cum anume o fac. Ca dovada ca au trecut ani de zile si inca mi le amintesc foarte clar.
    Poate ca nu te face sa te apuci de alergat, dar daca o faci deja iti da niste informatii la care nu te-ai fi gandit. Fara a fi manifest, fara aere moralizatoare. O incantare.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *