Tura in care am prins drag de noua Cabana Suru

Data: 16-17 noiembrie 2013

Traseu:

Ziua 1

Avrig – Valea Jibrii / Moaşei – Cabana Suru (1450 m) ( 2 h 30 – 3h de unde se lasă maşina)

Cabana Suru – Monumentul salvamontistului Robert Ungurean Baltres şi retur la cabană ( ~ 2 h 30)

Ziua 2

Cabana Suru – Şaua Surului (2116 m) – 2 h 15

Şaua Surului – Vf. Surul (2283) (nemarcat – 30 min)

Retur pe acelaşi traseu:

Vf. Surul – Şaua Surului (20 min)

Şaua Surului – Cabana Suru – 1 h 35

Surse de apă: la 10 minute înainte de cabana Suru (în sensul de urcare), la cabană

Mai e ceva izvor şi sus prin creastă dar toamna târziu deja e îngheţat.

Hartă la final

La jumătatea lui noiembrie am ales să mai dăm o tură prin Făgăraş. De fapt ne-am hotărât cam pe ultima sută de metri, iniţial având de gând să mergem la Curmătura în Crai. Dar joi am schimbat planul şi am zis să mergem la Cabana Suru, despre care auzisem atât de multe lucruri bune. Am pornit în formulă de 8, destul de dimineaţă, cu gândul de a fi deja pe Vf. Suru la apus şi apoi de a coborî la frontale înapoi la cabană.

Numai că uneori… socoteala de acasă… ştiţi voi :)

Ziua 1

Prima împotmolire am avut-o pe drumul de acces (am ales să pornim din Avrig -> Gura Jibrii). Ultima porţiune care teoretic se putea parcurge cu maşini cu gardă un pic mai înaltă (cum aveam noi la ambele maşini) am găsit-o varză. Amândoi am atins cu scuturile destul de serios. Îmi era teamă să nu ne spargem baia de ulei, nu de alta. Şi în plus, să nu rămânem împotmoliţi în noroaie. Pentru că, deşi tot drumul forestier până acolo a fost uscat şi ok, aici intraseră TAF-urile (lucrau chiar şi atunci, am văzut unul) şi făcuseră şanţuri destul de nasoale, erau bălţi, şi în câteva porţiuni a fost jale. Ne-am dat cu toţii jos din maşină să evaluăm situaţiunea, am ghidat şoferii, etc, etc. Până când îîîîn sfârşit am găsit un loc pe stânga unde le-am putut lăsa pe amândouă, şi de acolo am continuat pe jos.

 Valea Jibrii / Moaşei – Cabana Suru (1450 m)

Când am ajuns la capătul drumul forestier, unde teoretic ne-am fi putut lăsa maşinile, am găsit nişte noroaie şi mai mari, şi practic niciun loc în care să poţi să laşi maşina în siguranţă, pentru că în oricare dintre locuri ai fi riscat să ţi-o lovească TAF-ul. Sau să o găseşti a doua zi înnămolită. Deci mai bine că le-am lăsat unde le-am lăsat. Dacă însă n-am fi intrat deloc cu maşinile pe această ultimă porţiune, ar fi fost şi mai bine (la final de articol o să explic mai exact cum e cu drumul şi unde puteţi lăsa maşina).

Deşi practic şi până aici triunghiul albastru (proaspăt înnoit anul trecut de voluntarii de la AMC, cărora le mulţumim din suflet pe această cale) însoţeşte drumul forestier, traseul propriu zis prin pădure începe cu traversarea unui pod de lemn peste râu.

Prima porţiune de urcare e a dracului rău, abruptă de-ţi scoate limba de un cot, dar pe urmă se mai domoleşte. Ba un pic mai sus, după ce traseul se intersectează cu triunghiul roşu ce vine din Sebeşul de Sus, există o porţiune destul de lungă în care se merge aproape drept, de-a lungul Culmii Moaşa ce duce spre cabană.

La cabană aveam să întâlnim cel mai zălud, zurliu şi zvăpăiat câine din câţi am văzut eu vreodată. Trebuia să-i zic Triple Z :))) Dar îl cheamă Negruţ. Şi atâta de tare s-a bucurat când ne-a văzut că a început să zburde peste tot în faţa cabanei, de nu puteai să îl prinzi sub nicio formă. Stătea 1 secundă la scărmănat, după care paf, iar începea să sară pe acolo în toate direcţiile, ca o căpriţă. Cred că a învăţat de la caprele negre cum se face :)) Mai mare dragul să fii întâmpinat de aşa un câine.

Apoi ne-a luat în primire şi nea Fane cabanierul şi colegul său (nea Ion parcă?), ne-a arătat unde să dormim, şi după ce l-am rugat să ne facă ceva de mâncare pe seară, am pornit spre Vf. Suru.

Am anunţat ca nişte viteji să nu se sperie, că ne întoarcem după lăsarea întunericului, numai că după ce am urcat până după ieşirea în golul alpin, am avut a doua împotmolire. De data asta am dat de o ceaţă groasă rău de tot de abia vedeai la 5 metri, şi am hotărât că cel mai bine ar fi pentru toată lumea (mai ales că eram grup mai măricel) ar fi să ne întoarcem şi să mai încercăm o dată a doua zi dimineaţă.

Seara am petrecut-o extraordinar de frumos, cu jocuri (au acolo table, Texas hold’em şi altele, dar noi ne-am adus şi un Dixit), cu o mâncare bună de ne-am lins pe degete, cu pâine proaspătă făcută atunci pe loc (mama mia, iar salivez) dar mai ales cu poveşti de la nea Fane, cred că cel mai fain cabanier din câţi am văzut eu.

Pentru cei ce nu ştiu încă, această nouă cabană a fost reconstruită anul trecut. Cabana cea veche, mult mai mare, a ars la revelionul 95/96 (din câte am înţeles). Era o frumuseţe, aşa cum ne arată şi nea Fane în câteva poze vechi. Parcă îl şi văd pe Tataia în pozele astea. Nu ştiu dacă a fost aici, dar ceva îmi zice că da…

Nea Fane ne-a povestit cum a construit-o pe cea nouă în doar 1 lună. Muncă nene, nu aşa! Ne-a spus că şi-a dorit şi îşi doreşte să redea munţomanilor vechea cabană Suru care a fost aici odată. Aşa că plănuieşte să construiască pe locul unde încă se mai văd ruinele cabanei vechi una nouă, la fel de mare, cu 120 de locuri, să aibă şi duşuri, şi căsuţe şi…

Ne-am minunat de multitudinea de planuri pe care le are nea Fane, dar dacă el a reuşit să ridice cabana asta mică într-o lună, apăi îl cred că e în stare să le realizeze şi pe toate celelalte, oricât de ambiţioase şi greu de realizat par.

Atâta de muncitor şi omenos e omul ăsta… nu pot să vă zic. I-am spus la un moment dat, mai mult în glumă, desigur, deşi n-ar fi rău, că ar trebui să facă traininguri şi pe la alte cabane, să-i înveţe şi pe alţii cum se face :))

În mijlocul poveştilor noroc că s-a dus Cristi la baie chiar când apunea soarele şi a venit să ne anunţe că cerul e superb. Am ieşit şi… am asistat muţi (de fapt mute, că doar fetele am ieşit) la un spectacol superb. Aproape numai aparatele se auzeau. Click click. Woooooa. Click click. Woooooa.

Abia apucam să facem o poză că deja erau alte culori, alte forme pe cer. Click click. Woooooa. Click click. Woooooa.

Priceless!

Cumva cred că am avut noroc chior de am găsit cabana goală (doar 2 persoane au mai venit mai târziu) şi a avut loc pentru noi 8, pentru că ne-a zis nea Fane că tocmai până după revelion hăhăt nu ştiu cât are rezervări. Aşa a fost să fie înseamnă :)

De dormit am dormit extraordinar de bine, la căldurică în aşternuturi curate şi pe saltele noi şi extrem de confortabile. Cu o mică excepţie în cursul nopţii. De fapt două. Una când s-a stins focul şi jumate din noi s-au chinuit o oră să îl reaprindă, timp în care evident că … mai dormi dacă poţi. Şi a doua când doi dintre noi au sforăit cu spasme. În cor :))) Din păcate n-aveam nimic cu ce aş fi putut să arunc în direcţia zgomotului :)) Decât eventual cu perna, deşi mi-era că nu mi-o mai primesc înapoi :))

Ziua 2

Dimineaţa a început cu o veste proastă. Încă de aseară de după masă am simţit că mă ustură în gât dar am zis că poate îmi trece. Însă din păcate toată noaptea m-a chinuit iar când m-am trezit era mult mai rău. Practic, era un chin să vorbesc, aşa că a trebuit să încep să mă înţeleg cu lumea prin semne sau mormăit :))

În plus, simţeam că am un pic de febră. Genial, fix ce aveam nevoie. Cu toate astea, mi-am făcut un Coldrex, am băgat la greu pastile de gât şi am decis să mergem înainte cu planul de a urca în creastă.

 Cabana Suru (1450 m) – Şaua Surului (2116 m): 2 h 15

Sinceră să fiu acuma chiar nu-mi dau seama de unde am avut atâta voinţă şi motivaţie să urc, pentru că aveam starea aia uşor febrilă perfectă pentru a rămâne în pat la căldurică cu un ceai, dar chiar m-am uimit singură. Mai ales că era şi destul de frig şi aerul rece numai bine nu-mi făcea, iar efortul de la urcuş era fix ce-mi trebuia mie atunci…

Dar se pare că n-am greşit că am urcat. Atâta doar că n-am putut să vociferez prea mult :))) De fapt cam deloc. Aşa tăcută cred că nu m-a mai văzut nimeni până atunci :P Am urcat în linişte, am făcut poze, am filmat, m-am minunat… chiaaar dacă vremea a fost destul de nasoală. Înnorat şi întunecat, aşa… dar măcar nu mai era ceaţă.

La un moment dat chiar am văzut şi nişte căpriţe în depărtare. Abia prin ochean le-am putut vedea un pic mai bine.

Acel punct mic e o capră neagră :))

Undeva pe la 1800 aşa, am trecut parcă o linie imaginară între anotimpuri. De fapt, linia era cât se poate de reală. Puteai să-ţi pui un picior pe o parte şi altul pe cealaltă. Ca la meridianul Greenwich. Pe o parte era uscat, pe cealaltă totul îngheţat. Pe o parte toamna, pe cealaltă iarna.

Partea superioară a urcării până în creastă am parcurs-o printre fire îngheţate de iarbă. Parcă eram în altă lume. În liniştea aceea, oricum nu mai era nimeni altcineva decât noi 4. Acum n-am mai urcat în formulă de 8, ci doar Raluca, Emil, Cristi şi cu mine, echipa fantastică. Pe baza unei „inside joke” pe care mi-ar fi mult prea greu să vi-o explic acum, am hotărâm să ne numim echipa “Punctul verde”. Observ însă cu mâhnire că pe net dacă e să cauţi punctul verde, e vorba de ceva reciclare, plus ceva program despre protecţia consumatorilor… Cred că e chiar o marcă înregistrată, deci nu o vom putea folosi. Tristeţe maximă.

Şaua Surului (2116 m) – Vf. Surul (2283 m): 30 min (nemarcat)

Mă rog, să revenim. Aşa, unde eram. Ah da, am ajuns în creastă. Am dat de un vânt de abia puteam sta locului, aşa că am pornit mai departe să urcăm pe Vf. Suru. Traseul marcat de creastă (bandă roşie) nu trece prin acest vârf, îl ocoleşte pe sub el, însă urcarea e destul de evidentă şi directă (schiţă la final).

Din păcate nu e însă foarte plăcută, amintindu-mi de urcarea spre Vf. Păpuşa din Iezer, unde la fel mă trăgeau câinii. Şi cum acum mergeam ŞI mai încet (dacă e posibil) din cauza febrei şi a stării generale de om bolnav care de fapt n-avea ce căuta acolo :P, am şi rămas în urmă de una singură şi când se întâmplă asta timpul trece ŞIIII mai greu.

Însă din fericire imediat ce am început să urcăm a început spectacolul. Fenomene care mai de care se petreceau cu viteza luminii şi ne uimeau la fiecare pas. Au început să vină nişte nori ca nişte vălătuci, cu o consistenţă foarte lăptoasă, care se revărsau cumva unii peste alţii, se îmbinau cu crestele din depărtare, le înghiţeau, ba chiar formau nişte vârtejuri de ziceai că sunt tornade în depărtare, nu alta.

Aveau aşa un aspect încât, dacă nu erai atent, aveai impresia că poţi doar să întinzi mâna şi să îi atingi. Că mai au un pic şi coboară peste noi şi ne înghit (nu, nu aveam halucinaţii de la medicamente :))))) am dovada în poze. Mă rog, cât de cât).

Pe vârf nu am putut sta mai mult de 5 minute, abia am apucat să ne facem câte o poză unii altora şi în formulă completă, pentru că vântul era aşa puternic că îţi îngheţa tot sângele instantaneu. Priveliştea însă e superbă, chiar şi aşa cu vremea asta, darmite când e senin.

Vf. Surul (2283 m) – Şaua Surului (2116 m) : 20 min (nemarcat)

După ce am coborât de pe vârf, n-am apucat să înaintăm mult pe potecuţă că a început să coboare ceaţa după noi, parcă înghiţind toată creasta, făcând-o să dispară ca şi cum n-ar fi fost niciodată acolo. De parcă nici noi n-am fi fost acolo. Parcă a aşteptat să ne facem noi treaba şi apoi să acopere totul din nou, ca aseară. Mno bun aşa, înseamnă că suntem norocoşi.

 Şaua Surului (2116 m) – Cabana Suru (1450 m): 1h 35

La coborâre mi-a fost ceva mai uşor, deşi aproape tot drumul nu m-am gândit decât la ceaiul pe care aveam să-l beau la cabană şi coldrexul pe care mi l-aş fi pus în el.

Reuniţi din nou în formulă de 8, a venit timpul să pornim spre casă. Ne-am luat la revedere cu greu de la nea Fane şi nea Ion (? Doamne, sper să nu-l botez aiurea) de la cabană şi nu în ultimul rând de la Negruţ, care iar a început să zburde peste tot de abia abia am reuşit să-l păcălesc să stea la o poză. La cea de grup nici acum nu ştiu cum de l-a convins nea Fane să stea locului.

Am lăsat în urmă cabana, dar am rămas cu nişte amintiri tare dragi. Pe picior de plecare nea Fane ne-a zis că în martie e plin de ghiocei în faţa cabanei. No, un motiv în plus să revenim.

 Cabana Suru (1450 m) – Valea Jibrii / Moaşei

Pe traseu în jos cu greu mi-am alungat gândurile negre legate de drumul forestier, care îmi veneau la loc în mod repetat. Îmi era teamă ca între timp TAF-ul văzut ieri să fi făcut şanţuri şi mai mari şi că o să avem probleme să plecăm cu maşinile întregi de acolo.

Apropo, nea Fane ne-a spus că situaţia asta e aşa de 2 luni. Până în septembrie totul era bine şi frumos (aşa cum ştiam şi noi de altfel de la voluntarii care au remarcat anul trecut), se putea merge ok cu maşina până în capăt. Dar… s-au întâmplat TAF-urile. Nu mai comentez mai mult. Mă întreb doar dacă copii mei vor mai apuca să vadă ce am văzut eu prin munţii noştri. Nici nu ştiu dacă EU o să mai apuc să văd tot ce încă n-am văzut, sau să revin în locurile dragi.

Din fericire, dacă pot să zic aşa, lucrurile nu arătau mai rău ca ieri. Însă au fost vreo 2-3 porţiuni în care efectiv a trebuit să ne dăm jos şi să facem strategie ca să trecem peste belele, pentru că nu era chiar uşor (gen pe aici treci cu roata din dreapta şi pe aici cu roata din stânga, pe urmă virezi şi te încadrezi aşa, ba nuuu, stai că nu e bine pentru că… etc etc). Dar acum că am fost mult mai atenţi, nu am mai atins cu scutul (decât o dată parcă, doar un pic, nici nu mai ştiu exact).

Mno, şi uite aşa, până la urmă totul e bine când se termină cu bine. Eu mi-am continuat răceala acasă, într-o săptămână n-am mai avut nimic, ba chiar am scăpat mai ieftin decât mă aşteptam. All in all, un weekend memorabil, chiar dacă iar nu prea am avut noroc cu vremea, ca în iunie. Dar ca şi atunci, elementele speciale nu au lipsit. Anul viitor însă, sper să avem mai mult noroc, nu de alta dar am în gând vreo 5 ture în Făgăraş :D

Pentru a vedea galeria foto: click pe prima poză şi apoi le puteţi frunzări la dimensiune mare.

Aparat foto: Sony NEX 5R + 16-50

Utile:

Hartă traseu:

Accesul pe drum forestier spre Cabana Suru, pornind din Avrig:

După ce intraţi în Avrig, urmaţi indicatoarele spre Pensiunea Ghiocel şi Poiana Neamţului (adică spre Cabana Bărcaciu). Faceţi dreapta după ce se termina asfaltul (acolo va fi un indicator spre Poiana Neamţului 4 km drept în faţă, dar Cabana Suru e spre dreapta), şi apoi următoarea dată când mai trebuie făcut dreapta (după ce treceţi un pod mare de beton), lăsaţi maşina acolo (cred ca e podul de peste râul Jibri). Ca reper, acolo e o casa mare verde, cu acoperiş roşu din ţiglă. La toate aceste “drepte” sunt săgeţi spre Cabana Suru, deci imposibil de ratat.

Din câte am observat eu, acolo s-ar putea lăsa maşina în stânga cum ar veni, imediat după ce treceţi podul, adică aici:

În dreapta mi s-a părut că nu era loc (sau erau noroaie mari).

De acolo ar mai fi vreo 4-5 km de forestier de mers pe jos (aprox. 1 oră), după care pe partea stângă este pus undeva sus stâlpul cu săgeţi (ca să nu fie luat de TAF-uri):

iar în partea dreapta o sa vedeţi un pod de lemn peste râu:

De acolo începe poteca (marcata cu triunghi albastru, încă aprox. 1,5 ore până la cabană).

Cabana Suru

A devenit rapid una dintre cabanele mele preferate de la noi, şi o recomand cu mare drag. Sper ca nea Fane să rămână cabanier acolo cât mai mult.

Condiţiile de dormit sunt foarte bune (saltele noi şi pături cu aşternuturi curate), noaptea a fost suficient de cald, şi mâncarea gustoasă (dacă nu aduceţi mâncarea voastră, rugaţi pe nea Fane să vă facă mâncare, ori la telefon când rezervaţi, ori când ajungeţi, pentru că nu au bucătărie ca la cabanele mari, el face mâncarea, la ceaun).

Cabana are la parter o sală de mese (holul cum ar veni) şi o cameră de dormit cu 8 locuri în paturi (nu priciuri). De asemenea mai există 12 locuri în pod, tot la fel, în paturi cu saltele şi pături, nu pe jos, aşa cum se practică prin alte părţi.

Preţul este 30 lei / persoană.

Telefon pentru rezervări: 0746 652 135

Dacă am uitat ceva sau aveţi întrebări, aştept comentariile voastre.

10 comentarii:

  1. Daca tot ati prins drag de cabana si de zona asta a Fagarasului, va recomand din toata inima ca data viitoare sa incercati traseul din Sebesul de Sus pe Valea Moasei. E una din cele mai frumoase vai ale Fagarasului, cu marmite si cascadute. In plus, daca sunteti atenti la un moment dat gasiti o deviatie din traseu catre 2 cascade mari. Iar mai sus pe urcare aveti o belvedere spre un alt sir de cascade pe o inaltime apreciabila ( dupa ce faceti stanga va departati deja de vale si cascadele sunt mai sus pe rau, cand sunt mai putine frunze se vede mai bine).
    Se ajunge(a) cu masina pana la capatul forestierului figurat si pe harta pe valea Moasei (in week-end e zona de gratareala)
    P.S.: pe vale am vazut prima data ursul mai de aproape, era la 50-60 m de noi sus pe versant :).

    • Uuu, nu stiam ca sunt marmite pe valea asta!! Cu siguranta data viitoare cand ne ducem la Cabana Suru vom urca din Sebesul de Sus. La cele doua cascade mari se poate ajunge usor si de la cabana, au fost colegii nostri duminica in timp ce noi am urcat pe varf.

      Mersi frumos de recomandare si indicatii! :)

  2. Cu placere ! Marmitele astea (scobituri formate prin eroziune in albia raului) arata superb toamna, cand plutesc frunzele in ele. Nu sunt sigur ca cei 2 colegi au ajuns la cele 2 cascade de care-ti ziceam (care sunt inainte ca traseul sa iasa de pe albia raului si sa inceapa urcusul pe versant spre cabana), este posibil sa fi ajuns la celelalte cascade mari pe care noi le-am vazut mai de la distanta de pe traseu si care ar fi mai sus pe rau, dupa ce traseul se desprinde de vale. Daca au mers pe punctul rosu pana jos la cascade au coborat ceva, mai mult de 1/2 din total traseu de la capat forestier Sebesul de Sus pana la cabana.

  3. Traseul de care spune Dragos a fost primul meu contact cu potecile pe munte de cand eram mai mic. E foarte frumos, dar noi ne-am oprit doar la cascada. De atunci nu am mai mers niciodata pe acolo. De fiecare data am mers la Suru pe triunghiul rosu de la iesire din satul Sebesul de Sus.

    Si desi locuiesc in Avrig nu am mers niciodata pe valea Jibrii la Suru, dar mi-as dori in 2014 sa trec si pe acolo :)

    Apropo, excelente fotografii! Fotografia #32 imi aduce aminte de o ploaie zdravana pe care am intampinat-o in Iulie 2013 :))

  4. Diana - Fata Călătoare

    Articolul are ceve vreme de când a fost scris, dar eu revin cu impresii proaspete. Se iau 3 oameni (doi feciori și-o mândră) și se pleacă într-o după masă de vineri spre Suru. Eu una nu știam ce mă așteaptă. Urma o tură pe întuneric, iarna ( 10-11 februarie 2017), prima dată spre Suru, prima dată iarna la lumina lunii (era lună plină) :))
    Am intrat pe traseu – triunghi roșu la ora 17:20 și pășim în cabană la 20:20!!!
    Lumina de la lună plină, cântat de bufniță, crestele care se vedeau în partea dreaptă, o splendoare! Și acum retrăiesc fiecare moment :-)
    Mă întâmpină Țăranu (câinele lui Marius, un prieten al cabanierului) cu o strângere de mână la mine, lăbuță la el și cu o îmbrățișare mare și puternică. Ce om fain păstorește această minunată cabană, Bogdan :-) mulțumesc lui Dumnezeu că am avut norocul să îl cunosc. Cabana arată impecabil, lenjeria de pat curată, ceaiul ne-a așteptat în termos gata să ne delectăm papilele cu ceva gustossss, ce să mai adaug, mergeți și convingeți-vă ;-)
    Nani am făcut pe la 3 jumate noaptea după multe cântece și voie bună, după multe povești și amintiri. Trezirea a fost ușoară, nici acum nu-mi vine să cred, mai ales că eu sunt iubitoare de somn, papa bună un ceai și am luat-o la sănătoasa spre Monumentul Alpinistului în formulă de doi, unul era în repaus :)) Zăpadă mareee dar aveam ceva potecuță făcută de Marius, iar dupa 1 oră am ajuns sus. Am avut parte de un soare puternic, senin, fără vânt și ne-am bucurat preț de minute bune de tot ce zăream în jurul nostru. Binecuvântare a fost pe capul nostru. Nu am continuat cu vârful deoarece aveam nevoie de colțari și rachete de zăpadă, dar ne-am promis că vom ajunge și pe vârf cu altă ocazie. Eu una, sigur!
    I-am făcut cu mâna muntelui și am plecat spre casă. Atât de greu am coborât…niciodată nu a fost mai grea despărțirea. Dacă la urcare am fost în linia întâi, la coborâre am fost codașă (se tot opreau băieții să vadă unde am rămas, iar eu priveam cu drag și -deja- cu dor la Măria Sa, Muntele)
    Poteci frumoase :-)

  5. Eu l-am prins pe Nea Fane la cabana, este un om de nota 10. Bogdan era plecat dar de la prieteni am auzit ca e la fel. Am urcat tot de pe valea Avrigului si traseul nu mai este chiar asa cum l-ai prins tu. Au ajuns cu drumul de exploatare mult mai sus si pe cateva tronsoane urci pe “drumul” pe care au tras bustenii cei de la exploatare deci pe noroi lucios. In cateva locuri, desi marcajul e nou, il pierzi din vedere, probabil au doborat din copacii marcati.

    Dar per total este fain si eu sunt satul de Valea Moasei deci o schimbare bine venita. Este o bariera destul de jos pe drumul forestier dar sunati ca va lamureste cabanierul ce si cum, e mai mult pentru hotii de lemne nu pentru turisti. Eu aveam chef de plimbare deci am pornit de acolo si am facut vreo 4h30 pana la cabana. Muncitorii au fost ok, nu am avut probleme la dus, chiar a oprit un camion si s-a oferit sa ma duca la deal. La intors fiind duminica erau insiropati bine de tot, deci aveti grija :)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *